Regula instituită prin
legea specială este una derogatorie de la dreptul comun, pentru că în speţă se
pune în discuţie distincţia dintre calitatea de ,,persoană îndreptăţită’’ (noţiune
definită prin art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 10/2001) şi calitatea de
,,moştenitor al fostului proprietar’’(definită prin art. 650 şi urm. Cod civil).
Legiuitorul a urmărit
să înlăture aplicarea regulii unanimităţii în această materie, lăsând la dispoziţia
persoanelor care se considerau îndrituite să beneficieze de pe urma prevederii
speciale - în temeiul unui drept propriu ori al unuia pierdut din patrimoniul
antecesorilor - posibilitatea de a se adresa în procedura prealabilă
administrativă entităţii deţinătoare, probând atât calitatea, cât şi întinderea
dreptului invocat.
Pe de altă parte, legea a avut în vedere că
norma specială nu se raporta la un bun existent în patrimoniul antecesorului la
data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ci la unul aflat în patrimoniul
unei entităţi deţinătoare, ca efect al preluării lui abuzive de către stat;
legea nu a recunoscut astfel de plano, în virtutea calităţii de moştenitor
acceptant, a calităţii de ,,persoană îndreptăţită’’, ci a subsumat-o condiţiei
impuse, de notificare într-un anumit termen şi cu depunerea documentaţiei
doveditoare a dreptului.
Nefiind pe tărâmul
dreptului succesoral, care consacră recunoaşterea drepturilor conferite de
calitatea de moştenitor prin prisma înscrisurilor emise în procedura dezbaterii
succesorale, ci în domeniul recunoaşterii unui drept de proprietate, supus unei
reglementări speciale care a implicat condiţii, termene şi proceduri clare prin
care se putea recunoaşte şi valorifica acest drept, criticile apelanţilor,
vizând negarea dreptului lor, sunt nefondate.
Prin sentinţa civilă nr.1274/4.12.2009 a Tribunalului
Constanţa a fost admisă excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamantului M.C.T.
(succesor în drepturile procesuale al autoarei sale M.C.) în contradictoriu cu
pârâţii K.M.N. ş.a., precum şi a acţiunii conexe formulate de reclamanta M.I.
A fost admisă excepţia inadmisibilităţii cererii
reconvenţionale privind constatarea calităţii de coproprietar, formulate
iniţial pe calea intervenţiei în interes propriu de către pârâţii C.M. şi C.G.N.,
fiind respinse aşadar ca inadmisibile atât acţiunea principală, cât şi cererea
conexă şi cererea reconvenţională.
A fost respinsă cererea în contradictoriu cu pârâta
S.C. N.O. S.A., ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate
procesuală pasivă.
S-a luat act de renunţarea pârâţilor C.
la judecata capătului de cerere din reconvenţională, având ca obiect ieşirea
din indiviziune.
Pentru a pronunţa această soluţie,
tribunalul a avut în vedere că:
Prin cererea înregistrată
sub nr. 7086/2005, reclamanta M.C.E. (dec. în cursul judecăţii la
14.08.2006) a chemat în judecată pe pârâţii M.I.T. (dec. la 21.10.2005), M.A.A.
ş.a. şi S.C. N.O. S.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa
să constate calitatea de coproprietar al reclamantei pentru o cotă de 1/5 din
imobilul situat în oraşul Eforie Nord - Complexul A.N., la intersecţia dintre
Str. B. si B-dul T.V., judeţul Constanţa, reprezentând fostele loturi 98 şi
102, imobil compus din teren în suprafaţă de 594 mp şi construcţie cu parter şi
mansardă; săse dispună ieşirea din
indiviziune cu privire la imobilul menţionat, prin atribuirea acestuia în
natură către reclamantă şi cu obligarea sa la plata unei sulte către ceilalţi coproprietari;
obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Reclamanta a susţinut că prin
Dispoziţia emisă în anul 2005 de către S.C. N.O. S.A. în
conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001,
imobilul a fost restituit în întregime către pârâţii M.I.T, K.M.N, M.A.A. şi M.D.M,
aceştia fiind însă doar o parte dintre moştenitorii foştilor proprietari. Deşi M.R.M., fiica lui M.I.T.,
a fost împuternicită de reclamantă să formuleze notificare şi în numele său, în
condiţiile în care aceasta a venit în România pentru a reglementa situaţia juridică
a proprietăţilor autorilor lor, din,,eroare’’ a fost omis numele reclamantei în notificarea depusă pentru
acest imobil.
Pârâţii C.M.C.G.N. au formulat
cerere de intervenţie în interes propriu, calificată ulterior ca fiind cerere
reconvenţională, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate
calitatea lor de coproprietari pentru cota de 1/5 din acelaşi imobil şi să se
dispună ieşirea din indiviziune cu privire la imobilul menţionat mai sus.
În susţinerea cererii proprii,
pârâţii au arătat că sunt fiii lui C.M.E.A. Aceasta, alături de M.D.I.P, M.A.M,
M.I.T şi M.C.E.A., a moştenit pe bunicii M.D. (decedat la 17.09.1953) şi M.M.
(decedată la 03.03.1961), conform certificatelor de moştenire S 1905/1953 şi
1/1996.
În drept au fost invocate
prevederile art. 111 C.pr.civ.,
art. 480-481 C.civ.,
art. 728 şi urm. C.civ,49 şi urm.
C.pr.civ.
Prin întâmpinare, pârâta S.C.
N.O. S.A. a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, susţinând
că prin Decizia nr.1444/08.05.2002 a restituit imobilul în litigiu persoanelor
îndreptăţite care au formulat notificare în temeiul Legii 10/2001.
Pârâtul K.M.N. a formulat la
rândul său întâmpinare, invocând excepţia inadmisibilităţii formulării
acţiunii, pe motiv că odată depăşit termenul de 6 luni pentru formularea
notificării prevăzute de Legea 10/2001, se pierde dreptul de a se solicita în
instanţă măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Reclamanta M.C.E.A. şi-a
modificat ulterior obiectul acţiunii sale, solicitând instanţei să constate calitatea
sa de coproprietar pentru o cotă de 1/5 din întregul imobil situat în oraşul
Eforie Nord - Complexul A.N, la intersecţia dintre Str. B şi B-dul T.V., judeţul Constanţa, ca fostele
loturi 98 şi 102 - proprietatea autorilor D. şi M.M.
Prin cererea înregistrată
pe rolul Judecătoriei Constanţa sub nr. 11655/2005, reclamanta M.I. a
chemat în judecată pe pârâţii M.I.T, M.A.A., M.D.M.Ş., K.M.N., M.C.E.A, C.M. şi
C.G., solicitând instanţei să constate calitatea sa de coproprietară asupra
imobilului situat în Eforie, str. B, judeţ Constanţa, în aceeaşi calitate de
moştenitor legal al defuncţilor bunici, M.D. (decedat la 17.09.1952) şi M.M.
(decedată la 03.03.1961); să se stabilească cotele legale ce le revin
comoştenitorilor, respectiv câte 1/5 pentru M.I.T. şi M.C.E.A., câte 1/10
pentru M.I., K.M.N., M.A.A, M.D.M.Ş., C.M. şi C.G.; să se dispună ieşirea din
indiviziune asupra imobilului.
Reclamanta M.I. a arătat la
rândul său că este moştenitoare a autorilor săi M.D. şi M.M., având o cotă de
1/10 din masa succesorală, în calitatea de nepoată de fiu (tatăl său M.M.A.,
decedat la data de 15.12.1994 , fiind fiul celor doi).
Prin încheierea din 08.03.2006,
instanţa a dispus în temeiul art. 164 c.p.civ. conexarea dosarului civil nr.
11655/2005 la dosarul civil nr. 7086/2005.
S-a admis excepţia lipsei
calităţii procesuale pasive a pârâtei S.C. N.O. S.A., reţinând că, faţă de
obiectul cererii, între aceasta şi reclamanta din cererea principală nu există
nici un raport de drept material care să justifice o eventuală obligaţie
procesuală a părţii chemate în judecată.
Ca urmare a decesului
reclamantei M.C.E.A., prin încheierea din data de 10.09.2007 a fost introdus în
cauză, în calitate de reclamant în cererea principală, C.T.M.
Prin notele depuse la dosar,atât reclamantul din cererea principală, cât şi cei din cererea
conexă, precum şi pârâţii reconvenienţi au renunţat la judecata capătului de
cerere având ca obiect ieşire din indiviziune, motiv pentru care s-a înţeles să
se dea eficienţă disp. art. 246 cod proc. civilă.
La termenul din 20.11.2009, instanţa a
invocat din oficiu excepţia inadmisibilităţii acţiunii faţă de dispoziţiile
art.111 alin 2. C.proc.civ.,
excepţie admisă în considerarea faptului că atât prin cererea principală şi
cererea conexă, cât şi prin cererea reconvenţională, se solicită constatarea,
prin hotărâre judecătorească, a calităţii de coproprietari a reclamanţilor şi a
pârâţilor reconvenienţi cu privire la imobilul menţionat, ce a constituit
obiectul unei notificări şi a soluţiei de restituire în
natură întemeiate pe dispoziţiile Legii 10/2001, notificarea fiind soluţionată
de unitatea deţinătoare S.C. N.O. S.A. prin Decizia de restituire nr.
1444/08.05.2002.
Actul arătat a dispus
restituirea prin echivalent a lotului menţionat către pârâţii M.I.T, M.A.A, M.DM.Ş,
K.M.N, M.C.E.A, fiind stabilită calitatea acestora de persoane îndreptăţite la
măsuri reparatorii, conform art.3 şi 4 din Legea 10/2001.
Or în
speţă, reclamanţii şi pârâţii reconvenienţi pretind constatarea în favoarea lor
a unei cote-părţi din dreptul de proprietate asupra imobilului cu privire la
care nu au beneficiat de măsuri reparatorii în cadrul procedurilor reglementate
de Legea 10/2001. Pretenţiile reclamanţilor şi ale pârâţilor reconvenienţi
legate de nerecunoaşterea dreptului lor asupra imobilului litigios au luat
naştere odată cu emiterea dispoziţiei de restituire în cadrul procedurii
administrative prevăzute de Legea 10/2001, dispoziţie prin care calitatea de
persoane îndreptăţite a fost apreciată ca fiind întrunită doar în persoana
unora dintre moştenitorii legali ai proprietarilor iniţiali.
Au fost
evocate disp. art. 111 alin.2 C.proc.civ., potrivit cu care acţiunea în
constatare nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului,
normă prin care – arată judecătorul fondului – se consacră caracterul subsidiar
al acţiunii în constatare faţă de acţiunea în realizare. Prin urmare,
legiuitorul dă preferinţă realizării dreptului şi numai în măsura în care acest
lucru nu este posibil prin raportare la alte mijloacele procedurale, se permite
introducerea unei cereri de constatare a dreptului.
Or,
problema de drept supusă analizei instanţei pe calea acţiunii în constatare
constituie un veritabil motiv de contestare avalabilităţii deciziei emise de unitatea deţinătoare, procedură la care
nici una dintre părţile reclamante nu a recurs, deşi avea la îndemână o astfel
de acţiune ca terţ ale cărui drepturi au fost vătămate prin emiterea deciziei.
Împrejurarea
că, din motive care exced acestei judecăţi, legate inclusiv de respectarea unor
termene legale de decădere, nu s-a valorificat mijlocul procedural expres
reglementat de lege pentru realizarea dreptului pretins încălcat, nu
îndreptăţeşte pe reclamanţi, faţă de dispoziţiile art.111alin.2 C.proc.civ., să recurgă la calea
acţiunii în constatare.
Împotriva acestei soluţii au declarat apel, în termen legal, reclamanţii M.C.T.
şi M.I., precum şi pârâţii C.G.N. şi C.M., criticile fiind formulate în
considerentele depuse conform art.287
al. 2 Cod proc. civilă.
Apelantul reclamant M.C.T. a arătat astfel că
soluţia de primă instanţă este nelegală şi netemeinică, întrucât nu s-a intrat
în cercetarea fondului, fiind impusă – urmare admiterii excepţiei de
inadmisibilitate – trimiterea cauzei spre rejudecare, ori anularea cu reţinere
pe fond şi admiterea acţiunii sale.
S-a susţinut că faţă de obiectul acţiunii şi de
temeiul în drept invocat, era pe deplin admisibilă o acţiune în constatarea
dreptului fondată pe disp. art. 111 cod proc. civilă, fiind urmărită nu
valorificarea dreptului de proprietate (nefiind posibilă formularea unei
acţiuni clasice în realizarea dreptului, în sensul revendicării unei cote
indivize dintr-un bun), ci doar constatarea calităţii de coproprietar şi a
întinderii dreptului (calitate contestată de o parte a pârâţilor).
În speţă, reclamantul M. a solicitat constatarea
existenţei şi întinderii dreptului său de coproprietate, corespunzător cotei
succesorale de 1/5 din universalitatea masei succesorale; partea a arătat că nu
are la dispoziţie o acţiune în realizare pentru cota indiviză, iar instanţa de
fond nu a arătat care ar fi mijlocul procesual prin care s-ar putea valorifica
dreptul real invocat.
Apelantul reclamant a susţinut că acţiunea în
constatarea existenţei dreptului de coproprietate este admisibilă independent
de formularea cererii de ieşire din indiviziune. Renunţarea la capătul de
cerere privind ieşirea din indiviziune nu produce vreo consecinţă în stabilirea
condiţiilor de admisibilitate ale acţiunii sale. Au fost evocate prevederile
art. 728 al. 1 Cod civil, arătându-se că nimeni nu poate fi obligat nici să
rămână în indiviziune, dar nici să iasă din această stare.
Posibilitatea contestării deciziilor de restituire a
imobilelor, emise în temeiul Legii nr.10/2001 de unitatea deţinătoare, nu poate
fi asimilată unei acţiuni în realizarea dreptului, cu atât mai mult cu cât cele
două decizii de restituire sunt legale din perspectiva interesului apelantului
reclamant.
S-a făcut referire la modalitatea în care se stabilesc
legal raporturile dintre moştenitorii proprietarii imobilului supus
prevederilor Legii nr. 10/2001, anume, prin trimitere la dreptul comun, pentru
că această calitate de coproprietar nu decurge din dispoziţiile legii speciale,
ci din caracterul perpetuu al dreptului de proprietate şi din calitatea de
succesor cu titlu universal al autorilor săi.
Moştenitorii foştilor proprietari ai imobilului
preluat abuziv care nu sunt implicaţi efectiv în procedura administrativă
prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu îşi pierd calitatea de proprietari, iar
comoştenitorii ce au formulat notificare sunt moştenitori aparenţi doar faţă de
terţi şi faţă de renunţătorii cu privire la bun.
Apelantul reclamant a susţinut că notificarea are
natura juridică a unui act de conservare făcut de comoştenitori în scopul protejării
întregului drept de proprietate, ea neavând conţinutul şi efectele unui act de
dispoziţie, profitând aşadar şi moştenitorilor care nu au făcut notificare,
urmând ca după restituire, proprietarii să se desocotească pe calea dreptului
comun; s-a arătat că acest raţionament se regăseşte şi în jurisprudenţa Curţii
Europene a Drepturilor Omului.
Restituirea integrală a imobilului bun succesoral prin
deciziile din 18.05.2005 s-a realizat tocmai ca urmare a acceptării de către
unitatea deţinătoare a caracterului de act de conservare al notificării.
În concluzie, a arătat apelantul reclamant, are
dreptul la recunoaşterea cotei de 1/5 din universalitatea masei succesorale
rămase de pe urma autorilor D. şi M.M., fapt confirmat de cuprinsul
certificatelor de moştenitor; calitatea de moştenitor şi de proprietar al unei
cote părţi din imobil a devenit irevocabilă în urma acceptării moştenirii.
S-a mai arătat că în speţă, în conformitate cu
principiul tempus regit actum,
modificările aduse art. 4 din Legea nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005 sunt
ulterioare formulării de către autoarea apelantului reclamant a cererii de
chemare în judecată în prezenta cauză. Prin urmare, nu pot fi invocate în cauză
dispoziţiile art. 4 al. 4 din legea modificată, astfel că relaţiile dintre
comoştenitori urmează să fie guvernate, în lipsa unor dispoziţii contrare, de
dreptul comun - art. 480, 481 cod civil şi art. 644 cod civil.
Conchizând, apelantul M. a arătat că datorită
atitudinii frauduloase a mandatarilor mamei sale, prin deciziile emise de S.C.
N.O. S.A. în conformitate cu Legea nr. 10/2001 imobilul a fost restituit doar
către o parte dintre moştenitorii acceptanţi ai foştilor proprietari. Deşi au
formulat notificări şi acţiuni în justiţie inclusiv în numele mamei sale,
finalizate cu restituirea unora dintre imobilele ce au aparţinut autorilor
comuni, cei doi mandatari nu au formulat notificare în condiţiile legii
speciale şi pentru alte imobile (cum este cel în litigiu).
Apelanta reclamantă M.I. şi-a motivat apelul pe
considerente similare, în sensul că are o cotă de 1/10 din masa succesorală a
bunicilor săi M.D. şi M.M., iar în considerarea aceloraşi argumente dezvoltate
în esenţă de către apelantul M.C.T., că potrivit Curţii Europene a Drepturilor
Omului, atât în procedura administrativă prevăzută de legea specială, cât şi în
acţiunea în revendicare, comoştenitorii se reprezintă unii pe alţii în privinţa
actelor de conservare a dreptului de proprietate, drept care nu a părăsit
patrimoniul titularului, acţionând în calitate de mandatari ai celorlalţi
moştenitori în raporturile cu unitatea deţinătoare, s-a cerut reformarea
soluţiei tribunalului.
În temeiul certificatului de moştenitor, apelantul
reclamant a arătat că a dobândit în mod definitiv şi pentru totdeauna calitatea
de moştenitor, pentru întreaga masă succesorală.
S-a apreciat că prevederile art. 4 al. 4 din Legea nr.
10/2001 vizează exclusiv raporturile dintre categoria moştenitorilor
proprietarului abuziv deposedat şi a persoanelor considerate moştenitoare ca
urmare a formulării notificării în termenul prevăzut de legea specială, pe de o
parte, şi respectiv categoria persoanelor renunţătoare, anume a acelora care nu
au acceptat succesiunea şi care nici nu au formulat notificare, pe de altă
parte. În consecinţă, în cauză nu operează dreptul de acrescământ reglementat
prin art. 697 Cod civil în cazul moştenirii legale.
Apelanţii C.G.N. şi C.M. au susţinut că
soluţia primei instanţe este nelegală în măsura în care litigiul a fost tratat
drept o contestaţie tardivă la decizia entităţii deţinătoare de restituire a
imobilului.
Apelanţii pârâţi reconvenienţi au
arătat că în condiţiile în care nu sunt notificanţi în baza Legii nr. 10/2001,
nu pot fi condiţionaţi de îndeplinirea procedurii prealabile reglementate prin
această lege şi nu-şi pot dovedi interesul în a ataca această decizie. Astfel
fiind, îngrădirea acestor părţi în a formula o acţiune pe calea dreptului comun
încalcă principiul liberului acces la justiţie prev. de art. 21 din Constituţia
României şi art. 6 din CEDO.
Apelanţii pârâţi au arătat că acţiunea
lor este una în realizare, chiar dacă s-a renunţat la petitul vizând ieşirea
din indiviziune. Au fost evocate dispoziţiile art. 4 al. 1 şi 4 din Legea nr.
10/2001.
S-a apreciat că hotărârea este neconstituţională şi discriminatorie,
îndepărtând în mod nelegal o parte din moştenitori de moştenirea comună, numai
pentru faptul că nu au depus notificare şi nu au urmărit procedura prealabilă
prevăzută de Legea nr. 10/2001.
S-a criticat şi soluţia statuată în condiţiile art.
246 cod proc. civilă, câtă vreme partea, pentru a se lua act de renunţarea la
judecată, nu a fost prezentă în instanţă; cererea depusă în faţa instanţei de
fond a fost generată de o confuzie.
Prin întâmpinare, intimaţii pârâţi M.M.R., M.R.E. şi K.M.N.
au solicitat respingerea apelurilor, reiterând excepţia inadmisibilităţii
acţiunii în raport de disp. Legii nr. 10/2001, cu motivarea că susţinerile
apelanţilor conform cu care, deşi nu rezultă expres din petitul acţiunii, au
învestit instanţa cu o acţiune în revendicare, este nefondată, în apel neputând
fi schimbată cauza cererii.
Intimaţii pârâţi au mai arătat că în cauză nu este
întâlnită ipoteza clasică a acţiunii în revendicare, ca fiind acel demers al
proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar. S-a susţinut că
acest imobil intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, normă care reglementează
care sunt persoanele îndreptăţite la restituire şi termenele înăuntrul cărora
acestea pot acţiona.
Or, au arătat intimaţii pârâţi, apelanţii C. şi M. au solicitat
repunerea în termenul de depunere a notificării, însă prin sentinţa civilă nr.
7470/25.04.2003 a Judecătoriei Constanţa pronunţate în dosar 16792/2002,
rămasădefinitivă şi irevocabilă, acest
demers a fost apreciat ca neîntemeiat.
S-a contestat împrejurarea că în speţă părţile s-ar
afla pe tărâmul dreptului succesoral, pentru ca teoria apelanţilor privind
acceptarea succesiunii să poată fi primită. Titlul statului nu a fost
desfiinţat, astfel încât să se poată considera că bunul s-a aflat în patrimoniul
autoarei la momentul deschiderii succesiunii sale.
Textul art. 2 al. 2 din lege, care prevedea că
imobilele preluate abuziv nu au ieşit niciodată din patrimoniul persoanelor
deposedate abuziv, a fost abrogat, iar art. 6 din Legea nr. 213/1998 nu îşi
găseşte aplicarea în condiţiile în care există o lege specială de reparaţie, pe
care apelanţii nu au înţeles însă să o urmeze; acesta a fost – au arătat
intimaţii – motivul pentru care legiuitorul a considerat necesară introducerea
unor prevederi speciale, care să reglementeze atât posibilitatea moştenitorilor
de a solicita restituirea imobilelor ce au aparţinut autorului lor, cât şi
relaţiile dintre aceste persoane.
S-a susţinut în continuare că în baza deciziilor
fostei unităţi deţinătoare, intimaţii pârâţi au primit un alt lot de teren în
locul lotului 98, pe care se regăsea o construcţie nouă.
S-a solicitat să se constate că susţinerile vizând
nerespectarea disp. art. 246 cod proc.civilă sunt neîntemeiate, deoarece
apelanţii au înţeles să renunţe la judecata petitului vizând ieşirea din
indiviziune prin cerere scrisă.
La termenul din 18.10.2010 s-a arătat că în drepturile
reclamanţilor C.M. şi C.N. s-au subrogat, în urma cesionării drepturilor
procesuale, numiţii I.B.C. şi G.A., conform contractului de cesiune
autentificat sub nr. 465/30.10.2009 la BNP A.L. şi antecontractului de
vânzare-cumpărare pentru un bun viitor, autentificat sub nr. 464/30.10.2009 la
acelaşi birou notarial.
Analizând criticile de nelegalitate formulate în
acelaşi context în toate apelurile formulate, în raport de prevederile art. 295
al. 1 cod proc. civilă, vor fi avute în vedere următoarele considerente:
Apelanţii M.C.T., M.I., C.M. şi C.G.N. (drepturile
litigioase ale ultimilor doi fiind preluate prin cesiune de I.B.C. şi G.A.) au
pretins în prezenta cauză constatarea calităţii lor de coproprietari pe cote
părţi indivize asupra imobilului din oraşul Eforie, str. B., din perspectiva
succesiunii legale deschise de pe urma autorilor M.D. şi M.M.
Constatarea acestei calităţi, fundamentate în plan
procesual pe temeiul art. 111 cod proc. civilă, urmăreşte în esenţă
recunoaşterea pe cale judecătorească a unei situaţii de fapt raportate la
normele de drept comunaplicabile
succesiunii, cu toate că regimulimobilelor
preluate abuziv în perioada6 martie
1945 – 22 decembrie 1989 este reglementatratione materiae prin Legea
nr. 10/2001.
Astfel, raţionamentul dezvoltat în acţiunile cu care a
fost sesizată instanţa de fond şi reluat în criticile de apel a fost acela că,
în condiţiile în care există acte de acceptare expresă a succesiunii
defuncţilor M.D. şi M.M., emise anterior intrării în vigoare a Legii nr.
10/2001, nu are relevanţă dacă notificarea a fost depusă de către toţi
comoştenitorii, regula care operează fiind cea specifică dreptului comun,
atribuindu-se notificării natura unui act de conservare a bunului din
patrimoniul succesoral şi lăsând la dispoziţia ulterioară a moştenitorilor
modalitatea de sistare a stării din indiviziune.
Din acest punct de vedere, acţiunea în constatare a
dreptului pe cote părţi nu apare ca fiind inadmisibilă, situaţie corect
criticată în apel de apelanţi, întrucât de principiu – fără a se formula
obligatoriu un capăt de cerere fondat pe disp. art. 728 cod civil –
comoştenitorii pot pretinde recunoaşterea existenţei şi întinderii dreptului
lor în raport de patrimoniul succesoral.
Astfel fiind, respingerea acestui petit ca fiind
inadmisibil a constituit o dezlegare greşită dată de instanţa de fond, ea fiind
însă generată de analizarea globală a chestiunii admisibilităţii acţiunii în
constatare (când partea ar avea la dispoziţie pe cea în realizare) cuo altă problemă ridicată în speţă prin
apărările pârâţilor, anume, identitatea dintre poziţia moştenitorului care nu a
acţionat în contextul dat de legea specială de reparaţie şi calitatea de
persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii recunoscute prin această lege.
Conform art. 4 al. 1 din Legea nr.
10/2001, încazul
în care restituirea este
cerută de mai multe persoane îndreptăţite,
dreptul de proprietate se constată sau se stabileşte în cote-părţi ideale,
potrivit dreptului comun.
Legea specială impune astfel cerinţa
formulării notificării, nu atât pentru cazul reglementat conform art. 4 al. 3
din lege, privind repunerea de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru aceste bunuri a
succesibililor care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moştenirea (şi
care prin formularea notificării sunt apreciaţi a fi exercitat în termen
dreptul conform vocaţiei succesorale), cât pentru stabilirea – în ce priveşte
bunul vizat – a persoanelor care se pretind îndreptăţite la măsuri reparatorii.
De altfel, prin decizia civilă nr. 7950/06.10.2009 a Î.C.C.J. –Secţia civilă şi de
proprietate intelectuală s-a arătat că ceea ce dă valoare de acceptare a
succesiunii este doar cererea de restituire a bunului ce face obiect de
aplicare a legii, formulată în nume propriu de cel care se consideră persoană
îndreptăţită. Că aceasta a fost intenţia legiuitorului rezultă şi din
prevederile al. 4 ale aceluiaşi art., potrivit căruia, de cotele moştenitorilor
legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la
Cap. III al legii, profită ceilalţi
moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen cererea de
acordare a măsurilor reparatorii.
În caz contrar,
bunul se cuvine, potrivit dreptului de acrescământ, moştenitorilor care au
formulat notificare (şi decizia civilă nr. 1591/2.02.2005 a Î.C.C.J.).
În egală
măsură, prin decizia civilă nr. 451/7.02.2003 Î.C.C.J.se arată că legea specială de reparaţie cuprinde mai multe dispoziţii noi
derogatorii de la dreptul comun, tocmai pentru a facilita repararea abuzurilor
săvârşite în perioada de referinţă a Legii 10/2001, fiind admisibilă cererea
formulată separat de mai multe persoane îndreptăţite, urmând ca dreptul de
proprietate să se stabilească pe cote-părţi ideale.
Regula
instituită prin legea specială este deci una derogatorie de la dreptul comun,
pentru că în speţă se pune în discuţie distincţia dintre calitatea de
,,persoană îndreptăţită’’ (noţiune definită prin art. 3 şi art. 4 din Legea nr.
10/2001) şi calitatea de ,,moştenitor al fostului proprietar’’(definită prin art. 650 şi urm. Cod civil).
Legiuitorul
a urmărit să înlăture aplicarea regulii unanimităţii în această materie, lăsând
la dispoziţia persoanelor care se considerau îndrituite să beneficieze de pe
urma prevederii speciale - în temeiul unui drept propriu ori al unuia pierdut
din patrimoniul antecesorilor - posibilitatea de a se adresa în procedura
prealabilă administrativă entităţii deţinătoare, probând atât calitatea, cât şi
întinderea dreptului invocat.
Adoptarea,
prin Titlul I al Legii nr. 247/2005, a al. 4 al art. 4 din Legea nr. 10/2001 a
venit în susţinerea normei din al. 1, iar nu a instituit reguli noi în materie
(cu atât mai mult cu cât la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005,
termenul legal de depunere a notificărilor era deja împlinit). Prin acest text
s-a menţionat că de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au
urmat procedura revăzută la Cap. III
profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen
cererea de restituire.
Prin
această prevedere s-a consfinţit încă o dată interpretarea per a contrario care rezulta din dispoziţiile al. 1 al art. 4,
anume, că notificarea făcutăde către o
singură persoană ce se pretinde îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru
întregul imobil, deşi justifică prin acte doar o cotă ideală din dreptul de
proprietate al antecesorului său, va putea primi aceste măsuri pentru întreg
imobilul. Norma adiţională a decelat fără putinţă de tăgadă între situaţia
moştenitorului legal sau testamentar ( inclusiv a celui a cărui calitate era
stabilită prin certificat de moştenitor anterior intrării în vigoare a Legii
nr. 10/2001) şi situaţia notificantului moştenitor, doar ultima categorie fiind
asimilată persoanei îndreptăţite.
Această viziune a legii a
urmărit să elimine, astfel cum s-a arătat, situaţiile în care s-ar fi putut
invoca regula unanimităţii, uzitată anterior în cadrul clasicei acţiuni în
revendicare.
Pe de altă parte, legea a
avut în vedere că norma specială nu se raporta la un bun existent în
patrimoniul antecesorului la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ci
la unul aflat în patrimoniul unei entităţi deţinătoare, ca efect al preluării
lui abuzive de către stat; legea nu a recunoscut astfel de plano, în virtutea calităţii de moştenitor acceptant, a
calităţii de ,,persoană îndreptăţită’’, ci a subsumat-o condiţiei impuse, de
notificare într-un anumit termen şi cu depunerea documentaţiei doveditoare a
dreptului.
Nu va
avea aşadar relevanţă împrejurarea că acţiunea autoarei apelantului Manoil a
fost înregistrată pe rolul instanţei anterior intrării în vigoare a art. 4 al.
4 din Legea nr. 10/2001 (prin adoptarea Legii nr. 247/2005), câtă vreme dreptul
de acrescământ era deja reglementat prin lege şi consfinţit prin jurisprudenţa
instanţei supreme.
Motivând
aşadar inadmisibilitatea acţiunii în constatare pe ideea imposibilităţii
constatării calităţii de coproprietar al bunului supus reglementării date de
Legea nr. 10/2001, pentru persoane care nu au formulat notificare, printr-o
cerere formulată ulterior emiterii dispoziţiei/deciziei entităţii deţinătoare,
instanţa de fond a atins incidental chestiunea negării calităţii reclamanţilor
şi pârâţilor C. de ,,persoane îndreptăţite’’ în conformitate cu dispoziţiile
legii.
Nefiind
pe tărâmul dreptului succesoral, care consacră recunoaşterea drepturilor
conferite de calitatea de moştenitor prin prisma înscrisurilor emise în
procedura dezbaterii succesorale, ci în domeniul recunoaşterii unui drept de
proprietate, supus unei reglementări speciale care a implicat condiţii, termene
şi proceduri clare prin care se putea recunoaşte şi valorifica acest drept,
celelalte critici ale apelanţilor, vizând negarea dreptului lor, urmează a fi
apreciate ca nefondate.
Nu se
poate reţine că prin negarea dreptului de coproprietate pe cote părţi în
modalitatea indicată s-ar încălca principiul liberului acces la o instanţă, în
măsura în care părţile au dreptul procesual de a se adresa justiţiei (aspect
avut de altfel în vedere în aprecierea greşitei dezlegări la fond pe excepţia
inadmisibilităţii), Curtea statuând însă, pe argumentele menţionate, că
apelanţii nu au dreptul substanţial pretins.
Nu sunt întemeiate nici
criticile legate de greşita dezlegare dată cererilor de renunţare la petitul
având ca obiect ieşirea din indiviziune, întrucât instanţa de fond s-a
fundamentat în aplicarea disp. art. 246 cod proc. civilă pe existenţa cererilor
depuse la dosar (chiar dacă pârâţii Constantinescu invocă existenţa unei
confuzii proprii în depunerea cererii); în fapt, renunţarea la cererea de
ieşire din indiviziune a fost asumată ca drept procesual pentru a se statua, cu
excluderea aplicabilităţii art. 728 cod civil, pentru cotele pretinse asupra
dreptului de proprietate.
În raport de toate aceste
considerente, constatând – după cum s-a arătat – că Tribunalul a decis greşit
asupra inadmisibilităţii acţiunii, apelurile formulate urmează a fi admise, dar
în condiţiile dispuse de art. 297 al. 2 teza a II-a cod proc. civilă, va fi anulată sentinţa apelată şi pe fondul cauzei se
vor respinge, ca nefondate, cererile conexe formulate de reclamanţii M. şi M.,
precum şi cererea de intervenţie formulată de C. – calificată ca
reconvenţională (continuată de I.B.C. şi G.A.), ca nefondate.
