1. Calificarea acţiunii – obligaţie a instanţei de judecată. Stabilirea caracterului patrimonial al acţiunii. Incidenţa art. 282¹ Cod procedură civilă. Inadmisibilitatea recursului la recurs.

            Izvorul răspunderii pârâtului îl constituie contractul de antrepriză încheiat cu reclamantul, contract a cărei valoare este de 33.000 lei, Tribunalul Tulcea statuând în mod judicios că acţiunea dedusă judecăţii de către reclamant este o acţiune evaluabilă în bani, prin care reclamantul urmăreşte realizarea dreptului său de creanţă izvorât din contractul de antrepriză, iar nu o acţiune, neevaluabilă în bani, intitulată generic „obligaţie de a face”, hotărârii pronunţate în primă instanţă fiindu-i aplicabile dispoziţiile art. 282¹ Cod procedură civilă.      

            Art. 282¹ Cod procedură civilă restrânge exerciţiul apelului la litigii al căror obiect au o valoare de până la 100.000 lei, inclusiv, iar art. 299 al. (3) Cod procedură civilă prevede că, în situaţia în care hotărârea pronunţată de instanţele de judecată sunt supuse numai recursului, judecarea acestei căi de atac este de competenţa instanţei imediat următoare celei care a pronunţat hotărârea în cauză.

            Potrivit art. 299 Cod procedură civilă, sunt susceptibile a fi atacate cu recurs hotărârile pronunţate în apel şi hotărârile date, în primă instanţă, fără drept de apel, deci hotărârile definitive, stabilite ca atare prin art. 377 Cod procedură civilă.

            Pe de altă parte, din dispoziţiile alin. (2) al art. 377, cu referire la hotărârile irevocabile, raportat la art. 299 Cod procedură civilă, rezultă că sistemul român de jurisdicţie a statuat  principiul unicităţii recursului, dreptul la această cale stingându-se prin exercitare.

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Tulcea sub nr. 2431/327/2009, reclamantul C.V. a chemat în judecată pe pârâtul P.F.A. - T.E.M., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va  pronunţa să oblige pârâtul să refacă lucrările efectuate necorespunzător la un puţ de apă potabilă de mare adâncime, iar în caz de refuz să fie autorizat reclamantul să le execute pe cheltuiala pârâtului, sau acesta să fie obligat la plata unor despăgubiri în valoare de 40.000 lei. De asemenea, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că în luna septembrie 2008 s-a înţeles cu pârâtul în sensul ca acesta să îi construiască un puţ de mare adâncime pentru apă potabilă, pârâtul fiind specialist în foraje. A mai precizat reclamantul că preţul convenit a fost de 33.000 de lei, la care s-a adăugat şi preţul materialelor, de 7000 de lei. Reclamantul a mai învederat faptul că lucrarea a început în luna octombrie 2008, durând aproximativ două săptămâni, după care pârâtul i-a spus că lucrarea a fost terminată, însă va mai scoate 2-3 zile apă cu mâl şi că nu a avut loc o recepţie a lucrării. Reclamantul a mai menţionat că nici în prezent nu a apărut apă limpede şi că ulterior a aflat, consultând alte persoane, că nefuncţionarea puţului este cauzată de faptul că groapa este strâmbă, însă pârâtul nu a mai dorit să ia legătura cu reclamantul, deşi acesta l-a contactat, pentru rezolvarea problemei şi remedierea lucrării. De aceea, reclamantul a solicitat ca pârâtul să fie obligat la refacerea lucrărilor, atât timp cât acestea au fost executate necorespunzător, puţul trebuind să fie perpendicular, iar în caz de refuz, să se dispună autorizarea reclamantului să execute lucrările pe cheltuiala pârâtului sau obligarea acestuia la plata sumei de 40.000 de lei, reprezentând contravaloarea manoperei şi a materialelor.

Pârâtul PFA – T.E.M., legal citat, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă pentru neîndeplinirea procedurii concilierii directe prevăzută de art.720 alin. 2 C.proc.civ., iar pe fond respingerea acţiunii având în vedere că lucrarea a fost acceptată fără rezerve de către beneficiar. De asemenea, pârâtul a invocat şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru constatarea viciilor ascunse ale lucrării, întrucât termenul de prescripţie de 6 luni a fost depăşit.

Prin sentinţa civilă nr.2845/08.10.2010 Judecătoria Tulcea a respins acţiunea formulată de către reclamantul C.V., ca nefondată.

Pentru a se pronunţa astfel prima instanţă a reţinut următoarele:

Relativ la cele două excepţii invocate prin întâmpinare, instanţa de fond le-a respins prin încheierea din 16.10.2009, pentru motivele precizate în respectiva încheiere.

Pe fond, prima instanţă a constatat că acţiunea formulată de către reclamantul C.v. nu este întemeiată. Astfel, conţinutul convenţiei dintre părţi rezultă din factura emisă pe data de 22.11.2008, factură însuşită de către ambele părţi prin semnătură şi potrivit căreia pârâtul trebuia să presteze servicii de foraj la o adâncime de 80 de metri. Faptul că obligaţia pârâtului era doar acea de a fora puţul, iar nu de a găsi apă potabilă, rezultă şi din  înscrisul eliberat de către Oficiul Registrului Comerţului în care se menţionează activităţile pe care le poate desfăşura pârâtul ca persoană fizică autorizată, acestea rezumându-se la lucrări de foraj şi la activităţi de inginerie şi consultanţă tehnică legate de acestea.

Stabilirea conţinutului convenţiei dintre părţi este esenţială pentru soluţionarea cauzei, întrucât reţinerea unei eventuale culpe a pârâtului nu poate fi făcută decât prin raportare la înţelegerea părţilor, deci la obligaţiile care îi reveneau pârâtului potrivit acestei înţelegeri.

Aşa cum s-a menţionat anterior, pârâtului îi revenea doar obligaţia de a executa puţul, iar nu şi aceea de a racorda respectiva lucrare la sursa de apă potabilă sau de a garanta faptul că în urma executării puţului va fi găsită apă potabilă. În aceste condiţii, trebuie stabilit dacă  faptul că nu a fost găsită apă potabilă a fost cauzat de eventuale deficienţe în executarea lucrărilor de foraj.

Atât din conţinutul raportului de expertiză tehnică întocmit în cauză,cât şi din precizările făcute de către expert în faţa instanţei, rezultă că lucrările de foraj executate de către pârât nu prezintă deficienţe tehnice care să fi constituit cauza faptului că nu a fost găsită apă potabilă. Din aceleaşi probe mai rezultă şi faptul că, anterior începerii lucrării, ar fi trebuit întocmită o documentaţie tehnică din care să rezulte dacă în respectivul loc poate fi găsită apă potabilă, această documentaţie trebuind însă obţinută de către beneficiarul lucrării, adică de către reclamant, şi că negăsirea apei potabile poate fi cauzată şi de colmatarea puţului,  sarcina decolmatării acestuia revenind, de asemenea, beneficiarului.

Prin urmare, din probele anterior menţionate rezultă că pârâtul şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, acestea constând exclusiv în executarea lucrării de foraj a puţului, şi atât timp cât forajul şi tubajul au fost corect executate, nu se poate reţine nici o culpă în sarcina acestuia, iar faptul că nu a fost găsită apă potabilă nu îi poate fi imputat pârâtului deoarece, pe de o parte, convenţia părţilor nu se referea şi la acest aspect, iar pe de altă parte, lipsa apei potabile nu se află în legătură de cauzalitate cu modul în care pârâtul a efectuat lucrările de foraj.

Împotriva acestei sentinţe, la data de 25 noiembrie 2010, a formulat apel reclamantul Cralea Virgiliu, urmând ca motivele de apel să fie dezvoltate şi depuse la dosar în termenul prevăzut de art.287 alin.2 cod pr.civ.

Prin întâmpinarea depusă de intimata pârâtă PFA – T.E.M. la data de 7 februarie 2011 s-a învederat că, raportat la valoarea litigiului dedus judecăţii, calea de atac în cauză este recursul.

La termenul de judecată din 9 martie 2011, instanţa a constatat că recursul este calea de atac, ocazie cu care intimata pârâtă a înţeles să invoce nulitatea recursului conform art.306 cod pr.civ.

         Prin decizia civilă nr. 331/20.04.2011, Tribunalul Tulcea a constatat nul recursul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 2845/8 octombrie 2010 pronunţată de Judecătoria Tulcea în condiţiile art. 306 Cod procedură civilă, instanţa reţinând că reclamantul nu a exercitat calea de atac cu respectarea exigenţelor art. 301 coroborat cu art. 303 Cod procedură civilă, respectiv recursul nu a fost motivat în fapt şi în drept în termenul legal de 15 zile de la data comunicării sentinţei.

         Împotriva acestei decizii, cât şi a încheierii din data de 9.03.2011, a declarat recurs reclamantul C.V., care le-a criticat pentru nelegalitate conform art. 304 pct. 3 Cod procedură civilă coroborat cu art. 304 Cod procedură civilă, recurentul susţinând că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea competenţei de ordine publică a tribunalului, care era competent să soluţioneze calea de atac a apelului împotriva sentinţei civile nr. 2845/8 octombrie 2010 a Judecătoriei Tulcea, iar nu recursul.

Se mai susţine că instanţa de apel a schimbat în mod greşit obiectul acţiunii reclamantului, din acţiune neevaluabilă în bani, ce avea ca obiect - obligaţie de a face, într-o acţiune evaluabilă în bani, ce viza antrenarea răspunderii contractuale a pârâtului pentru executarea necorespunzătoare a unei lucrări - respectiv realizarea în mod defectuos a unui puţ de apă potabilă de mare adâncime, valoarea lucrărilor fiind de 40.000 lei.

Recurentul arată că prima instanţă a stabilit în mod corect, în raport de obiectul acţiunii sale - obligaţie de a face - calea de atac căreia îi era supusă hotărârea pronunţată şi a menţionat-o ca atare în dispozitivul sentinţei.

Conformându-se acestor dispoziţii, reclamantul a exercitat calea de atac a apelului, pe care a şi motivat-o cu respectarea dispoziţiilor legale, la prima zi de înfăţişare conform art. 287 alin. (2) teza a II-a Cod procedură civilă, iar Tribunalului Tulcea îi revenea obligaţia, în ipoteza în care constată că se impune recalificarea căii de atac din apel în recurs, să constate că această cale a fost motivată în termen şi să procedeze la judecata recursului în raport de criticile reclamantului.

         În concluzie, recurentul a solicitat casarea hotărârii Tribunalului Tulcea şi trimiterea cauzei aceleaşi instanţe pentru rejudecare în raport de calea legală de atac.

         Curtea, analizând hotărârea Tribunalului Tulcea şi încheierea din 09 martie 2011 în raport de criticile reclamantului constată următoarele:

         Criticile reclamantului cu privire la calificarea greşită a acţiunii de chemare în judecată promovată de reclamant, şi încadrarea litigiului în categoria acţiunilor evaluabile în bani, cu consecinţa incidenţei în speţă a dispoziţiilor art. 282¹ Cod procedură civilă, se reţin a fi nefondate.

         Conform art. 84 Cod procedură civilă pentru a caracteriza acţiunea introdusă, instanţa nu trebuie să se orienteze după sensul literal sau juridic al termenilor folosiţi, ci după cel pe care reclamantul a înţeles să îl atribuie acelor termeni, după natura dreptului şi a scopului urmărit prin exercitarea acestor acţiuni, acestor termeni.

         În speţă se reţine că prin acţiunea dedusă judecăţii reclamantul a supus analizei instanţei de judecată antrenarea răspunderii contractuale a pârâtului, ca urmare a executării necorespunzătoare a contractului de antrepriză de lucrări perfectat între părţi în septembrie 2008 solicitând instanţei să oblige pârâtul să remedieze deficienţele lucrării executate – forarea unui puţ pentru alimentarea cu apă, sau în ipoteza în care pârâtul refuză îndeplinirea corespunzătoare a obligaţiei asumate, s-a solicitat ca reclamantul să efectueze această lucrare pe cheltuiala pârâtului, cu plata unor despăgubiri în cuantum de 40.000 lei.

         Prin urmare, acţiunea dedusă judecăţii – de reclamant este o acţiune în realizarea dreptului său născut din contract de antrepriză, respectiv reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la executarea în natură a obligaţiei asumate – executarea unui puţ pentru alimentarea locuinţei cu apă – şi, în subsidiar, obligarea acestuia la despăgubiri pentru nerespectarea obligaţiei contractuale.

         Antrepriza este contractul prin care una dintre părţi (antreprenor) se obligă să execute pe riscul său o anumită lucrare pentru cealaltă parte, numită client, în schimbul unei remuneraţii.

         În caz de neexecutare a lucrării, antreprenorul răspunde faţă de client potrivit dreptului comun (clauză penală, daune-interese, daune cominatorii, executarea în contul debitorului cu autorizaţia justiţiei, etc. – art. 1066 şi următoarele Cod civil).

         Antreprenorul răspunde faţă de client şi pentru neexecutarea corespunzătoare a lucrării până la momentul recepţiei lucrării, iar pentru viciile ascunse şi după primirea lucrării de către client şi chiar dacă lucrarea nu a fost executată personal de către antreprenor (art. 1487 Cod civil).

         În speţă se constată că între părţi a intervenit în luna septembrie 2008 un contract de antrepriză de lucrări, pârâtul asumându-şi obligaţia să foreze pentru reclamant în calitate de client un puţ de apă potabilă de mare adâncime în schimbul unei remuneraţii de 33.000 lei, convenţie recunoscută de ambele părţi în cadrul interogatoriilor luate în faţa instanţei de judecată.

         Împrejurarea conform căreia această înţelegere nu a fost materializată într-un înscris (instrumentum) nu echivalează cu lipsa contractului (în sens de act juridic civil), părţile confirmând înţelegerea, iar pârâtul în calitate de antreprenor a şi executat obligaţia asumată – forarea puţului de apă potabilă de mare adâncime.

         Împrejurarea că această lucrare a fost realizată necorespunzător, reclamantul invocând existenţa unor vicii ascunse, necunoscute la momentul recepţiei lucrării şi care au făcut imposibilă obţinerea de apă limpede, aptă consumului în gospodărie, a determinat acţionarea în justiţie a pârâtului pentru antrenarea răspunderii contractuale a acestuia pentru viciile lucrării, reclamantul solicitând în principal obligarea pârâtului să îşi execute în natură obligaţia de a fora un puţ de mare adâncime pentru alimentare cu apă şi în subsidiar, executarea lucrării în contul debitorului cu autorizaţia justiţiei (art. 1066 Cod civil).

         Prin urmare, izvorul răspunderii pârâtului îl constituie contractul de antrepriză încheiat cu reclamantul, contract a cărei valoare este de 33.000 lei, Tribunalul Tulcea statuând în mod judicios că acţiunea dedusă judecăţii de către reclamant este o acţiune evaluabilă în bani, prin care reclamantul urmăreşte realizarea dreptului său de creanţă izvorât din contractul de antrepriză, iar nu o acţiune, neevaluabilă în bani, intitulată generic „obligaţie de a face”, hotărârii pronunţate în primă instanţă fiindu-i aplicabile dispoziţiile art. 282¹ Cod procedură civilă.        

         Art. 282¹ Cod procedură civilă, restrânge exerciţiul apelului la litigii al căror obiect au o valoare de până la 100.000 lei, inclusiv, iar art. 299 al. (3) Cod procedură civilă, prevede că, în situaţia în care hotărârea pronunţată de instanţele de judecată sunt supuse numai recursului, judecarea acestei căi de atac este de competenţa instanţei imediat următoare celei care a pronunţat hotărârea în cauză.

         Termenul de „litigiu” folosit de legiuitor în art. 282¹ Cod procedură civilă desemnează toate acţiunile cu caracter patrimonial, calificate ca atare de doctrină şi jurisprudenţă în materie, prin raportare la obiectul acestora, care priveşte în mod direct o valoare patrimonială, ori un act juridic al cărui drept este un drept evaluabil în bani.

         Cum în speţă reclamantul a dedus judecăţii primei instanţe o acţiune prin care tindea la antrenarea răspunderii contractuale a pârâtului, în calitate de antreprenor, pentru viciile lucrării contractate – un puţ pentru captarea apei potabile, valoarea contractului de antrepriză fiind de 33.000 lei, se constată că acţiunea era evaluabilă în bani, iar hotărârea pronunţată de prima instanţă era supusă exclusiv căii de atac a recursului, la Tribunalul Tulcea, ca instanţă ierarhic superioară Judecătoriei.

         Instituirea unei singure căi de atac – aceea a recursului – în cazul hotărârilor judecătoreşti pronunţate în litigii al căror obiect au o valoare de până la 100.000 lei inclusiv, nu constituie o modalitate de îngrădire a dreptului de liber acces la justiţie, legiuitorul putând dispune o simplificare a procedurilor şi o reducere a nr. căilor de atac în cazul litigiilor ce au ca obiect o valoare mai redusă, respectiv sub 100.000 lei.

         Prin decizia civilă nr. 1/1999 Curtea Constituţională a statuat că liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte actul de justiţie. S-a considerat că legiuitorul are competenţa exclusivă de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie ce rezultă din dispoziţiile constituţionale ale art. 125 al. (3) potrivit cărora „Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege”. Pentru situaţii deosebite legiuitorul poate stabili reguli speciale de procedură, precum şi modalitatea de exercitare a drepturilor procesuale astfel încât liberul acces la justiţie să nu fie afectat.

         Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un cadru prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe – între care şi respectarea nr. căilor de atac şi a termenelor în care pot fi exercitate.

         Posibilitatea provocării unui control judicios al hotărârii judecătoreşti pentru motive referitoare la pronunţarea acestora cu nerespectarea condiţiilor formale, legal prevăzute, de desfăşurare a judecăţii sau ca o consecinţă a unui raţionament jurisdicţional eronat este reglementată în prezent prin normă constituţională.

         Însă potrivit art. 129 din Constituţia României, revizuită, părţile interesate pot exercita căile de atac numai în condiţiile legii procesuale.

         Corespunzător acestui principiu legiuitorul a reglementat în mod expres hotărârile susceptibile a fi supuse reformării, căile de atac şi titularii acestora, precum şi cazurile de casare, iar acest mod de determinare asigură un control efectiv al hotărârii judecătoreşti şi satisface exigenţele art. 21 din legea fundamentală, referitoare la liberul acces la justiţie şi la dreptul la un proces echitabil reglementate de C.E.D.O.

         În speţă, în raport de dispoziţiile art. 282¹ Cod procedură civilă şi de valoarea obiectului acţiunii dedusă judecăţii în mod judicios Tribunalului Tulcea, prin încheierea de şedinţă din 09.03.2011 a calificat calea de atac căreia îi era supusă hotărârea primei instanţe ca fiind recurs şi nu apel, şi a procedat la judecarea acestei căi de atac cu respectarea exigenţelor legii privind compunerea completului de judecată şi a termenelor de exercitare şi de motivare a acestei căi de atac.

         Împrejurarea că prima instanţă a indicat în mod greşit, în dispozitivul sentinţei civile nr. 2845/8.10.2010 faptul că hotărârea e supusă apelului nu poate justifica eroarea în care s-a aflat partea asistată de apărător şi nu poate deschide acesteia o altă cale de atac împotriva hotărârii Tribunalului Tulcea.

         Potrivit art. 299 Cod procedură civilă sunt susceptibile a fi atacate cu recurs hotărârile pronunţate în apel şi hotărârile date, în primă instanţă, fără drept de apel, deci hotărârile definitive, stabilite ca atare prin art. 377 Cod procedură civilă.

         Pe de altă parte din dispoziţiile alin. (2) al art. 377, cu referire la hotărârile irevocabile, raportat la art. 299 Cod procedură civilă, rezultă că sistemul român de jurisdicţie a statuat  principiul unicităţii recursului, dreptul la această cale stingându-se prin exercitare.

         Cum decizia civilă nr. 331 din 20 aprilie 2011 a Tribunalului Tulcea este irevocabilă, fiind pronunţată în recurs, Curtea constată că reclamantul nu mai are deschis un al doilea recurs la această hotărâre, prezentul recurs fiind inadmisibil şi va fi respins ca atare.

            Decizia civilă nr. 426/C/19.09.2011

Dosar nr. 2431/327/2009

Judecător redactor Mihaela Popoacă