Suspendarea contractului individual de muncă al persoanei care ocupă o funcţie de conducere în sindicat. Condiţii.
Potrivit
prevederilor art. 11 din Legea 54/2003 : „Pe perioada în care persoana aleasă
în organul de conducere este salarizată
de organizaţia sindicală, contractul său individual de muncă sau, după caz,
raportul de serviciu se suspendă, iar aceasta îşi păstrează funcţia şi locul de
muncă avute anterior, precum şi vechimea în muncă, respectiv în specialitate
sau în funcţia publică deţinută, în condiţiile legii. Pe postul acesteia poate
fi încadrată o altă persoană numai cu contract individual de muncă pe durată
determinată.”
Potrivit prevederilor art. 50 lit.f
din Legea 53/2003: „Contractul individual de muncă se suspendă de drept în
următoarele situaţii: îndeplinirea unei funcţii de conducere salarizate în
sindicat.”
Art.
11 din Legea 54/2003
Art.
50 lit.f din Legea 53/2003
Prin cererea adresată Tribunalului
Tulcea, înregistrată sub nr. 2646/88/2010, S.C. D. S.A. Tulcea a chemat în
judecată pe pârâtul R.M., solicitând obligarea acestuia la restituirea tuturor
veniturilor de natură salarială primite de acesta în perioada august 2007 - august
2010 de la SC D.
SA Tulcea. De asemenea, reclamanta a solicitat instanţei să constate
intervenţia prevederilor art. 50 lit.f din Codul muncii în sensul că,
contractul de muncă al pârâtului este suspendat cu data salarizării acestuia de
către sindicat.
În motivare reclamanta a arătat că
pârâtul este angajat în cadrul SC D. SA Tulcea în funcţia de frezor cu contract
individual de muncă înregistrat la ITM Tulcea, având în acelaşi timp şi calitatea de
lider de sindicat în cadrul SLI D. Tulcea.
A menţionat reclamanta că, din
interpretarea art. 50 lit.f din Codul muncii şi a art.11 din Legea 54/2003,
reiese faptul că în perioada în care liderul de sindicat este salarizat de
organizaţia sindicală din care face parte, contractul de muncă al acestuia se
suspendă, suspendare care nu este opţională, ci de drept şi deci obligatorie.
În drept, reclamanta şi-a întemeiat
acţiunea pe dispoziţiile art. 272 din Codul muncii, art. 11 din Legea 54/2003
coroborat cu prevederile art. 50 din lit.f din Codul muncii şi cu cele ale
art.73 din CCMUNN şi art. 75 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel Ramură Transporturi.
În apărare, pârâtul a formulat
întâmpinare prin care a arătat că, în perioada pentru care se solicită de către
reclamantă restituirea salariilor pe care le-ar fi încasat de la aceasta,
respectiv august 2007 - august 2010, în ceea ce-l priveşte, nu a fost niciodată
scos din producţie chiar dacă îndeplinea funcţia de preşedinte de sindicat.
A menţionat pârâtul că, aparent el nu
desfăşura efectiv activitate productivă, însă nici nu i-a fost suspendat contractul
de muncă, dovadă fiind chiar capătul 2 al cererii reclamantei prin care aceasta
formulează o acţiune de constatare a suspendării contractului său de muncă, cu
caracter retroactiv.
Pârâtul a precizat că, de fapt, cumula
orele de activitate sindicală negociate prin CCM pe unitate la art. 114,
precizând că, potrivit alin.2 al aceluiaşi articol numărul concret de zile
afectate trebuia stabilit de către sindicat, unitatea fiind doar notificată,
acestea putându-se acorda şi prin cumul conform alin.3 din articolul 114 din
CCM pe unitate.
A subliniat pârâtul că, de fapt el nu a
fost scos din producţie ci a cumulat zilele de activitate sindicală, stabilite
prin CCM pe unitate şi, de aceea contractul său individual de muncă nu a fost
niciodată suspendat, întrucât art.114 se referă la persoanele care lucrează
nemijlocit în societate, în calitate de salariaţi.
De asemenea pârâtul a arătat că nu a
fost niciodată salarizat de către sindicat şi că preşedintele de sindicat avea
stabilit în mod distinct prin CCM pe unitate un salariu.
Cu referire la capătul 2 de cerere,
pârâtul a arătat că nu este admisibilă o acţiune în constatare, ori de câte ori
este posibilă o acţiune în realizare.
Astfel, în cauza de faţă deşi se
solicită instanţei să constatate cu efect retroactiv suspendarea contractului
său de muncă, totodată reclamanta a emis şi o notificare prin care îl anunţă că
i-a fost suspendat contractul individual de muncă.
La dosarul cauzei pârâtul-reclamant a
depus şi cerere reconvenţională, prin care a solicitat anularea deciziei de
suspendare emisă de către reclamanta-pârâtă, chiar dacă această decizie poartă
denumirea de „notificare”. În acest sens pârâtul-reclamant a arătat că,
reclamanta-pârâtă s-a ferit să o denumească decizie, întrucât şi-ar fi recunoscut
astfel propria culpă în neemiterea unei astfel de decizii, pentru perioada
anterioară.
A menţionat pârâtul-reclamant că, prin
adresa respectivă, reclamanta-pârâtă a hotărât odată cu suspendarea
contractului său de muncă, implicit neplata salariilor cuvenite, astfel aceasta
având caracterul unei decizii unilaterale a angajatorului, care produce astfel
de efecte şi care se contestă în termen de 30 de zile.
Prin
sentinţa civilă nr. 2354 din 21 iunie 2011 Tribunalul Tulcea a respins excepţia
lipsei calităţii procesuale active a reclamantei-pârâte S.C. D. SA Tulcea, ca
netemeinică şi nelegală.
A
respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului-reclamant la restituirea
tuturor veniturilor de natură salarială primite de acesta în perioada august
2007- august 2010, ca nefondat.
A
admis excepţia inadmisibilităţii în ceea ce priveşte capătul de cerere privind
constatarea intervenţiei prevederilor art. 50 lit. f) din Codul Muncii în ceea
ce-l priveşte pe pârâtul-reclamant şi a respins acest capăt de cerere ca
inadmisibil.
A
admis cererea reconvenţională formulată de pârâtul-reclamant R.M., a anulat
notificarea nr. 2185 din 16.08.2010 emisă de S.C. D. SA Tulcea, ca
netemeinică şi nelegală.
A repus
pârâtul-reclamant în situaţia anterioară emiterii notificării nr. 2185 din
16.08.2010.
A
obligat reclamanta-pârâtă la plata către pârâtul-reclamant a unei despăgubiri
egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi
de care acesta ar fi beneficiat începând cu data de 01.08.2010 şi până la
repunerea pârâtului-reclamant în situaţia anterioară emiterii notificării nr.
2185 din 16.08.2010, precum şi la plata sumei de 4000 lei reprezentând
cheltuieli de judecată. Examinând acţiunea, prin prisma excepţiei
lipsei calităţii procesuale active a reclamantei-pârâte, instanţa de fond a
reţinut următoarele:
Conform art. 53 alin.3 din CCM la nivel de unitate pe
anul 2008-2009: „Pentru departamentul de activităţi portuare, totalul
salariilor de bază, indemnizaţiilor, sporurilor, adaosurilor, altor venituri
acordate salariaţilor, precum şi impozitele şi taxele angajatorului datorate cu
munca vie, vor fi 40% din venitul brut realizat lunar la nivelul
Departamentului Activităţi Portuare, astfel că totalul efortului financiar al
societăţii cu munca vie să nu depăşească procentul de 40% stabilit în prezentul
alineat. „
Prin art. II al actului adiţional nr. 5 la CCM la nivel de unitate pentru
2008-2009 s-a prevăzut că, CCM la nivel de unitate pe anul 2008-2009 îşi
prelungeşte valabilitatea cu 12 luni, de la data de 22.02.2010, la data de
22.02.2011.
Astfel, a susţinut pârâtul-reclamant că, rezultă că în
cadrul societăţii D. SA, potrivit dispoziţiilor menţionate mai sus, ar exista o
formă de salarizare atipică.
S-a reţinut că SC D. SA Tulcea are dreptul material de
a efectua plata salariilor dar şi dreptul procesual de a solicita, atunci când
este cazul, aceste drepturi băneşti să-i fie returnate, în condiţiile în care
ar efectua o plată nedatorată către salariaţi.
Nu se poate reţine că ar avea calitate procesuală
activă salariaţii, deoarece aceştia nu efectuează plata salariilor, ci persoana
juridică, în speţă SC D. SA Tulcea, aceştia fiind tocmai beneficiarii
salariilor a căror plată o face societatea, în calitatea acesteia de angajator.
Pentru aceste considerente, instanţa a respins
excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei-pârâte S.C. D. SA
Tulcea, ca netemeinică şi nelegală.
Referitor la excepţia de inadmisibilitate, în ceea ce
priveşte capătul de cerere privind constatarea intervenţiei prevederilor art.
50 lit.f din Codul muncii, în ceea ce-l priveşte pe pârâtul-reclamant, au fost
avute în vedere următoarele:
Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, rezultă că, în
perioada august 2007-august 2010, pârâtul-reclamant a avut calitatea de lider
de sindicat, în cadrul Sindicatului Liber Independent D. Tulcea.
Potrivit prevederilor art. 11 din Legea 54/2003 : „Pe
perioada în care persoana aleasă în organul de conducere este salarizată de
organizaţia sindicală, contractul său individual de muncă sau, după caz,
raportul de serviciu se suspendă, iar aceasta îşi păstrează funcţia şi locul de
muncă avute anterior, precum şi vechimea în muncă, respectiv în specialitate
sau în funcţia publică deţinută, în condiţiile legii. Pe postul acesteia poate
fi încadrată o altă persoană numai cu contract individual de muncă pe durată
determinată.”
Potrivit prevederilor art. 50 lit.f din Legea 53/2003:
„Contractul individual de muncă se suspendă de drept în următoarele situaţii:
îndeplinirea unei funcţii de conducere salarizate în sindicat.”
Cel care trebuie să constate îndeplinirea condiţiilor
precizate în legile sus citate, este tocmai angajatorul salariatului care
îndeplineşte funcţia de conducere în sindicat, salariat care este salarizat de
sindicat. Numai angajatorul are prerogativa de a emite o decizie prin care să
dispună în sensul suspendării contractului de muncă al salariatului aflat
într-o asemenea situaţie.
Apare necesar şi
obligatoriu ca societatea angajatoare să întocmească o asemenea decizie tocmai
pentru că această împrejurare va produce efecte juridice asupra calităţii de
salariat a celui ce îndeplineşte condiţia de suspendare de drept.
Astfel, prin decizia
respectivă societatea trebuie să-i comunice în scris salariatului său
intervenţia stării de suspendare, temeiul legal al acesteia, precizând totodată
efectele legale ale suspendării respective.
În acest fel se pot
face consemnările cerute de lege în registrul de evidenţă a salariaţilor şi în
dosarul personal al salariatului şi se asigură în ansamblu deplina claritate a
desfăşurării ulterioare a raportului juridic de muncă al respectivului
salariat.
Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei s-a reţinut,
însă, că în întreaga perioadă august 2007 - august 2010, pârâtul-reclamant nu a
fost salarizat de către sindicat.
Din procesele verbale şi hotărârile Adunării Generale
a membrilor de sindicat, aflate la dosar se reţine că sindicatul a decis să
acorde preşedintelui său o indemnizaţie al cărui cuantum constă în diferenţa
dintre salariul de şef port industrial şi a celui de frezor numai în perioadele
în care nu se aplică art. 114 alin.6 aşa cum a fost acesta completat prin
actele adiţionale nr. 2 şi nr. 4 la
CCM pe unitate, şi care prevede că: preşedintele S.L.I D. va
fi salarizat conform poziţiei postului pe care este angajat în grila de
salarizare, acordându-i-se indemnizaţii, sporuri, adaosuri şi alte venituri,
care să-i asigure lunar un venit brut echivalent cu venitul corespunzător
postului de şef port industrial.
Trebuie analizată natura acestora drepturi băneşti
încasate de către pârâtul-reclamant în calitate de lider al SLI D. şi funcţie
de încadrarea lor fiscală.
Se observă astfel, din analiza raportului de expertiză
contabilă efectuat în cauză că, pentru aceste venituri nu au fost plătite acele
contribuţii la bugetul de stat corespunzătoare veniturilor de natură salarială,
respectiv: şomaj, fond de garantare pentru plata creanţelor salariale,
contribuţie ITM, contribuţie pentru concedii medicale şi indemnizaţii de
asigurări de sănătate ş.a.
La fila 249 din dosar se găseşte fişa fiscală a
pârâtului-reclamant, în care, la rubrica 05, sumele încasate de acesta sunt
denumite „sume plătite reprezentanţilor în adunarea generală a acţionarilor, în
consiliul de administraţie, în comitetul de direcţie şi în comisia de cenzori”.
Or, aşa cum s-a mai arătat potrivit art. 154 din Codul
muncii salariul reprezintă contraprestaţia muncii depuse de salariat în baza
contractului său individual de muncă, acesta neputând apărea în fişa fiscală a
unui salariat sub denumirea de mai sus. În speţă, ITM Tulcea a confirmat faptul
că pârâtul-reclamant nu a avut încheiat cu sindicatul un astfel de contract.
Tot din analiza raportului de expertiză contabilă
efectuată în cauză se observă că, indemnizaţia primită de acesta are un
caracter sporadic, neavând caracterul continuu specific drepturilor salariale.
Tot din raportul de expertiză contabilă efectuat în
cauză se reţine că, în timpul mandatului său de preşedinte de sindicat,
respectiv în perioada analizată, august 2007-august 2010, pârâtul a beneficiat
de decontarea cheltuielilor de transport şi diurnă pentru acele deplasări
efectuate în interesul sindicatului, acestea neputând avea însă în nici un caz
caracterul unui drept salarial. Calitatea sa de lider de sindicat îi conferea
acest drept, indiferent dacă ar fi fost sau nu scos din producţie.
Reţinând motivele mai sus expuse şi prevederile legale
invocate instanţa urmează a admite excepţia inadmisibilităţii în ceea ce
priveşte capătul de cerere privind constatarea intervenţiei prevederilor art.
50 lit.f din Codul muncii, în ceea ce-l priveşte pe pârâtul-reclamant, urmând a
respinge acest capăt de cerere, ca inadmisibil.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind
obligarea pârâtului-reclamant la restituirea tuturor veniturilor de natură
salarială obţinute de acesta în perioada august 2007-august 2010, instanţa
reţine următoarele:
Aşa cum s-a mai arătat în perioada august 2007 - august
2010, deşi a avut calitatea de preşedinte de sindicat, pârâtul-reclamant nu a
fost scos niciodată din producţie.
Salariul
pârâtului-reclamant, în calitatea sa de lider de sindicat în perioada august
2007 - august 2010 îşi are izvorul în contractul colectiv de muncă pe unitate,
respectiv în actele adiţionale nr. 2 încheiat la CCM la nivel de unitate 2005 - 2006 (art. 5) şi
actul adiţional nr. 4 la CCM
2009-2010 (art. II), potrivit cu care
„preşedintele SLI D. va fi salarizat conform poziţiei postului pe care este
angajat în grila se salarizare, acordându-i-se indemnizaţii, sporuri, adaosuri
şi alte venituri, care să-i asigure lunar un venit brut echivalent cu venitul
corespunzător postului de şef port industrial”, respectiv „cu venitul
corespunzător unui şef port industrial”.
Se observă, în urma analizei carnetului de muncă al
pârâtului-reclamant, aflat în copie la dosarul cauzei că, în perioada
analizată, acesta apare încadrat la reclamanta-pârâtă ca frezor, cu o anumită
normă de lucru, care a variat între 4, 6 sau 8 ore, fiindu-i operată şi
suspendarea contractului individual de muncă atunci când acesta s-a aflat în
şomaj tehnic.
Potrivit art. 114 alin.(1), (2) şi (3) din CCM pe
unitate valabil în perioada de referinţă: ”Membrii aleşi din conducerea
executivă a Sindicatului, care lucrează nemijlocit în societate în calitate de
salariaţi vor beneficia împreună de 38 de zile lucrătoare lunar pentru
desfăşurarea activităţilor sindicale, fără ca astfel să le fie afectate
drepturile salariale.
În cadrul limitelor prevăzute la alin.(1), numărul
concret de zile afectate membrilor aleşi va fi stabilit de Sindicat, urmând ca
acesta să notifice lunar Patronului, la sfârşitul lunii pentru luna următoare,
cu privire la modul de împărţire a acestora. În cazul unor situaţii
excepţionale, termenul de notificare se reduce la 72 de ore.
La nivelul societăţii, zilele libere pentru activităţi
sindicale se pot acorda şi prin cumul cu cele rămase neefectuate din lunile
precedente”.
Conform alin. 2 din art.114 din CCM pe unitate,
numărul concret de zile afectate, urma a fi stabilit de către sindicat,
unitatea fiind doar notificată, aceste zile putându-se acorda chiar şi prin
cumul sens în care se prevede la alin.3 din art. 114 din CCM la nivel de
unitate.
Pârâtul-reclamant cumula orele de activitate
sindicală, negociate prin art. 114 din CCM.
Din interpretarea prevederilor art. 114
alin. 1, 2 şi 3 rezultă că cele 38 de zile prevăzute la alin.1 din art. 114 ar
fi trebuit plătite de unitate, indiferent care dintre membrii conducerii
executive ai SLI D. ar fi beneficiat de ele, pârâtul-reclamant putând consuma
zilele de activitate sindicală ale colegilor săi membri în comitetul de
conducere sindicală.
Pe de altă parte se reţine că, aşa cum
s-a concluzionat deja de instanţă, nici un moment pârâtul-reclamant nu a fost
salarizat efectiv de către sindicat, acesta având un singur contract individual
de muncă încheiat cu reclamanta pârâtă, contract pentru care aceasta nu a emis
nici o dispoziţie de suspendare de drept, astfel pârâtul-reclamant fiind
îndreptăţit la a beneficia de salariu pe întreaga perioadă reclamată.
Faptul că, în anumite perioade, cu
titlu absolut sporadic pârâtul-reclamant a încasat indemnizaţie de la sindicat
în sensul precizat mai sus nu poate constitui o încălcare a legii şi o situaţie
care să nu îi dea dreptul la a încasa salariul de la unicul său angajator, S.C.
„D” S.A. Tulcea.
Este ştiut faptul că există situaţii
când şi membrii din conducerea societăţilor primesc atât salariu cât şi
adaosuri, cu titlu de indemnizaţie pentru şedinţe ale consiliilor de
administraţie la care participă, acestea neavând însă caracteristicile
specifice salariului, nici în cazul acestora, nici în cazul
pârâtului-reclamant.
În consecinţă, instanţa a respins
capătul de cerere privind obligarea pârâtului-reclamant la restituirea tuturor
veniturilor de natură salarială primite de acesta în perioada august 2007 - august
2010, ca nefondat.
În ceea ce priveşte cererea
reconvenţională, instanţa de fond reţine următoarele:
Prin notificarea nr. 2185 din 16 august
2010, emisă de SC D. SA Tulcea, reclamanta-pârâtă a dispus suspendarea de drept
a contractului individual de muncă al pârâtului-reclamant, înregistrat sub nr.
90.610 din 2.07.2001, conform art. 50 lit.f din Codul muncii.
Deşi aceasta nu poartă denumirea de
„decizie” sau „dispoziţie”, instanţa interpretează acest înscris după
conţinutul său, apreciind că îndeplineşte caracteristicile unei decizii de
suspendare emisă de angajatorul pârâtului-reclamant.
Aşa cum s-a arătat mai sus, suspendarea
de drept în temeiul art. 50 lit.f din Codul muncii, operează doar în situaţia
în care salariatul îndeplineşte o funcţie de conducere salarizată în sindicat.
Instanţa a expus deja motivele pe care
le-a avut în vedere pentru care nu se poate aprecia că pârâtul-reclamant ar fi
fost salarizat de către sindicat, în perioada în care a fost preşedinte al
S.L.I „D” Tulcea, singura situaţie ce ar fi dat dreptul reclamantei-pârâte să
emită o astfel de decizie sau notificare de suspendare de drept şi singura
situaţie în care aceasta ar fi putut fi legală şi temeinică.
Aşa fiind, instanţa constată că, prin
notificarea nr. 2185 din 16.08.2010, cu valoare de decizie de suspendare a
contractului de muncă al pârâtului-reclamant, reclamanta-pârâtă a dispus în mod
abuziv, netemeinic şi nelegal, suspendarea contractului de muncă a
pârâtului-reclamant în temeiul art. 50 lit.f din Codul muncii, astfel că va
anula notificarea nr. 2185 din 16.08.2010, emisă de SC D. SA Tulcea, ca
netemeinică şi nelegală.
În speţă, sunt aplicabile dispoziţiile
art. 78 din Codul muncii vizând repunerea salariatului în situaţia anterioară
şi plata către acesta a tuturor despăgubirilor prevăzute de legea sus citată,
având în vedere că măsura abuzivă nelegală şi netemeinică a suspendării
contractului de muncă a unui salariat produce efecte similare desfacerii
abuzive nelegale şi netemeinice a contractului individual de muncă a acestuia.
În consecinţă, instanţa a dispus
repunerea pârâtului-reclamant în situaţia anterioară emiterii notificării nr.
2185 din 16.08.2010. Totodată, a obligat reclamanta-pârâtă la plata către
pârâtul-reclamant a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi
reactualizate şi cu celelalte drepturi de care acesta ar fi beneficiat începând
cu data de 01.08.2010 şi până la repunerea sa în situaţia anterioară emiterii
notificării nr. 2185 din 16.08.2010.
Având în vedere că, în cauză
pârâtul-reclamant a efectuat cheltuieli de judecată, în cuantum de 4000 lei,
reprezentând contravaloare onorariu avocat, aşa după cum rezultă din chitanţa
aflată la dosar şi, faţă de dispoziţiile art. 274 Cod procedură civilă, a
obligat reclamanta-pârâtă la plata către pârâtul-reclamant a sumei de 4000 lei,
reprezentând cheltuieli de judecată.
În
termen legal, împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta S.C. D.
S.A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând, în esenţă,
următoarele:
Hotărârea pronunţată de către instanţa
de fond este nelegală şi netemeinică motivat de următoarele aspecte:
1) În ceea ce priveşte excepţia
inadmisibilităţii formulării capătului de cerere privind constatarea intervenţiei
cazului de suspendare de drept a contractului individual de muncă al
pârâtului-intimat.
Este de observat faptul că
pârâtul-intimat a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii privind capătul 2
din acţiune, relativ la constatarea
suspendării de drept a contractului individual de muncă, argumentele
care susţin această excepţie fiind trase din dispoziţiile art. 111 Cod pr.
civilă (care blochează accesul reclamantului la instituţia acţiunii în
constatare atunci când acţiunea în realizare este posibilă) şi, pe de altă
parte, susţinându-se că nu există o facultate a instanţei de a dispune o astfel
de măsură prin substituirea voinţei angajatorului, acesta fiind singurul
abilitat să emită o decizie în acest sens).
Poziţia exprimată prin hotărârea recurată
defineşte o abordare de fond a capătului de cerere privitor la constatare, care
nu ar fi trebuit să conducă, în nici un caz, la respingerea acestuia ca
inadmisibil. Faptul că pârâtul a înglobat în motivaţia excepţiei şi chestiuni
care vizează fondul, cum sunt cele adoptate de instanţă şi evocate mai sus, nu
înseamnă că ele trebuiau tratate în contextul excepţiei, ci instanţa ar fi
trebuit să realizeze o distincţie între cele două categorii şi să rezerve
argumentele privitoare la relaţia angajat angajator dezbaterii în fond.
Prin urmare, singurele motive care
puteau susţine excepţia şi ar fi trebuit analizate ca atare de către instanţă,
sunt cele deduse din dispoziţiile art. 111 Cod procedură civilă. Celelalte,
urmau a fi dezbătute odată cu fondul şi puteau conduce, eventual, la
respingerea solicitării ca nefondată.
În al doilea rând, instanţa nu s-a
preocupat de analiza motivelor de ordin procesual invocate pe cale de excepţie.
Aceasta se traduce, în termenii motivelor de recurs, într-o nerezolvare a
fondului propriu excepţiei invocate. Cu alte cuvinte, dacă instanţa ar fi
analizat distincţia între argumentele de fond şi argumentele de excepţie, aşa
cum s-a arătat mai sus, ar fi urmat să se preocupe, în cadrul rezolvării
excepţiei, exclusiv de problema accesului la acţiunea în constatare în
condiţiile prescrise de art. 111 Cod procedură civilă. Într-o stfel de
situaţie, cererea ar fi trebuit respinsă sau admisă folosind exclusiv motivele
desprinse din textul invocat mai sus, în ipoteza respingerii excepţiei,
instanţa urmând să se preocupe cu prilejul analizei fondului de apărările din a
doua categorie, care vizau fondul propriu-zis.
În concluzie, instanţa nu a rezolvat
fondul excepţiei pentru că nu s-a preocupat de argumentele specifice unei
excepţii procesuale: cele care tind să conducă la respingerea acţiunii fără
analiza în fond a acesteia.
2) Spre deosebire de hotărârile
constitutive, prin intermediul cărora instanţa „dispune” adică stabileşte în
favoarea reclamantului drepturi care se nasc în momentul rămânerii definitive,
în cazul hotărârilor declarative, instanţa nu dispune nimic, ci doar
„constată”, în sensul art. 111 Cod procedură civilă.
Prin urmare, prin capătul doi de cerere
nu s-a solicitat ca instanţa să „dispună” suspendarea de drept a contractului
individual de muncă, ci doar să constate intervenţia acestei instituţii ope
legis.
Este greşită optica instanţei de a
trata suspendarea reglementată de art. 50 din Codul muncii ca o suspendare care
trebuie „dispusă” şi nu una care se constată, pentru că această poziţie conduce
la o confuzie între tipurile de suspendări prevăzute de art. 49 Codul muncii.
Altfel spus, ca şi suspendarea din iniţiativa angajatorului, suspendarea de
drept, din speţă, ar produce efecte abia din momentul deciziei angajatorului,
opinie care este incorectă. Ca orice instituţie juridic, care operează de
drept, suspendarea contractului, în acest caz, se produce în baza legii, fără
nicio manifestare de voinţă din partea angajatorului.
Potrivit art. 50 lit.f din Codul muncii,
„contractul individual de muncă se suspendă de drept în următoarele situaţii
(…) f) îndeplinirea unei funcţii de conducere salarizate în sindicat”, iar
potrivit art. 11 din legea nr. 54/2003 „pe perioada în care persoana aleasă în
organul de conducere este salarizată de organizaţia sindicală contractul său
individual de muncă (…) se suspendă (…)”.
Din interpretarea celor două prevederi
legale mai sus enunţate reiese faptul că în perioada în care liderul de
sindicat este salarizat de organizaţia sindicală din care face parte,
contractul de muncă al acestuia se suspendă. Suspendarea acestui contract nu
este opţională, ci este una obligatorie, ea este de drept. Formularea textului
art. 50 lit.f din Codul muncii este imperativă, iar părţile nu pot deroga de la
prevederile sale.
În aceste condiţii salariatul R.M. avea
obligaţia de a anunţa societatea de faptul că este salarizat de către sindicat,
pentru ca societatea să nu îi mai achite drepturile salariale, cu atât mai mult
cu cât acesta nu a desfăşurat activitate productivă în cadrul societăţii ca
urmare a aplicării prevederilor art. 114 din contractul colectiv de muncă la
nivel de unitate, potrivit cu care zilele libere pentru activitate sindicală se
pot acorda cumulat unui singur membru din conducerea executivă.
3) În ce priveşte motivaţiile instanţei
de fond cu privire la „persoana salarizată”, consideră că acestea sunt greşite
motivat de următoarele aspecte:
Instanţa a reţinut faptul că pârâtul nu
a fost salarizat de către sindicat, motivat de faptul că nu a avut niciodată
contract individual de muncă cu sindicatul pe care îl reprezintă. Această
opinie este greşită deoarece art. 50 lit.f din Codul muncii nu face referire la
existenţa unei salarizări în baza contractului individual de muncă. Astfel, potrivit
art. 223 al.2 din Codul muncii şi art. 10 din legea nr. 54/2003, liderul de
sindicat şi membrii aleşi de organele de conducere îşi desfăşoară activitatea
prin mandat, ca urmare a faptului că aceste persoane sunt alese sau numite de
către membrii de sindicat. Acest mandat poate fi cu titlu oneros şi atunci
intervine aplicarea prevederilor art. 50 lit.f din Codul muncii, sau cu titlu
gratuit, dar în acest din urmă caz, liderul va desfăşura activitate în cadrul
societăţii unde este angajat şi va fi plătit de către societate pentru munca
depusă, beneficiind de celelalte drepturi prevăzute de Legea 54/2003. Mai mult,
chiar statutul sindicatului face vorbire despre faptul că preşedintele de
sindicat îşi exercită prerogativele în baza mandatului, art. 20 lit.l din
statut.
Contractul de mandat presupune
realizarea unei activităţi sistematice, situaţie în care contractul de mandat
stă la baza unor venituri de natură salarială care se încadrează la art. 55
al.2 din Codul fiscal. Ca urmare, se poate aprecia că primirea de sume de bani
în mod sistematic, sume ce sunt apreciate ca unele de natură salarială, se
circumscrie noţiunii de „persoană salarizată”, cu atât mai mult cu cât la
aceste sume se reţine la sursă contribuţia la fondul de pensii, ca obligaţie a
angajatorului şi contribuţia la fondul de pensii, contribuţia la fondul de
sănătate, fond accidente şi bol profesionale. Nu este de neglijat nici faptul
că în această perioadă intimatul a beneficiat şi de decontări ale ordinelor de
deplasare, fapt care nu ar putea avea loc decât în cazul în care ar beneficia
de venituri salariale, el însuşi nu constituie un venit salarial, dar curge
dintr-un raport salarial dintre pârât şi SLI D.
În realitate, liderul de sindicat a
accesat, în mod abuziv, un mijloc procedural pentru a beneficia de salariul din
partea angajatorului, precum şi din partea sindicatului corelativ cu
neexecutarea atribuţiilor de muncă aferente contractului individual de muncă
încheiat cu societatea recurentă. Aceasta este de acord cu faptul că, potrivit
art. 114 din CCM la nivel de unitate liderul de sindicat avea dreptul la
cumulul zilelor de activitate sindicală, dar nu este de acord cu remunerarea
liderului de sindicat concomitent cu remunerarea acestuia de către societate.
Este de observat faptul că în
perioadele ianuarie 2008 - iunie 2009 şi martie 2010 - iulie 2010, inclusiv,
pârâtul a fost salarizat şi de către societate şi de către sindicat, ceea ce
înseamnă că potrivit art. 11 al.1 din Legea nr. 54/2004, contractul individual
de muncă al acestuia este suspendat de drept pe perioada ianuarie 2008 -iunie
2009, inclusiv, şi, respectiv, martie 2010 - iulie 2010 inclusiv.
Chiar dacă s-ar privi indemnizaţia
compensatorie ca una ce nu este de natură salarială, este de observat că pentru
perioada ianuarie 2008 - iunie 2009 nu există nici un document din care să
reiasă că sumele primite de către pârât de la Sindicatul Liber
D. au natura indemnizaţiei compensatorii, ci apar ca sume de bani pur şi
simplu, luate în baza contractului de mandat încheiat în baza calităţii de
lider de sindicat, astfel încât pârâtul, lider de sindicat, apare ca o persoană
salarizată de către sindicatul din care face parte.
4) Cu privire la cererea
reconvenţională formulată de pârâtul-reclamant, recurenta face următoarele
aprecieri:
Comunicarea nr. 2185/16.08.2010 nu este
o decizie ce aparţine conducerii societăţii, este o simplă adresă prin care se
aduce la cunoştinţa pârâtului faptul că a intervenit cazul de suspendare de
drept prevăzut la art. 50 lit.f din Codul muncii, ca urmare a faptului că este
salarizat de sindicat. Suspendarea de drept intervine în virtutea legii şi nu
din voinţa vreuneia din părţile contractante. Suspendarea acestui contract nu
este opţională, ci este una obligatorie, ea este automată, nefiind necesară exteriorizarea
consimţământului vreuneia din părţi pentru producerea acesteia. Formularea art.
50 din Codul muncii este imperativă, iar părţile nu pot deroga de la
prevederile sale.
Neplata salariilor pârâtului apare ca o
consecinţă legală a prevederilor articolului mai sus menţionat şi nicidecum ca
ceva ce ţine de voinţa societăţii.
În aceste condiţii, cererea
reconvenţională apare ca nefondată, având în vedere faptul că nu există o
decizie emisă de societate ce ar putea fi cenzurată de către instanţa de judecată.
În ceea ce priveşte solicitarea
drepturilor salariale de care pârâtul-reclamant a fost păgubit şi soluţia dată
de instanţa de fond cu privire la despăgubiri egale cu salariile indexate,
majorate şi actualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat
pârâtul reclamant începând cu data de 01.08.2010 şi până la repunerea sa în
situaţia anterioară emiterii notificării în baza art.78 din codul muncii,
apreciază că solicitarea reclamantului,
cât şi soluţia instanţei sunt greşite datorită următoarelor:
In primul rând instanţa de fond a
acordat mai mult decât s-a cerut având în
vedere faptul că pârâtul reclamant a solicitat despăgubiri materiale ca
urmare a notificării nr.2185/16.08.2010,
ci a solicitat drepturile salariale pe care subscrisa nu i le-a mai acordat
începând cu data de 16.08.2010.
În al doilea rând instanţa de fond nu
putea ca în baza art. 78 din Codul muncii, să acorde despăgubiri, deoarece
această prevedere legală se aplică în cazul concedierilor abuzive şi în măsură
în care actul estre anulat şi nu în cazul suspendării contractului individual
de muncă indiferent de natura acesteia, cele două noţiuni – salariu şi
despăgubiri – având natura juridică diferită.
În al treilea rând obligaţia de plată
aşa cum apare ea în dispozitivul hotărârii recurate nu poate fi adusă la
îndeplinire în această formă, în sensul acordării despăgubirilor până la
repunerea reclamantului în situaţia anterioară, drepturile reclamate neputând
fi acordate în lumina Deciziei Curţii Constituţionale nr.1276/12.10.2010, decât
până la data publicării acesteia în Monitorul Oficial.
Astfel, dacă instanţa consideră că
pârâtul în mod legal a primit sume de bani şi de la angajator şi de la sindicat
şi că contractul individual de muncă nu a fost suspendat de drept, atunci
trebuie să se aibă în vedere Decizia nr.1276/12.10.2010 a Curţii
Constituţionale, prin care se declară neconstituţional art. 35 teza finală din
Legea nr.54/2004. În esenţă, Curtea Constituţională reţine faptul că teza
finală a art.35 alin. 1 din Legea nr.54/2003 încalcă art. 44 şi art. 53 din
Constituţie, referitor la dreptul de proprietate.
Astfel, începând cu 12.10.2010
reclamantului nu i se mai pot acorda drepturi băneşti aferente funcţiei pe care
o deţine în calitatea lui de salariat la SC D. SA de către angajator pe perioada în care
nu prestează muncă efectivă în cadrul societăţii.
Analizând
sentinţa recurată din prisma criticilor formulate, Curtea a apreciat că acestea
sunt fondate în parte cu privire la acordarea despăgubirilor în temeiul art. 78
din codul muncii şi data până la care s-au acordate aceste despăgubiri pentru
următoarele considerente :
Prima instanţă a obligat pârâta la
plata către reclamant a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate
şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care acesta a beneficiat începând
cu data de 01.08.2010 până la repunerea pârâtului reclamant în situaţia
anterioară notificării nr. 2185/16.08.2010.
În conformitate cu prevederile art. 78
alin. 1 din codul muncii : „În cazul în care concedierea a fost efectuată în
mod netemeinic sau nelegal, instanţa va dispune anularea ei şi va obliga
angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi
reactualizate şi cu celelalte drepturi
de care ar fi beneficiat salariatul.
Această prevedere legală se aplică
numai în cazul concedierilor abuzive nu şi în cazul altor măsuri dispuse în mod
abuziv de către angajator.
Având în vedere faptul că prima
instanţă a dispus anularea măsurii de suspendare a contractului individual de
muncă al pârâtului reclamant, iar unul dintre efectele nulităţii este repunerea
părţilor în situaţia anterioară, Curtea a obligat pârâta la plata către
reclamant a drepturilor salariale cuvenite începând cu data de 01.08.2010, până
la data de 22.02.2011.
Curtea, s-a raportat la data de
22.02.2011 pentru următoarele considerente:
Temeiul juridic al plăţii drepturilor
salariale constă în dispoziţiile art. 114 din contractul colectiv de muncă la
nivel de unitate, care a expirat la data de 22.02.2011. După expirarea
contractului colectiv de muncă nu mai există temei juridic de acordare a
acestor drepturi.
În ceea ce priveşte celelalte motive de
recurs, Curtea a apreciat că acestea sunt nefondate pentru următoarele
considerente:
Prin cererea formulată, reclamanta
pârâtă SC D. SA a solicitat să se constate intervenţia prevederilor art. 50
lit.f) din codul muncii, în sensul că, contractul individual de muncă al
salariatului este suspendat cu data salarizării acestuia de către sindicat.
Potrivit art. 111 cod pr. civilă:
„partea care are interes poate cere pentru constatarea existenţei sau
neexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere
realizarea dreptului”.
Cea mai importantă trăsătură a
acţiunilor în constatare statornicită în mod expres de lege, este caracterul
lor subsidiar.
Prin urmare, partea nu poate promova
acţiunea în constatare, dacă are la dispoziţie, acţiunea în realizarea
dreptului.
Atât timp, cât reclamantul pârât a
promovat acţiunea în realizarea dreptului, respectiv a solicitat prin primul
capăt de cerere obligarea pârâtului la restituirea tuturor veniturilor de
natură salarială pe care acesta le-a
primit în perioada august 2007 – august 2010, perioadă în care a avut
contractul individual de muncă suspendat de drept, în mod corect prima instanţă
a respins al doilea capăt de cerere având ca obiect acţiunea în constatare ca
inadmisibil.
Potrivit art. 50 lit.f din codul muncii,
”contractul individual de muncă se suspendă de drept în cazul îndeplinirii unei
funcţii de conducere salarizate în sindicat”.
De asemenea, prin art.11 din Legea
nr.54/2003 se prevede că: ”pe perioada în care persoana aleasă în organul de
conducere este salarizată de organizaţia sindicală, contractul său individual
de muncă sau după caz, raportul de
serviciu se suspendă, iar aceasta îşi păstrează funcţia şi locul de
muncă avute anterior, precum şi vechimea în
muncă, respectiv în specialitate sau în funcţia publică deţinută, în
condiţiile legii.
Din dispoziţiile legale invocate mai
sus, rezultă că o condiţie esenţială care trebuie îndeplinită pentru a
interveni suspendarea contractului individual de muncă este ca persoana aleasă
în organul de conducere al sindicatului să fie salarizată de către organizaţia
sindicală,
Din întregul material probator
administrat în cauză rezultă că pârâtul reclamant nu a fost salarizat de către
sindicat.
Din procesele verbale şi hotărârile Adunării Generale a
membrilor de sindicat, aflate la dosarul de fond, rezultă că sindicatul a decis
să acorde preşedintelui său o indemnizaţie al cărui cuantum constă în diferenţa
dintre salariu de şef de port industrial şi a celui de frezor numai în
perioadele în care nu se aplică art.114 alin.6, aşa cum a fost acesta completat
prin actele adiţionale nr.2 şi nr.4 la
CCM pe unitate.
Din raportul de expertiză contabilă
efectuat în cauză de expert contabil Lache Aurelian rezultă că, pentru aceste
venituri nu au fost plătite acele contribuţii la bugetul de stat
corespunzătoare veniturilor de natură salarială, iar indemnizaţii primită de
pârâtul reclamant, a avut un caracter sporadic, neavând caracterul continuu
specific drepturilor salariale.
Tot din raportul de expertiză
contabilă, rezultă că în timpul mandatului său de preşedinte de sindic pârâtul
a beneficiat de decontare a cheltuielilor de transport şi diurnă pentru acele deplasări efectuate în
interesul sindicatului. Calitatea sa de lider de sindicat îi conferea acest
drept, indiferent dacă ar fi fost sau nu scos din producţie.
Din fişa fiscală a pârâtului, existentă
la dosarul de fond, rezultă că sumele încasate de acesta sunt denumite „sume plătite reprezentanţilor în
adunarea generală a acţionarilor, în consiliul de administraţie, în
comitetul de drept şi în comisia de
cenzori” şi nu sume plătite cu titlu de drepturi salariale.
În consecinţă, în mod corect prima
instanţă, a dispus respingerea capătului de cerere având ca obiect, restituirea
tuturor veniturilor de natură salarială obţinute de reclamant în perioada
august 2007 – august 2010, ca nefondat.
Susţinerea recurentei reclamante pârâte
că drepturile salariale trebuiau achitate până la data de 12.10.2010, dată la
care a intervenit decizia Curţii Constituţionale nr.1276, nu poate fi reţinută
pentru următoarele considerente:
Prin decizia nr.1276/12.10.2010,
invocată de recurentă, s-au constatat ca fiind neconstituţionale dispoziţiile
art.35 alin.1 teza finală din Legea Sindicatelor nr.54/2003.
Prin art.35 alin.1 din Legea nr.54/2003
se prevedea că: ”membrii aleşi în organele de conducere ale organizaţiilor
sindicale, care lucrează nemijlocit în unitate în calitate de salariaţi au
dreptul la reducerea programului lunar cu 3 – 5 zile pentru activităţi
sindicale, fără afectarea drepturilor salariale”.
Temeiul juridic al plăţii drepturilor
salariale ale pârâtului reclamant constă nu în dispoziţiile art.35 alin. 1 din Legea
nr.54/2003, care au fost declarate neconstituţionale, ci în dispoziţiile art.
114 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
Potrivit art. 114 alin.1 din CCM –
unitate: ”membrii aleşi din conducerea executivă a Sindicatului, care lucrează
nemijlocit în societate în calitate de salariaţi vor beneficia de 38 de zile
lucrătoare lunar pentru desfăşurarea activităţilor sindicale, fără ca astfel să
le fie afectate drepturile salariale.
- alin.(2): ”În cadrul limitelor
prevăzute la lin. 1, numărul concret de zile afectate membrilor aleşi va fi
stabilit de sindicat, urmând ca acesta
să notifice lunar Patronului la sfârşitul
lunii pentru luna următoare cu privire la modul de împărţire a acestora.
- alin.(3): ”La nivelul societăţii
zilele libere pentru activităţi sindicale se pot acorda şi prin cumul cu cele
rămase neefectuate în lunile precedente.
- alin.(4): ”În funcţie de
problemele interne ale sindicatului,
oricare din membrii conducerii executive poate beneficia prin cumul de zile
libere acordate celorlalţi membri, cu condiţia să nu depăşească numărul total
de zile libere plătite pentru activitatea sindicală acordate lunar de patron
sindicatului respectiv, conform alin.1”.
În cauză, pârâtul reclamant cumula
orele de activitate sindicală, negociate prin art. 114 din CCM unitate.
Potrivit art. 238 alin.3 din codul
muncii „la încheierea contractului colectiv de muncă prevederile legale
referitoare la drepturile salariaţilor au caracter minimal”.
În consecinţă, prin contractele
colective de muncă pot fi negociate drepturi mai avantajoase decât cele
reglementate prin lege.
Având în vedere faptul că temeiul
juridic al acordării drepturilor salariale l-a constituit art.114 din CCM
unitate şi nu prevederile art. 35 alin.1 din Legea nr.54/2003, Curtea a obligat
pârâta la plata drepturilor salariale până la data de 22.02.2011, data
expirării CCM – unitate. După această dată nu mai există temei juridic pentru
acordarea drepturilor salariale.
Pentru considerente arătate mai sus,
potrivit art. 312 alin. 3 cod pr.civilă, Curtea a admis recursul formulat şi a
dispus modificarea în parte a sentinţei recurate, conform celor dispuse prin
dispozitiv.
Pretenţiile fiecărei părţi fiind
încuviinţate numai în parte, potrivit art. 276 cod pr.civilă, Curtea a
compensat cheltuielile de judecată.
