Serviture de trecere. Acţiune confesorie. Natura civilă a litigiului. Competenţa materială a judecătoriei ca instanţă de fond.

Serviture de trecere. Acţiune confesorie. Natura civilă a litigiului. Competenţa materială a judecătoriei ca instanţă de fond.

Acţiunea confesorie de servitute reprezintă o acţiune reală, petitorie şi imobiliară, competenţa de soluţionare a acţiunii aparţinând judecătoriei în a cărei rază teritorială se află imobilul, pretins grevat de servitute, în raport de dispoziţiile art. 1 pct. 1 Cod procedură civilă coroborat cu dispoziţiile art. 13 alin. (1) Cod procedură civilă.

Prin urmare, fiind o acţiune reală, neevaluabilă în bani, prin care se urmăreşte apărarea dreptului de servitute legală sau convenţională – cum e cazul în speţă, aceasta constituie un litigiu de natură civilă indiferent de părţile implicate în conflictul judiciar – persoane fizice sau persoane juridice – societăţi comerciale cum e cazul în speţă, competenţa materială în primă instanţă aparţinând judecătoriei, ca instanţă de judecată cu plenitudine de competenţă conform art. 1 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Art. 1 pct. 1 Cod procedură civilă coroborat cu

art. 13 alin. (1) Cod procedură civilă

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa – Secţia Comercială sub nr. 3895/118/2009, reclamanta S.C. „C.P.C.” S.A. a chemat în judecată pe pârâtele S.C. „M.I.” S.R.L. şi S.C. „P.M.” S.R.L., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să oblige pârâtele la respectarea servituţii de trecere pentru căile de acces la imobilul proprietatea reclamantei, inclusiv la rampa din faţa magaziei, prin demolarea suprastructurii formate din cărămizi, prin care se blochează accesul la respectivul imobil.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3589/16.11.1999 la B.N.P. P.V. a cumpărat de la S.C. „P” S.A. suprafaţa de 1.080,22 m.p. teren intravilan, situat în Constanţa, strada C. nr. 6, din totalul de 194.132,57 m.p. În cuprinsul acestui contract, s-a instituit dreptul de servitute al cumpărătoarei pentru căile de acces la imobilul dobândit, identificat pe schiţa de plan cu culoarea portocalie.

Ulterior, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 516 din 17.02.2000, reclamanta a cumpărat de la S.C. „P” S.A. şi construcţia de tip P + 1, în suprafaţă de 1.759,92 m.p., cu destinaţia de hală industrială şi situată pe terenul de 1.080,22 m.p. anterior dobândit. Imobilul format din teren şi construcţie a fost înscris în cartea funciară nr. 4807, având numărul cadastral 1246/2, iar la rubrica referitoare la sarcini a fost menţionat dreptul de servitute stabilit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3589/1999.

A mai susţinut reclamanta că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1247/30.09.2003 la B.N.P. G.P. şi E.L.S., S.C. „R” S.A. a cumpărat de la S.C. „P” S.A. imobilul ”GS”, compus din teren şi construcţie şi aflat în vecinătatea imobilului proprietatea reclamantei. La rândul său, S.C. „R” S.A. a vândut construcţia către pârâta S.C. „M.I.” S.R.L., care imediat după ce a devenit proprietar a încercat să blocheze accesul reclamantei la magazia societăţii.

A învederat totodată reclamanta că la data de 1.12.2008, cele două societăţi pârâte au construit o suprastructură formată din cărămizi de BCA, amplasată pe platforma din faţa magaziei, blocând astfel accesul la această construcţie şi nesocotind dreptul de servitute înscris în cartea funciară.

Prin sentinţa civilă nr. 1193/COM/18.02.2009, pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. 44/118/2009, pe cale ordonanţă preşedinţială, au fost obligate pârâtele să sisteze efectuarea de lucrări de construcţie de natură să împiedice accesul reclamantei la imobilul proprietatea sa, fiind respinsă cererea de obligare a pârâtelor la demolarea construcţiilor efectuate, pentru neîndeplinirea condiţiilor pe care le presupune procedura specială reglementată de art. 581 şi următoarele Cod procedură civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 3606/14.06.2011 Tribunalul Constanţa a admis cererea principală şi a respins cererea reconvenţională formulată de pârâte.

Au fost obligate pârâtele S.C. „M.I.” S.R.L. şi S.C. „P.P.M.” S.R.L. să respecte dreptul de servitute de trecere al reclamantei şi să demoleze construcţia-împrejmuire edificată în Constanţa, strada C. nr. 6, care împiedică accesul reclamantei la imobilul compus din teren în suprafaţă de 1.080,22 m.p. şi hală industrială tip P + 1, cu număr cadastral 1246/2.

Au fost obligate pârâtele la câte 915 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că reclamanta este titulara unei servituţi de trecere, constituită prin contract cu titlu oneros încheiat cu pârâta S.C. „P” S.A., aceasta din urmă asumându-şi obligaţia de a asigura accesul reclamantei la imobilul proprietatea sa, inclusiv prin folosirea rampei de încărcare-descărcare. Fiind accesorie dreptului său real asupra terenului fond aservit şi decurgând din existenţa în patrimoniul vânzătoarei a terenului cu destinaţia de cale de acces obligaţia de respectare a dreptului de servitute a constituit însă o veritabilă obligaţie propter rem, opozabilă oricăruia dintre titularii ulteriori ai dreptului de proprietate asupra imobilului aservit. În consecinţă, la momentul la care a cumpărat rampa betonată, pârâta S.C. „M.I.” S.R.L. a preluat şi obligaţia de a respecta dreptul de servitute al reclamantei, ce purta asupra imobilului respectiv, indiferent de menţionarea acestei obligaţii în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare.

În referire la cererea reconvenţională s-a reţinut că pretenţiile pârâtelor sunt nefondate, din materialul probator administrat în cauză rezultând că reclamanta nu a utilizat spaţiile proprietatea pârâtei S.C. „M.I.” S.R.L. şi după expirarea termenului de locaţiune, situaţie în care în speţă nu există situaţia premisă a obligării reclamantei la plata chiriei pretinse de către pârâtă.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal au declarat recurs pârâtele S.C. „M.I.” S.R.L. şi S.C. „P.P.M.” S.R.L., care au criticat-o pentru nelegalitate conform art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, solicitând, în esenţă, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea reinterpretării corecte a clauzelor contractuale şi pentru stabilirea regimului juridic al celor două imobile învecinate, inclusiv în relaţia raporturilor de vecinătate în baza titlurilor de proprietate şi a situaţiei din teren.

Prin întâmpinare, intimata reclamantă S.C. „C.P.C.” S.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, motivat de faptul că reclamanta este titulara unei servituţi de trecere constituită prin contract cu titlu oneros asupra căilor de acces auto şi cale ferată, inclusiv rampa din faţa magaziei, existente pe terenul pârâtelor, iar acestea din urmă i-au îngrădit accesul la hala industrială proprietatea reclamantei, încălcând astfel dreptul de servitute de trecere.

La termenul de judecată din 21 decembrie 2011, instanţa de recurs, din oficiu, a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Constanţa – Secţia I Civilă în soluţionarea acţiunii reclamantei, în raport de dispoziţiile art. 1 pct. 1 Cod procedură civilă.

Conform art. 137 Cod procedură civilă Curtea va analiza cu prioritate excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Constanţa în soluţionarea acţiunii confesorii promovată de reclamantă.

Excepţia este fondată pentru următoarele considerente:

Prin acţiunea înregistrată în primă instanţă pe rolul Tribunalului Constanţa – Secţia Comercială şi ulterior pe rolul Secţiei Civile, reclamanta S.C. „C.P.C.” S.A. Constanţa a dedus judecăţii o acţiune confesorie, solicitând instanţei să oblige pârâtele să îi respecte servitutea de trecere stabilită pe cale convenţională cu S.C. „P” S.A., autoarea originară a tuturor părţilor din litigiu, în urma unor transmisiuni succesive ale fondului aservit.

Ca drept real principal, dreptul de servitute include în conţinutul său juridic nu numai elementele substanţiale, adică prerogativele pe care le poate exercita titularul său, ci şi dreptul material la acţiune.

Prin aceasta, se asigură protecţie juridică directă a dreptului de servitute. În acest sens, titularul dreptului de servitute poate utiliza acţiunea confesorie pentru a obţine recunoaşterea şi restabilirea acestui drept fie împotriva proprietarului fondului aservit, fie împotriva oricărei alte persoane care i-a încălcat dreptul.

Sub aspect teritorial, competenţa aparţine judecătoriei în a cărei circumscripţie se află situat terenul (fondul) pretins aservit, în speţă Judecătoria Constanţa, conform art. 13 alin. (1) Cod procedură civilă, potrivit cărora „Cererile privitoare la bunuri imobile se fac numai la instanţa din circumscripţia căreia se află imobilele”.

Constatând că, în cauză, în mod greşit, Tribunalul Constanţa – Secţia Civilă - a judecat litigiul în primă instanţă cu încălcarea competenţei materiale a Judecătoriei Constanţa, se va admite excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Constanţa, invocată din oficiu de instanţa de recurs şi se va casa sentinţa recurată, cu consecinţa trimiterii cauzei, spre rejudecare, în primă instanţă Judecătoriei Constanţa.

Excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Constanţa constituie o excepţie dirimantă ce face inutilă cercetarea celorlalte motive de recurs formulate de pârâte şi care vizează fondul litigiului – respectiv limitele în care se pretinde a fi exercitată servitutea de trecere de către reclamantă.

Decizia civilă nr. 177/C/29.02.2012

Dosar nr. 3895/118/2009*

Judecător redactor Mihaela Popoacă