|
Recidiva postcondamnatorie.
Principiul non reformatio in pejus. Faptă care nu prezintă gradul de pericol
social al unei infracţiuni.
Art.372 alin.1 din Codul
pr.penală
Art.385/8 din Codul de pr.penală
Art.18/1 din Cod penal
Întrucât
infracţiunile pentru care este judecat inculpatul în stare de recidivă
postcondamnatorie, instanţa de fond era obligată să revoce, în temeiul
dispoziţiilor art.84 Cod penal, suspendarea condiţionată a executării pedepsei
de 1 an şi să dispună executarea separată de pedeapsa aplicată în prezenta
cauză. Nelegalitatea sentinţei nu poate fi însă înlăturată, fără încălcarea
dispoziţiilor art.372 alin.1 din Codul pr.penală, coroborat cu art.385/8 din
Codul de pr.penală, din moment ce instanţa de control judiciar este sesizată
numai cu recursul inculpatului, căruia, potrivit textelor de lege amintite nu i
se poate agrava situaţia în propria cale de atac. (opinia majoritară)
Ţinând cont de conţinutul concret
al faptelor săvârşite de inculpat, atingerea minimă adusă valorilor apărate de
lege, lipsa vădită de importanţă, modul
şi mijloacele de săvârşire a faptei, împrejurările în care faptele au fost
comise şi scopul pentru care inculpatul le-a comis, faptele reţinute în sarcina inculpatului nu prezintă gradul de
pericol social al unei infracţiuni. (opinia separată)
(Decizia penală nr. 372/R din 24 Aprilie 2012)
Prin sentinţa penală nr.289 din
29 noiembrie 2011, Judecătoria Câmpulung, a condamnat pe inculpat pentru 3
infracţiuni la 2 ani închisoare; 3 ani închisoare şi 3 ani închisoare.
In baza art.85 alin.1 Cod penal,
coroborat cu art.86/1 Cod penal, s-a dispus anularea suspendării condiţionate a
executării pedepsei de 1 an închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr.213
din 6 septembrie 2010, pronunţată de Judecătoria Câmpulung rămasă definitivă
prin neapelare, respectiv a executării pedepsei de 1 an şi 6 luni, aplicată
prin sentinţa penală nr.24 din 4 februarie 2011, pronunţată de Judecătoria Câmpulung,
rămasă definitivă, prin decizia penală nr.471/R din 16 aprilie 2011, pronunţată
de Curtea de Apel Piteşti.
In baza art.39 alin.1 Cod penal,
s-au contopit pedepsele aplicate în prezenta cauză cu pedepsele de 1 an şi 1 an
şi 6 luni închisoare, pentru care s-a anulat suspendarea condiţionată,
dispunându-se să se execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare, în
condiţiile art.57 Cod penal.
Spre a hotărî astfel, în fapt,
prima instanţă a reţinut că inculpatul a săvârşit cele 3 infracţiuni rutiere
pentru care a fost trimis în judecată.
Prima instanţă a reţinut, din
fişa de cazier judiciar, că prin sentinţa penală nr.213/2010, pronunţată de
Judecătoria Câmpulung, a fost condamnat la 1 an închisoare, cu suspendarea
condiţionată a executării pedepsei, iar prin sentinţa penală nr.24/2011,
pronunţată de aceeaşi instanţă, a fost condamnat la 1 an şi 6 luni închisoare,
cu suspendarea pedepsei sub supraveghere, astfel că în temeiul dispoziţiilor
art.85 alin.1 şi art.86/5 Cod penal, a anulat suspendarea şi a contopit cele
două pedepse cu pedepsele aplicate în prezenta cauză, dispunând executarea
celei mai grele de 3 ani, în condiţii privative de libertate.
Prin decizia penală nr.372/R din
17 aprilie 2012, Curtea de Apel Piteşti, cu majoritate, a admis recursul inculpatului cu consecinţa reducerii de la 2
ani la 1 an a pedepsei aplicate pentru art.85 alin.1 din OUG nr.195/2002 cu
art.37 lit.a Cod penal şi art.320/1 Cod procedură penală; şi de la câte 3 ani
la câte 2 ani pedepsele aplicate în baza art.85 alin.2 şi respectiv art.86
alin.1 din OUG nr.195/2002 cu aplic.art.37 lit.a Cod penal şi art.320/1 Cod
procedură penală.
S-au recontopit aceste pedepse cu
cele de 1 an închisoare aplicată prin sentinţa penală nr.213/2010 a
Judecătoriei Câmpulung şi 1 an şi 6 luni aplicată prin sentinţa penală
nr.24/2011 a Judecătoriei Câmpulung şi s-a dispus ca inculpatul să execute
pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare, menţinând în rest sentinţa.
Pentru a pronunţa această
decizie, curtea a reţinut următoarele:
Sentinţa primei instanţe este
nelegală în partea referitoare la neaplicarea dispoziţiilor art.84 Cod penal şi
tratamentului penal al recidivei.
Intr-adevăr, în mod corect prima
instanţă a reţinut că infracţiunile din prezenta cauză au fost comise în stare
de recidivă postcondamnatorie, prevăzută de art.37 lit.a Cod penal, respectiv
în termenul de încercare al suspendării condiţionate a pedepsei de 1 an,
aplicată prin sentinţa penală nr.213 din 6 septembrie 2010, pronunţată de
Judecătoria Câmpulung, rămasă definitivă prin neapelare. Ca atare, instanţa de
fond era obligată să revoce, în temeiul dispoziţiilor art.84 Cod penal,
suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 1 an şi să dispună executarea
separată de pedeapsa aplicată în prezenta cauză. Nelegalitatea sentinţei nu
poate fi însă înlăturată, fără încălcarea dispoziţiilor art.372 alin.1 din
Codul pr.penală, coroborat cu art.385/8 din Codul de pr.penală, din moment ce
instanţa de control judiciar este sesizată numai cu recursul inculpatului,
căruia, potrivit textelor de lege amintite nu i se poate agrava situaţia în
propria cale de atac.
În opinia separată s-a reţinut
că, orice sancţiune penală pentru a fi legitimă trebuie să respecte nu numai
cerinţele expres, formale ale legii, dar să îndeplinească şi cerinţa de a fi
adecvată situaţiei de fapt, respectiv scopului legii penale, inclusiv acela de
schimbare a conduitei inculpatului. Altfel spus, sancţiunea penală trebuie
aplicată numai dacă se impune şi dacă se realizează cerinţa de a nu fi excesivă
în raport cu criteriile amintite mai sus.
Această
condiţie a fost avută în vedere de legiuitor în conţinutul art.18/1 Cod penal,
care permite magistratului de a constata că o faptă ce are conotaţii penale, nu
prezintă însă gradul de pericol social al unei infracţiuni. În astfel de
împrejurări o eventuală pedeapsă penală ar avea evident un caracter excesiv
atât faţă de situaţia de fapt, cât şi în raport cu scopul legii penale, a căror
elemente rezultă din conţinutul reglementărilor normative la care se referă
dispoziţiile art.18/1 Cod penal.
În
speţă, este evident că sancţiunea penală care implică şi privarea de libertate
are un caracter excesiv în raport cu împrejurările concrete în care fapta a
fost săvârşită, urmările acesteia şi aspectele concrete privitoare la gradul de
instrucţie al inculpatului, îndeletnicirea acestuia, dar şi atitudinea sinceră
pe parcursul procesului penal.
Din
probele administrate în cauză a rezultat că inculpatul a fost depistat de
organele de poliţie conducând un autovehicul, pe un drum public periferic
Municipiului Câmpulung, pe care traficul rutier era redus sau chiar inexistent,
ocazie cu care s-a constatat că inculpatul nu are permis de conducere auto, iar
autoturismul nu era înmatriculat în mod corespunzător. Împrejurările în care
aceste fapte au fost săvârşite au adus o atingere minimă valorilor apărate de
legea penală, deoarece nu s-a generat efectiv o stare de pericol pentru
traficul rutier. Totodată, conţinutul concret al faptelor aşa cum au fost
săvârşite, respectiv, pe un drum periferic necirculat, fără a pune în pericol
participanţii la trafic , demonstrează lipsa vădită de importanţă a acestora.
Trebuie
amintit că într-o astfel de apreciere nu se poate lua în considerare aspectul generic abstract al pericolului pe care fapta penală
săvârşită îl reprezintă, ci elementul concret care rezultă din însăşi
materialitatea evenimentului
infracţional, a modalităţii şi împrejurul în care a fost săvârşit.
Semnificative
pentru o astfel de apreciere sunt şi datele referitoare la persoana inculpatului
care are o pregătire şcolară minimă, iar ocupaţia sa obişnuită este aceea de
cioban. De altfel, în momentul în care a fost depistat în trafic de către
organele de poliţie, efectua un transport
cu produse specifice ocupaţiei sale.
Este
adevărat că inculpatul are statutul de recidivist, pentru că anterior a mai
fost condamnat pentru fapte similare, fiind depistat de organele de poliţie, în
aceeaşi zonă a oraşului Câmpulung, conducând un autovehicul, în împrejurări şi
condiţii similare.
De
remarcat faptul că legiuitorul nu exclude aplicarea art.18/1 pentru inculpaţii
care au statutul de recidivişti, deşi, incontestabil, o astfel de situaţie
trebuie avută în vedere de către instanţă atunci când apreciază asupra aplicării acestor dispoziţii legale.
În
opinia separată s-a apreciat că au prioritate întotdeauna, pentru a stabili
dacă o faptă prezintă pericolul social al unei infracţiuni, aspectele la care
se referă dispoziţiile art.1 ale art.18/1 Cod penal. Enumerarea realizată de
legiuitor a elementelor pe care instanţa trebuie să le aibă în vedere în
aprecierea pericolului social al unei infracţiuni nu este întâmplătoare.
Astfel, cu prioritate, trebuie să se analizeze dacă fapta aduce o atingere
minimă uneia dintre valorile apărate de lege şi dacă prin conţinutul ei concret
este în mod vădit lipsită de importanţă. Aspectele privitoare la conduita
făptuitorului la care se referă alin.2 al art.18 au un caracter subsidiar faţă
de cele menţionate mai sus.
În
consecinţă, ţinând cont de : conţinutul concret al faptelor săvârşite de
inculpat, atingerea minimă adusă valorilor apărate de lege, lipsa vădită de importanţă, modul şi mijloacele de
săvârşire a faptei, împrejurările în care faptele au fost comise şi scopul
pentru care inculpatul le-a comis, rezultă
în mod evident că faptele reţinute în
sarcina inculpatului nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
Pentru
argumentele mai sus expuse, consider că soluţia legală care se impunea era
achitarea inculpatului în temeiul disp.art.10 lit.b/1 Cod procedură penală şi
aret.18/1 Cod penal pentru infracţiunile reţinute în sarcina sa prin actul de
sesizare.
O
astfel de soluţie se impune şi pentru că, sancţiunea privativă de libertate
care potrivit legii este singura opţiune
a instanţei pentru a fi aplicată inculpatului, are un caracter excesiv evident,
depăşind prin rigoarea şi consecinţele ei ceea ce este necesar în vederea
realizării scopului legii penale şi pentru schimbarea conduitei inculpatului.
| 
