avocats.ro
jurisprudență
 
 
 
 


Prezumţia legală că citaţia primită de alte persoane decât partea a ajuns la cunoştinţa acesteia.
 
Dispoziţiile art.92 alin.3 Cod de procedură civilă instituie prezumţia legală că citaţia primită de alte persoane decât partea a ajuns la cunoştinţa acesteia. Prin urmare, partea care invocă neînmânarea citaţiilor primite de către persoane la care face referire textul legal trebuie să dovedească acest fapt.
           
(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI - SECŢIA A III-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE – DOSAR NR.44184/3/2012 – DECIZIA CIVILĂ NR.1036/06.06.2013)
 
Prin cererea înregistrată sub nr. 14131/30.10.2006 pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, reclamanta SC M A.L.T. SRL a chemat în judecată pe pârâţii C.M.N. şi C.V. solicitând instanţei să dispună, partajarea bunului imobil situat în B., str.M. nr.5, bl.P21A1, sc.1, et.5, ap.21, sector 5.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că are împotriva pârâtului debitor C.M.N. o creanţă în sumă de 26.035,12 lei, reprezentând debit şi 4.924,20 lei reprezentând cheltuieli de arbitrare, debitul rezultând din titlul executoriu reprezentat de sentinţa arbitrală nr. 60/28.02.2006, pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional, în dosarul nr. 409/2005. A mai arătat că a învestit cu formulă executorie titlul şi a solicitat încuviinţarea executării silite, aceasta fiind în curs, iar bunul imobil indicat este proprietatea comună a pârâţilor, conform contractului de construire a unei locuinţe cu credit nr. 146/ 12.06.2000.
În drept, reclamanta a invocat art. 33 şi art. 36 din C.fam şi art. 112 şi urm., art. 493 Cod de procedură civilă.
Pârâţii nu au formulat întâmpinare şi nu s-au prezentat în faţa instanţei de judecată, până la termenul din 17.05.2007, după pronunţarea încheierii prevăzute de art. 673 ind. 5 şi 6 Cod de procedură civilă, când pârâta C.V.   s-a prezentat şi a depus înscrisuri, invocând faptul că între pârâţi a fost desfăcută căsătoria şi s-a realizat partajul prin bună învoială prin sentinţa civilă 3644/07.06.2005, pronunţată de Judecătoria Sector 5. De asemenea, pârâta a invocat excepţiile autorităţii de lucru judecat şi lipsei calităţii procesuale pasive în ceea ce o priveşte.    
Prin sentinţa civilă nr. 4721/1.06.2009, pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C.V. şi excepţia autorităţii de lucru judecat. S-a admis acţiunea formulată de reclamanta SC M A.L.T. SRL, în contradictoriu cu pârâţii C.M.N. şi C.V.. S-a constatat că pârâţii C.M.N. şi C.V. au dobândit în timpul căsătoriei, cu contribuţie egală, bunul comun apartament nr. 21 situat în B., str. M. nr.5, bl.P21al, sc.1, et.1, sector 5, în valoare de 306.700 lei. S-a dispus sistarea stării de devălmăşie cu privire la bunul imobil. S-a atribuit definitiv pârâtului C.M.N. în deplină proprietate şi exclusivă posesie bunul imobil apartament nr. 21, situat în B., str. M. nr.5, bl.P21 a 1, sc. l, et. l, sector 5, în valoare de 306.700 lei. A fost obligat pârâtul C.M.N. la plata către pârâta C.V. a sumei de 153.350 lei cu titlu de sultă, în termen de şase luni de la rămânerea definitivă a hotărârii. A fost obligat pârâtul C.M.N. la plata către reclamantă a sumei de 3.614 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Prin încheierea pronunţată conform art. 673 ind. 5 şi 6 din Cod de procedură civilă, la termenul din 12.04.2007, prima instanţă a constatat că pârâţii C.M.N. şi C.V. au dobândit în timpul căsătoriei, cu contribuţie egală, bunul comun apartament nr. 21 situat în B., str.M. nr. 5, bl. P21A1, sc. l, et. l, sector 5.
În ceea ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat, prima instanţă a reţinut că aceasta este neîntemeiată. Astfel, pârâta a invocat faptul că, urmare a pronunţării sentinţei civile 3644/07.06.2005 a Judecătoriei Sectorului 5, definitivă şi irevocabilă prin neapelare, bunul imobil a fost partajat prin bună învoială, făcând obiectul unei tranzacţii consfinţite prin hotărâre de expedient.
Prima instanţă a reţinut că, prin decizia civilă nr. 814A/12.06.2008 a Tribunalului Bucureşti, irevocabilă prin decizia civilă nr. 19R/15.01.2009 Curţii de Apel Bucureşti, a fost admisă acţiunea revocatorie formulată de către reclamanta creditoare SC M A.L.T. SRL în contradictoriu cu pârâţii C.M.N. şi C.V., tranzacţia încheiată între părţi la data de 07.06.2005 cu privire la bunul comun apartament nr. 21 situat în B., str. M. nr. 5, bl. P21A1, sc. l, et. l, sector 5, fiind revocată, înscrisul urmând să fie inopozabil faţă de reclamantă.
Prin urmare, autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile 3644/07.06.2005 a Judecătoriei Sectorului 5 a fost înlăturată faţă de reclamantă în mod explicit, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C.V., prima instanţă a reţinut că aceasta este neîntemeiată. Astfel, pârâta a invocat faptul că, urmare a pronunţării sentinţei civile 3644/07.06.2005 a Judecătoriei Sectorului 5, definitivă şi irevocabilă prin neapelare, a pierdut calitatea de soţie a pârâtului C.M.N., iar bunul imobil se află în proprietatea sa exclusivă. S-a reţinut că au calitate procesuală pasivă în procesul pentru partajarea bunurilor dobândite în timpul căsătoriei coproprietarii bunului, indiferent că mai sunt sau nu căsătoriţi. Întrucât, prin decizia civilă nr. 814A/12.06.2008 a Tribunalului Bucureşti, irevocabilă prin decizia civilă nr. 19R/15.01.2009 Curţii de Apel Bucureşti, a fost admisă acţiunea revocatorie formulată de către reclamanta, iar tranzacţia încheiată între pârâţi a fost revocată şi este inopozabilă reclamantei, pârâţii au în continuare, în raport de reclamantă, calitatea de proprietari devălmaşi ai bunului imobil.
În ce priveşte fondul cauzei, instanţa de fond a reţinut că prin sentinţa arbitrală nr. 60/28.02.2006, pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta SC M A.L.T. SRL şi a fost obligat pârâtul C.M.N. la plata sumei de 26.035,12 lei debit principal şi 4.924,20 lei reprezentând cheltuieli de arbitrare. Hotărârea arbitrală a fost învestită cu formulă executorie prin încheierea din Camera de Consiliu de la 03.10.2006 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, însă prin încheierea nr.2056/30.11.2006 a Judecătoriei Sectorului 5 a fost respinsă cererea reclamantei creditoare de încuviinţare a executării silite imobiliare împotriva pârâtului debitor C.M.N., reţinându-se că bunul imobil asupra căruia s-a solicitat executarea este proprietatea comună a soţilor C.M.N. şi C.V..
Din probele administrate în cauză, respectiv adresa nr.62519/24.01.2007 emisă de Primăria Sectorului 5-DITL, coroborate cu faptul că, deşi legal citat, pârâtul nu s-a prezentat la interogatoriu pentru a indica dacă are bunuri proprii care ar putea fi urmărite, instanţa a reţinut că pârâtul-debitor nu are bunuri proprii.
Faţă de situaţia de fapt reţinută, instanţa a constatat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 33 alin.2 Cod familiei pentru partajarea bunurilor comune la cererea creditorului personal al unuia dintre foştii soţi.
Astfel, reclamanta-creditoare se află în posesia unui titlu executoriu, iar debitorul-pârât nu are în proprietate exclusivă bunuri a căror valorificare să ducă la realizarea creanţei acestuia, astfel cum a rezultat din adresa nr.62519/24.01.2007, emisă de Direcţia Impozite şi Taxe Locale Sector 5.
În consecinţă, în temeiul art.33 Codul familiei şi art. 493 Cod de procedură civilă, instanţa de fond a dispus ieşirea din indiviziune a părţilor, iar potrivit art. 673 ind.10 din Cod de procedură civilă a atribuit definitiv în proprietate exclusivă bunul imobil pârâtului C.M.N., care are de altfel calitatea de debitor al reclamantei, urmând ca astfel să poată avea loc executarea silită imobiliară.
S-a apreciat că această soluţie se impune mai ales faţă de faptul că atribuirea bunului către pârâta C.V. ar pune creditorul în imposibilitatea de    a-şi recupera creanţa, constatată prin titlu executoriu.
A considerat instanţa că trebuie avut în vedere faptul că reclamanta se află în posesia unui titlu executoriu împotriva pârâtului din data de 03.10.2006, iar urmare a manoperelor frauduloase a părţilor, constând în încheierea tranzacţiei din data de 07.06.2005, s-a aflat în imposibilitate de    a-şi satisface creanţa până în prezent, precum şi jurisprudenţa CEDO în cauzele împotriva României, în care s-a subliniat în mod constant că dispoziţiile art.6 sunt aplicabile şi în privinţa executării silite, care face parte integrantă din „proces", astfel că dreptul de acces la o instanţă ar fi unul iluzoriu dacă hotărârea judecătorească obţinută ar rămâne fără efecte prin neexecutare (Brumărescu c.României), iar statul are obligaţia de a lua măsuri pentru a facilita punerea în executare.
Instanţa nu a avut în vedere susţinerile pârâtei C.V. în sensul că ar fi prejudiciată în această situaţie, fiind lipsită de locuinţă, atât timp cât aceasta s-a dovedit de rea credinţă până în prezent, participând împreună cu pârâtul la fraudarea intereselor creditoarei-reclamante prin încheierea tranzacţiei, astfel cum s-a reţinut în considerentele deciziei civile nr. 814A/12.06.2008 a Tribunalului Bucureşti, irevocabilă prin decizia civilă nr. 19R/15.01.2009 Curţii de Apel Bucureşti.
De asemenea, în ceea ce priveşte susţinerile pârâtei în sensul că a plătit cea mai mare parte din ratele creditului contractat pentru plata preţului bunului imobil, instanţa a reţinut că aceasta nu poate schimba natura juridică a bunului, din comun în propriu, însă poate da naştere în patrimoniul pârâtei a unui drept de creanţă care ar putea fi valorificat într-un proces separat împotriva pârâtului C.M.N..
Instanţa nu s-a pronunţat asupra susţinerilor pârâtei cu privire la ratele de credit achitate sau la cele rămase de achitat, dat fiind că nu există o cerere formulată în contradictoriu cu pârâtul, instanţa nefiind investită cu soluţionarea acestor pretenţii.      
Împotriva încheierii pronunţate la data de 12.04.2007 şi a sentinţei nr.4721/01.06.2009, pronunţate de Judecătoria Sector 5, în dosarul nr.14131/302/2006, a declarat apel pârâta C.V., solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei atacate în sensul de a dispune atribuirea către apelantă în deplină proprietate şi exclusivă posesie a bunului imobil.
Apelanta a susţinut că soluţia reţinută în privinţa cotelor de contribuţie este netemeinică, întrucât prin probele administrate apelanta a dovedit că a contribuit la achitarea ratelor de preţ pentru achiziţionarea apartamentului, iar contribuţia pârâtului C.M.N. a fost doar de a achita parte din avans, respectiv suma de 25.964.164 ROL (2596 lei).
De altfel, din coroborarea înscrisurilor depuse de către reclamantă şi de către apelantă a rezultat că pârâtul C.M.N. nu a realizat venituri cu care să poată contribui la plata preţului, pe când apelanta a avut în toată această perioadă venituri salariale fiind angajată la B.L.R. SA (fosta E.B.SA).
Pe fond, motivele invocate de către instanţă pentru a justifica atribuirea imobilului către pârâtul C.M.N. sunt străine de natura pricinii sau contradictorii, iar soluţia pronunţată este lipsită de temei legal.
Instanţa şi-a întemeiat hotărârea pe dispoziţiile art. 673 indice 10 Cod de procedură civilă, deşi C.M.N. nu a solicitat ca bunul imobil să îi fie atribuit în natură cu obligarea sa la plata unei sulte, astfel încât dispoziţiile legale invocate nu sunt incidente în cauză.
Deşi prevederile art. 673 indice 9 din Cod de procedură civilă sunt imperative, instanţa nu a respectat obligaţia ca la formarea şi atribuirea loturilor să ţină seama de criterii precum: natura bunurilor, domiciliul părţilor, faptul că unii dintre coproprietari înainte de a se cere împărţeala au făcut îmbunătăţiri. S-a susţinut că motivarea este străină de natura pricinii, întrucât nu se regăseşte printre criteriile stabilite de lege pentru atribuirea bunului, iar concluzia potrivit căreia dacă bunul i-ar fi atribuit, reclamanta ar fi în imposibilitatea de a-şi realiza creanţa, este neîntemeiată. Dacă instanţa ar fi făcut aplicarea criteriilor prevăzute de art. 673 indice 9 din Cod de procedură civilă, se impunea ca imobilul să-i fie atribuit în natură având în vedere faptul că a achitat şi achită ratele de preţ, acesta este domiciliul său şi al fiicei sale minore, a achitat sumele necesare pentru întreţinerea apartamentului şi îmbunătăţirea acestuia.
Apelanta a mai arătat că prima instanţă şi-a întemeiat soluţia pe dispoziţiile art. 33 alin. 2 din Codul familiei, unicul temei legal al cererii de chemare în judecată, însă această prevedere legală nu este incidentă în cauză, întrucât este aplicabilă numai în ipoteza în care coproprietarii sunt soţi, ori la data introducerii acţiunii (30.10.2006) căsătoria apelantei cu pârâtul C.M.N. era desfăcută în baza sentinţei nr.3144/07.06.2005. Calitatea procesuală pasivă în cadrul unei acţiuni având ca temei legal dispoziţiile art. 33 din Codul familiei este condiţionată de calitatea de soţi a pârâţilor, iar această calitate a fost pierdută prin desfacerea căsătoriei prin hotărârea judecătorească prin care instanţa a admis cererea de divorţ. Chiar dacă dispoziţiile art.33 ar fi fost aplicabile în cauză, soluţia instanţei este lipsită de temei, întrucât potrivit art. 33 din Codul familiei creditorul unuia dintre soţi poate cere împărţirea bunurilor comune numai în măsura necesară pentru acoperirea creanţei sale. Or, creanţa constatată prin sentinţa arbitrală nr. 60/28.02.2006 în favoarea reclamantei este în cuantum de 30.959,32 lei, ceea ce reprezintă 10% din valoarea bunului imobil evaluat prin expertiza judiciară la suma de 306.700 lei.
În ceea ce priveşte sulta stabilită în sarcina pârâtului C.N.M., apelanta a susţinut că prima instanţă nu a ţinut cont de modul de dobândire a imobilului şi plăţile făcute până în acest moment. Instanţa a apreciat că nu se poate pronunţa asupra aspectelor relevate cu privire la ratele de credit achitate sau cele rămase de achitat, însă această concluzie este lipsită de temei, întrucât art. 673 indice 5 din Cod de procedură civilă prevede obligaţia instanţei de a stabili creanţele născute din starea de proprietate comună, creanţe pe care coproprietarii le au unii faţă de alţii.
Apartamentul a fost dobândit în baza contractului de construire a unei locuinţe cu credit nr.L46/12.06.2000, încheiat cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti, urmând ca preţul să fie achitat în rate lunare într-o perioada de 20 de ani.
În aceste condiţii, apelanta a susţinut că la stabilirea modalităţii de împărţire instanţa trebuie să aibă în vedere faptul că bunurile cumpărate în timpul căsătoriei cu credit constituie bunuri comune numai pentru partea corespunzătoare achitată de soţi ca avans şi a ratelor plătite, nu însă pentru întreaga valoare a bunului contractat care include şi ratele scadente în viitor şi pe care urmează a le plăti soţul căruia i se va atribui bunul şi va prelua obligaţia contractuală pe seama sa.
Cu ocazia împărţirii unui bun comun construit sau cumpărat de soţi cu credit, valoarea de circulaţie actualizată a apartamentului va fi inclusă în masa partajabilă numai pentru partea din preţul plătit până la soluţionarea cererii de partaj, nu şi pentru restul de preţ ce urmează a fi achitat după această dată de către cel căruia i se va atribui apartamentul.
De asemenea, s-a mai arătat de către apelantă că acţiunea revocatorie produce efecte relative şi limitate, întrucât valabilitatea actului nu este afectată, iar aceasta este revocat numai în limita valorii creanţei creditorului urmăritor (în cazul de faţă creanţa reprezintă 10% din valoarea de circulaţie a imobilului).
Apelanta C.V. a formulat o completare a motivelor de apel formulate, prin care a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea în tot a hotărârii apelate şi trimiterea dosarului la instanţa de fond în vederea rejudecării pricinii întrucât, în caz contrar, ar însemna să fie împiedicată să solicite instanţei stabilirea contribuţiei părţilor la dobândirea bunului supus partajării.
În lipsa reclamantei în faţa instanţei (dar şi a pârâtului C.M.N.), motivată de faptul că nu a primit nici o citaţie de la instanţa fondului, s-a pronunţat, în temeiul art. 673 ind. 6 din Cod de procedură civilă, încheierea din data de 12.04.2007, prin care s-a „constatat ca pârâţii C.M.N. şi C.V. au dobândit în timpul căsătoriei, cu contribuţie egală, bunul comun ap. nr.21 ".
La prima prezenţă în instanţă din data de 27.05 2007, a solicitat astfel să se constate nulitatea încheierii din data de 12.04.2007, ţinând cont că instanţa a dispus partajarea unui bun, deşi acesta era în proprietate exclusivă şi având în vedere ca fundamentarea esenţială a sentinţei civile nr.4721/1.06.2009 a avut la baza o încheiere nulă, să se constate aceeaşi nulitate şi faţă de sentinţă.
Întrucât la data reluării judecăţii - 05.03.2009 - după ce aceasta fusese suspendată la 31.05.2007, nu a mai fost în termenul procedural de a face cerere reconvenţională şi, ca o consecinţă, nu a mai putut legal să solicite ca apartamentul să-i fie atribuit, a solicitat să se constate că a avut o contribuţie de mai bine de 80% la dobândirea bunului - întrucât toate ratele apartamentului au fost achitate de apelantă şi continuă să le plătească şi în prezent - iar pârâtul C.M. să primească sultă, care trebuia să fie compensată cu sulta pe care deja a încasat-o la momentul primei partajări.
Toate aceste împrejurări le-a invocat în faţa instanţei fondului care, după o analiză profundă, a apreciat că surplusul de contribuţie la dobândirea apartamentului ar da naştere unui drept de creanţă care ar putea fi valorificat într-un proces separat.
Deoarece un asemenea proces nu poate fi promovat, neavând temei pentru acesta şi cum dreptul de proprietate nu poate fi valorificat decât în acţiunea de partaj, iar analizarea contribuţiei părţilor în această fază a procesului nu se poate face, apelanta a susţinut că singura soluţie legală ar fi trimiterea dosarului la instanţa fondului pentru a-i da posibilitatea să depună cerere reconvenţională.
De asemenea, a arătat că instanţa fondului, în susţinerea hotărârii, a invocat ca temei de drept dispoziţiile art. 33 din Codul familiei şi art. 493 alin.1 Cod de procedură civilă. Potrivit art. 33 din Codul familiei, bunurile comune nu pot fi urmărite de creditorii personali ai unuia dintre soţi. Cu toate acestea, după urmărirea bunurilor proprii ale soţului debitor, creditorul său personal poate cere împărţirea bunurilor comune, însă numai în măsura necesară pentru acoperirea creanţei sale.
Prin urmare, pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 33 din Codul familiei la pricina pendinte, trebuia îndeplinită condiţia esenţială ca pârâţii C. să fie soţi, iar aceştia nu mai sunt căsătoriţi din anul 2005 astfel că, în cauză nu sunt aplicabile aceste dispoziţii legale. Pentru a aplica totuşi aceste prevederi şi a face posibilă aplicarea lor, instanţa fondului a adăugat la lege şi a înlocuit cuvântul soţ cu sintagma fostul soţ.
De asemenea, nu sunt aplicabile nici prevederile art. 493 alin.1 din Cod de procedură civilă, cum eronat a considerat instanţa fondului, ci sunt aplicabile prevederile art. 493 alin. 2 din Cod de procedură civilă, potrivit cărora creditorii personali pot urmări însă cota-parte determinată a debitorului lor din imobilul aflat în coproprietate, fără a mai fi necesar să ceară împărţeala.
Prin decizia civilă nr.372/A/18.03.2010, Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a Civilă a respins ca nefondat apelul.
În ce priveşte citarea apelantei la termenul de judecată de la 15.03.2007, tribunalul a considerat neîntemeiate susţinerile acesteia. Astfel, s-a arătat că, chiar în condiţiile în care afirmaţia apelantei în sensul că persoana care a semnat procesul verbal de îndeplinire a procedurii de citare nu a fost mama acesteia ar corespunde realităţii (deşi apelanta a făcut dovada că mama sa nu poartă prenumele E., ci S., fără însă a face nici o referire la numele de familie al acesteia), apelanta pârâtă nu poate invoca această neregularitate direct în faţa instanţei de apel, raportat la dispoziţiile art. 108 alin. 3 Cod de procedură civilă.
Dat fiind că se ridică de către apelanta problema încălcării unei norme de procedură cu caracter relativ, sancţiunea ce intervine în acest caz fiind nulitatea relativă a actului de procedură înfăptuit astfel, termenul în care nulitatea trebuia invocată era prima zi de înfăţişare ce a urmat după această neregularitate, înainte de a fi puse concluziile pe fondul cauzei. Dacă nulitatea relativă nu a fost invocată în termenul prevăzut de lege, aceasta se acoperă. Or, în cauză, este de observat că la nici unul din termenele care au urmat celui cu privire la care apelanta a susţinut nelegala sa citare, aceasta nu a invocat neregularitatea actelor de procedură efectuate până la acel moment, situaţie în care a intervenit decăderea în ceea ce priveşte dreptul acesteia de a invoca nulitatea decurgând din nelegala sa citare pentru termenul din 15.03.2007.
De asemenea, susţinerea apelantei referitoare la nulitatea încheierii de şedinţă de la data de 12.04.2007, pentru motivul că nu este semnată de preşedintele completului, pe de o parte, iar pe de altă parte că procedura de citare cu pârâţii din proces nu a fost legal îndeplinită (instanţa încălcând obligaţia de a avea rol activ, prin aceea că a trecut peste menţiunile din adresa DITL Sector 5 conform cu care pârâtul C.M. nu figura cu rol deschis pentru apartamentul 21), este neîntemeiată.
Astfel, sub primul aspect, este de observat că încheierea la care face referire apelanta se regăseşte în dosarul judecătoriei la filele 63-64 şi poartă semnătura preşedintelui de complet, fiind evident că acesta din eroare consideră ca fiind original înscrisul aflat la filele 99-100 şi care nu este decât o copie a încheierii de admitere în principiu ce urma a fi comunicată părţii, dar care a rămas ataşată în dosar.
În legătură cu procedura de citare a pârâţilor pentru termenul de judecată de la 12.04.2007, tribunalul a constatat că apelanta ar fi putut invoca numai nelegala sa citare, nu şi a altor părţi din proces, câtă vreme interesul de a invoca încălcarea normelor ce reglementează obligaţia de citare exista numai în ceea ce o priveşte pe aceasta.
Cât priveşte nulitatea încheierii de la termenul de judecată de la 12.04.2009 pentru motivul că instanţa a dispus partajarea unui bun, deşi acesta era în proprietatea exclusivă a apelantei, tribunalul a apreciat critica apelantei neîntemeiată, câtă vreme prin încheierea menţionată, pronunţată în temeiul dispoziţiilor art. 6736 alin. 1 Cod de procedură civilă instanţa nu a dispus partajarea bunului, ci doar a stabilit elementele prevăzute de art. 6735 Cod de procedură civilă. Pe de altă parte, ca efect al admiterii acţiunii revocatorii, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, actul juridic ce face obiectul acesteia este inopozabil creditorului, pentru acesta din urmă bunul fiind considerat rămas în patrimoniul debitorului. Or, în cauză, tranzacţia încheiată de cei doi pârâţi, având ca obiect imobilului a cărui partajare s-a solicitat de către reclamanta intimată, a fost revocată, astfel cum rezultă din decizia civilă nr. 814/12.06.2008 a Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a Civilă, rămasă irevocabilă.
Referitor la critica privind cotele de contribuţie reţinute de prima instanţă prin încheierea pronunţată în condiţiile art.6736 Cod de procedură civilă, tribunalul a avut în vedere că niciunul dintre soţi nu au înlăturat prezumţia contribuţiei egale la dobândirea bunurilor comune prin dovedirea unei contribuţii diferite, prima instanţă a aplicat în mod corect dispoziţiile legale.
În ce priveşte temeiul de drept pe care instanţa şi-a fundamentat soluţia, - dispoziţiile art. 33 alin. 2 Codul familiei - susţinerile apelantei au fost apreciate neîntemeiate, având în vedere că efectul revocării tranzacţiei încheiate de pârâţi o dată cu desfacerea căsătoriei constă în inopozabilitatea actului de partaj încheiat de cei doi soţi şi consfinţit de instanţa de judecată, astfel că pentru intimata reclamantă relaţiile patrimoniale dintre cei doi soţi cât priveşte bunul imobil sunt aceleaşi ca cele care au existat între aceştia pe durata căsătoriei, respectiv proprietatea comună devălmaşă. Prin urmare, dată fiind continuarea acestei forme de proprietate şi ulterior desfacerii căsătoriei, tribunalul apreciază că dispoziţiile art. 33 alin. 2 Codul familiei pot constitui în ceea ce o priveşte pe intimata reclamantă temeiul cererii de partaj formulate în cauză, iar calitatea procesuală pasivă a apelantei pârâte se justifică pe deplin.
Cât priveşte criticile apelantei referitor la încălcarea de către prima instanţă a  dispoziţiilor legale prin atribuirea imobilului către intimatul pârât C.M., dat fiind că acesta nu a solicitat atribuirea bunului, instanţa nesocotind în plus criteriile enumerate de art. 6739 Cod de procedură civilă, tribunalul le-a considerat neîntemeiate, fiind fără relevanţă în cauză poziţia procesuală pe care coproprietarii devălmaşi o adoptă în sensul atribuirii bunului unuia sau altului, dată fiind situaţia specifică determinată de împrejurarea că partajul este cerut de unul dintre creditorii personali ai acestora, atribuirea urmând a se face în raport de criteriile menţionate de art. 6739 Cod de procedură civilă, dar şi de restul circumstanţelor de fapt, specifice fiecărei cauze având ca obiect cereri de această natură.
  Or, în cauză, ţinându-se cont că proprietarii devălmaşi au cote egale de contribuţie, dar şi că în ceea ce priveşte conduita anterioară a acestora sub aspectul scoaterii bunului comun de sub urmărirea creditoarei reclamante prin încheierea unei tranzacţii având ca obiect acest bun, instanţele de judecată s-au pronunţat irevocabil reţinând că cei doi coproprietari devălmaşi, încheind tranzacţia, au acţionat conştient, realizând faptul că în acest fel debitorul devine insolvabil, iar debitorul este prejudiciat, tribunalul consideră că prima instanţă a făcut o corectă apreciere a situaţiei de fapt şi aplicare, în raport de aceasta, a dispoziţiilor legale.
Şi sub aspectul susţinerilor privind greşita includere în masa de partaj a valorii de circulaţie a imobilului, iar nu a sumei totalizând ratele plătite până la momentul efectuării partajului, tribunalul a apreciată poziţia apelantei neîntemeiată. Aceasta, întrucât în patrimoniul devălmaş dobândit de soţi şi care urmează a fi împărţit intră dreptul de proprietatea asupra imobilului şi nu o cotă parte din acesta, motiv pentru care obiectul partajului trebuie să îl facă imobilul la valoarea sa de circulaţie şi nu partea din preţ achitată până în data cererii de partaj, practica judecătorească recentă fiind constantă în a pronunţa astfel de soluţii.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta C.V., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate, admiterea apelului, desfiinţarea în tot a hotărârii apelate şi trimiterea cauzei la instanţa fondului pentru soluţionarea pricinii.
Prin decizia civila nr. 1178/10.11.2010 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost admis recursul declarat de recurenta-pârâtă C.V. împotriva deciziei Tribunalului Bucureşti nr. 372 A/18.03.2010, s-a casat decizia şi s-a trimis cauza spre rejudecarea apelului la aceeaşi instanţă, Tribunalul Bucureşti.
Pentru a pronunţa aceasta decizie, Curtea a reţinut, în esenţa, ca în privinţa probelor solicitate de C.V. în apel, tribunalul s-a pronunţat doar pe aspectul acelora referitoare la dovedirea cotei de contribuţie majoritara, fără a se pronunţa si cu privire la probele solicitate de către apelanta-parata în dovedirea faptului ca nu a primit citaţiile anterior termenului la care s-a pronunţat încheierea de admitere în principiu cu incidenta asupra celor constatate de către instanţa de fond în încheierea de admitere în principiu.
S-a mai reţinut ca apelanta-pârâtă s-a prezentat la termenul din data de 17.05.2007, primul termen după pronunţarea încheierii de admitere în principiu si a invocat neprimirea citaţiilor anterior acestui termen, contrar celor reţinute de tribunal în considerentele hotărârii apelate. Astfel, apelanta-pârâtă a invocat o vătămare care nu trebuie dovedită, având în vedere că prin încheierea de admitere în principiu prima instanţă s-a pronunţat în sensul cotei egale de contribuţie a soţilor la dobândirea bunurilor comune, iar apelanta a susţinut contrariul.
În consecinţă, Curtea a trimis cauza spre rejudecare, urmând ca Tribunalul să administreze probe pe aspectul stingerii creanţei reclamantei prin Ordinul de Plata nr. 1 din data de 15.10.2010, precum si pe aspectul neprimirii citaţiilor anterior şi la termenul la care s-a pronunţat încheierea de admitere în principiu, cu incidenţa asupra posibilităţii apelantei-pârâte de a dovedi cota de contribuţie majoritară la dobândirea bunurilor comune, în cazul în care creanţa nu se constata achitată.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a III-a civilă la data de 10.12.2010.
În rejudecarea apelului s-au încuviinţat părţilor administrarea probei cu înscrisuri, interogatoriu şi audierea martorului I.E..
Prin decizia civilă nr.126A/08.02.2012, pronunţată în dosarul nr. 14131/300/2006*, Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a Civilă a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă C.V. împotriva sentinţei civile nr.4721/01.06.2009, pronunţate de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, reţinând că apelata-pârâtă nu a avut cunoştinţă de existenţa cererii de chemare în judecată privind partajul imobilului în litigiu, atât anterior pronunţării încheierii de admitere în principiu, cât şi la termenul la care a fost acordat cuvântul părţilor pe fondul cererii deduse judecăţii. A reţinut că apelanta-parata a invocat o vătămare care nu mai trebuie dovedita, având în vedere ca prin încheierea de admitere în principiu instanţa de fond s-a pronunţat în sensul reţinerii unei cote egale de contribuţie la dobândirea bunurilor comune, deşi apelanta-parata a susţinut ca a avut o cota de contribuţie majorata la dobândire.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta susţinând că singura modalitate de restabilire a legalităţii încălcate prin nerespectarea dreptului la un proces echitabil o constituie casarea încheierii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea efectuării expertizei grafice cât priveşte semnătura de pe dovada de primire a citaţiei la termenele la care se invocă nelegala citare. S-a mai invocat şi nemotivarea hotărârii cu referire la semnăturile de pe citaţiile atât anterior termenului din data de 12.04.2007, când s-a pronunţat încheierea de admitere în principiu, cât şi anterior.
Prin decizia nr.1722/15.10.2012, Curtea de Apel Bucureşti a admis recursul, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului la aceeaşi instanţă – Tribunalul Bucureşti.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut că aplicarea art.297 alin.1 din Codul de procedură civilă vizând lipsa de citare legală a părţii la fond s-a făcut în mod greşit, fără a statua în mod clar, pe bază de probe certe, eventual cu administrarea unei expertize grafoscopice criminalistice aspectul invocat al lipsei semnăturilor martorei I.E. pe citaţiile de la filele 50-51 dosar fond. A reţinut astfel că se impune reaprecierea probatoriului pe aspectul lipsei de procedură la fond a pârâtei-apelante, administrarea de noi probatorii, prin verificarea de scripte, avându-se în vedere toate înscrisurile cu semnăturile martorei I.E., respectiv, eventual administrarea unui raport de expertiză criminalistică, pentru a aprecia apoi în mod legal cu privire la aplicabilitatea sau nu a prevederilor art.297 alin.1 din Codul de procedură civilă respectiv a păşi la analizarea criticilor din apel.
Cauza a fost înregistrată astfel pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a III-a civilă la data de 16.11.2012, sub nr. 44184/3/2012.
La termenul de judecată din data de 14.02.2013, apelanta-pârâtă nu a solicitat administrarea altor probe noi, menţionând că probele aflate la dosarul cauzei sunt suficiente pentru soluţionarea cererii de apel. Intimata-reclamantă a solicitat efectuarea unei expertize grafoscopice pentru a se dovedi identitatea celor două semnături ale numitei I.E., respectiv cea aflată pe citaţia trimisă apelantei şi cea aflată pe declaraţia pe care I.E. a dat-o în calitate de martor în faţa tribunalului.
Tribunalul a respins proba solicitată de intimata-reclamantă, considerând că această probă nu este utilă soluţionării cererii de apel, motivele de apel urmând să fie analizate în raport de probele aflate la dosarul cauzei.
Prin decizia civilă nr.163/A/14.02.2013, Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a Civilă a admis apelul formulat de apelanta-pârâta, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reţinut că prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a menţionat că adresa pârâţilor C.M.N. şi C.V. este în B., str. M., nr. 5, bl. P 21 a 1, sc.1, et. V, ap. 21, sector 5, iar procedura de citare cu aceştia s-a realizat prin afişare pe uşa principală a locuinţei întrucât nicio persoană nu a fost găsită.
Pentru termenul de judecată din data de 15.03.2007 (la filele 50 şi 51 dosar fond), pe dovada de îndeplinire a procedurii de citare din data de 22.02.2007 a semnat numita I.E., în calitate de soacră pentru C.M.N. şi mama pentru C.V.. De asemenea, pentru termenul din data de 12.04.2007, când a fost pronunţată încheierea de admitere în principiu, părţile au fost citate la aceeaşi adresă, apelanta-pârâtă C.V. prezentându-se pentru prima dată în faţa instanţei la data de 17.05.2007 şi invocând nelegala citare. I.E. a fost audiată de către tribunal şi a declarat că a lucrat în casa familiei C. aproximativ 10 ani, ocupându-se de copilul acestora şi că mai primea de la factorul poştal procese – verbale privind amenzi de circulaţie, însă nu a primit niciodată citaţii, astfel cum i-au fost prezentate cele de la filele 50 – 51 din dosarul de fond. Aceasta a susţinut că semnăturile de pe citaţiile prezentate nu îi aparţin, iar la data de 22.02.2007, data primirii citaţiilor, nu mai lucra la familia C.. Martorul a relatat ca nu este ruda cu nicio parte.
Conform dispoziţiilor prevăzute de art.178 şi urm. din Codul de procedură civilă, tribunalul a verificat semnăturile efectuate pe citaţiile de la filele 50-51 din dosarul primei instanţe şi cele executate în şedinţa de judecată şi a constatat că semnăturile aflate pe dovada de îndeplinire a procedurii de citare nu corespund cu cele efectuate. Curtea de Apel Bucureşti, prin decizia de casare arătată mai sus, reţine că „semnăturile martorei I.E. de pe declaraţiile de martor aflate la filele 36 şi 37, apar ca fiind identice cu cele de pe citaţiile de la filele 50 şi 51 din dosar”.
În aceste condiţii, tribunalul a reţinut că pentru primirea citaţiei trimise apelantei-pârâte în cursul procesului desfăşurat în faţa primei instanţe a semnat numita I.E. şi nu pârâta C.V.. În cauză nu s-a făcut dovada faptului că I.E. ar fi fost împuternicită de pârâta C.V. să primească corespondenţa şi nici dovada că citaţiile trimise pentru pârâtă au ajuns la aceasta, astfel încât tribunalul a reţinut că pârâta nu a avut cunoştinţă de existenţa dosarului ce are ca obiect partajul imobilului bun comun, atât anterior pronunţării încheierii de admitere în principiu, cât şi la termenul pronunţării acestei încheieri. Prin urmare, neexistând la dosarul cauzei nicio dovadă care să ateste faptul că pârâta C.V. a fost citată corect pentru termenele de judecată acordate de către prima instanţă, respectiv că aceasta a avut cunoştinţă de proces, tribunalul a considerat că efectuarea unei expertize criminalistice în calea de atac a apelului care să aibă ca obiectiv analizarea semnăturilor martorei Ignat Elena este inutilă soluţionării cererii de apel, întrucât această persoană nu este parte în proces şi, de asemenea, aceasta nu a primit o împuternicire din partea pârâtei care să o îndreptăţească să primească corespondenţa acesteia şi din care să rezulte obligaţia sa de a o încunoştinţa pe pârâtă de citaţia trimisă de tribunal.
În consecinţă, pentru motivele arătate, tribunalul a constatat că procesul a fost soluţionat de către prima instanţă fără ca procedura ce citare a pârâtei C.V. să fie legal îndeplinită, în cauză fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 297 din Codul de procedură civilă.
Prin urmare, în temeiul dispoziţiilor prevăzute de art. 297 din Codul de procedură civilă, tribunalul a admis apelul formulate de apelanta C.V., a desfiinţat sentinţa civilă apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă. Apelul fiind admis pentru motivul arătat, tribunalul a considerat că nu se mai impune analizarea şi a celorlalte critici aduse sentinţei apelate, întrucât cu ocazia rejudecării cauza va fi analizată sub toate aspectele, urmând ca instanţa de fond să dea posibilitatea pârâtei să formuleze cerere reconvenţională şi să administreze probele pe care le consideră necesare şi utile pentru stabilirea corectă a situaţiei de fapt.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta SC M A.L.T. SRL, solicitând modificarea hotărârii recurate, în sensul respingerii apelului formulat de pârâta C.V., ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, recurenta a susţinut că hotărârea este pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art.92 alin.3 Cod de procedură civilă, conform art.304 pct.9 Cod de procedură civilă.
În considerentele deciziei pronunţate, instanţa de apel reţine că „pârâta nu a avut cunoştinţă de existenţa dosarului [...], întrucât nu s-a făcut dovada faptului că I.E. ar fi fost împuternicită de pârâta C.V. să primească corespondenta si nici dovada că citaţiile trimise pentru pârâtă au ajuns la aceasta".
Această concluzie, care reprezintă întreaga motivare a soluţiei pronunţate, este rezultatul greşitei interpretări a dispoziţiilor art.92 alin.3 Cod de procedură civilă.
Art.92 alin.3 Cod de procedură civilă prevede că „dacă cel citat nu se găseşte la domiciliu, agentul va înmâna citaţia (...) oricărei alte persoane care locuieşte cu dânsul sau care, în mod obişnuit, primeşte corespondenţa".
Interpretarea gramaticală a acestor prevederi legale conduce la concluzia că citaţia se înmânează oricărei persoane care locuieşte cu dânsul sau care în mod obişnuit primeşte corespondenta, nefiind necesară existenţa unei împuterniciri exprese pentru primirea citaţiei.
Utilizarea pronumelui nehotărât „oricărei" care determină substantivul „persoane" exclude existenţa unei împuterniciri, de vreme ce înmânarea citaţiei se poate face oricărei persoane care locuieşte cu partea sau care primeşte în mod obişnuit corespondenţa, în cazul în care legiuitorul ar fi avut în vedere o anumită persoană, respectiv o persoană împuternicită, ar fi folosit evident pronumele hotărât „persoanei care este împuternicită să primească corespondenţa", individualizând astfel această persoană dintr-o mulţime determinată.
De asemenea, utilizarea locuţiunii adverbiale „în mod obişnuit" exclude existenţa unei împuterniciri, de vreme ce obişnuinţa presupune repetarea frecventă a aceleiaşi operaţiuni, nicidecum executarea unei obligaţii decurgând dintr-un contract de mandat.
Interpretarea logică a art. 92 alin. 3 Cod procedură civilă conduce la concluzia că trebuie făcută distincţia între primirea citaţiei de către persoana care se află întâmplător şi ocazional la domiciliul părţii căreia i se comunică actul de procedură respectiv şi primirea citaţiei de către persoana care se află în mod frecvent la domiciliul acesteia, fie locuind cu aceasta, fie primind corespondenţa acesteia.
Având în vedere că scopul acestor dispoziţii este acela de a încunoştinţa părţile despre existenţa dosarului şi a termenului de judecată, în doctrină s-a apreciat că procedura este legal îndeplinită în cazul în care citaţia este înmânată persoanei care se află în mod repetat la domiciliul părţii în lipsa acesteia.
Or, interpretarea instanţei ar conduce la concluzia că singura modalitate în care ar fi posibilă îndeplinirea procedurii ar fi aceea în care înmânarea citaţiei se face personal celui citat, de vreme ce oricând acesta ar putea invoca lipsa unei împuterniciri exprese a persoanei care locuieşte cu dânsul sau care îi primeşte obişnuit corespondenţa.
Totodată, dispoziţiile art. 92 alin. 3 Cod procedură civilă instituie prezumţia legală că citaţia primită de alte persoane decât partea a ajuns la cunoştinţa acesteia, însuşi scopul textului legal fiind acela de a crea condiţiile pentru îndeplinirea procedurii de citare chiar în lipsa părţii de la domiciliu.
În acest context, interpretarea instanţei, în sensul că ar fi necesară dovada faptului că „citaţiile trimise pentru pârâtă au ajuns la aceasta" este contrară acestor dispoziţii legale, de vreme ce legiuitorul a prezumat că simpla primire a citaţiilor de către persoanele prevăzute expres la art. 92 alin.3 Cod procedură civilă şi întocmirea procesului-verbal de agentul procedural echivalează cu încunoştinţarea părţilor despre citaţia respectivă.
Este adevărat că prezumţia instituită este relativă, însă sarcina răsturnării acestei prezumţii revine exclusiv persoanei care contestă primirea actului de procedură comunicat, respectiv apelantei-pârâte, simpla invocare a neprimirii citaţiei neputând conduce la constatarea nulităţii procedurii de citare.  
Or, apelanta-pârâtă s-a limitat să arate faptul că nu ar fi primit citaţiile, deşi aceasta locuia efectiv la adresa la care a fost citată.
Întrucât citaţia pentru termenul din data de 12.04.2007 este semnată de I.E., care lucra în casa pârâtei ca menajeră, deţinând această calitate timp de peste 10 ani, lucru care presupunea prezenţa zilnică şi continuă a acesteia la domiciliul pârâtei, coroborat cu faptul că aceasta primea corespondenţa, este evident că aceasta este persoana care atât locuia cu partea, cât si îi primea în mod obişnuit corespondenţa.
Astfel, întrucât la momentul comunicării citaţiei la domiciliu nu se afla decât menajera apelantei-pârâte, în mod firesc şi legal agentul procedural a înmânat citaţia acesteia, identificând persoana si încheind în acest sens un proces-verbal.
În aceste condiţii, aprecierea legalităţii îndeplinirii procedurii de citare prin condiţionarea de existenţa unei împuterniciri speciale pentru persoana care a semnat şi prin condiţionarea de dovada primirii efective a citaţiei de apelanta-pârâtă reprezintă o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale, art.92 alin.3 Cod procedură civilă prevăzând dimpotrivă posibilitatea înmânării citaţiei „oricărei persoane" care îndeplineşte una din cele două condiţii - să locuiască cu partea sau să îi primească în mod obişnuit corespondenţa.
În calea de atac a recursului nu au fost administrate probe noi.
Curtea, analizând criticile de recurs, constată că acestea sunt fondate pentru următoarele considerente:
Pe tot parcursul procesului, intimata pârâtă C.V. a susţinut că nu a primit citaţiile, deşi aceasta locuia efectiv la adresa la care a fost citată, anterior şi la termenul la care s-a pronunţat încheierea de admitere în principiu asupra cotelor de contribuţie a soţilor, fiind lipsită astfel de posibilitatea de a invoca şi dovedi o cotă majoritară, această situaţie fiind determinată de pârât, care i-ar fi ascuns citaţiile.
În mod concret, intimata a susţinut că procesele verbale de îndeplinire a procedurii de citare pentru termenele anterioare şi la cel la care s-a pronunţat încheierea de admitere în principiu nu au fost semnate de către aceasta, nu i-au fost înmânate acesteia, contestând semnătura menajerei de pe procesul verbal de îndeplinire a procedurii de citare pentru termenul din data de 22.02.2007, poziţie de la care a revenit, recunoscând, în cele din urmă, că a fost semnat de numita I.E., continuând însă să susţină că nu i-a fost înmânat de către aceasta.
Prin decizia civilă nr. 1178/10.11.2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, s-a admis recursul şi s-a casat decizia tribunalului pentru a se verifica veridicitatea afirmaţiilor pârâtei, prin administrarea de probatorii în sensul stabilirii situaţiei de fapt constând în înştiinţarea acesteia de proces.
În rejudecare, în aplicarea art. 315 Cod procedură civilă, numita I.E. a fost audiată de tribunal care a reţinut din declaraţia acesteia că a lucrat în casa familiei C. aproximativ 10 ani, ocupându-se de copilul acestora şi că mai primea de la factorul poştal procese verbale privind amenzi de circulaţie, respectiv că nu a primit niciodată citaţii astfel cum i-au fost prezentate citaţiile de la filele 50 – 51 din dosarul de fond. Aceasta a mai declarat că semnăturile de pe citaţiile prezentate nu îi aparţin şi că la data de primire a acestor citaţii nu mai lucra la familia C..
Faţă de poziţia pârâtei de recunoaştere a primirii citaţiei ce a fost înaintată pe numele său pentru termenul din data de 15.03.2007, de către I.E., prin raportare la decizia sus indicată, această parte mai avea de valorificat posibilitatea ce i-a fost oferită de a dovedi faptul că menajera nu i-a înmânat citaţia astfel primită. De asemenea, intimata pârâtă avea a dovedi că nici citaţia înaintată de instanţă pentru data la care s-a pronunţat încheierea de admitere în principiu nu a intrat în posesia sa, neştiind astfel de proces.
Instanţa de apel a apreciat că pârâta nu a avut cunoştinţă de existenţa dosarului, această concluzie fiind dedusă din faptul că, deşi nu se contestă primirea citaţiei de către menajeră, pentru a fi legal citată, trebuia făcută dovada că aceasta a fost împuternicită de pârâtă să primească corespondenta si respectiv că citaţiile trimise pentru pârâtă au ajuns la aceasta.
Curtea constată incidenţa art.92 alin.3 Cod procedură civilă potrivit cu care: „Dacă cel citat nu se găseşte la domiciliu sau dacă, în cazul hotelurilor sau clădirilor compuse din mai multe apartamente, el nu a indicat camera sau apartamentul în care locuieşte, agentul va înmâna citaţia, în primul caz, unei persoane din familie, sau, în lipsă, oricărei alte persoane care locuieşte cu dânsul, sau care, în mod obişnuit, primeşte corespondenţa, iar, în celelalte cazuri, administratorului, portarului, ori celui ce în mod obişnuit îl înlocuieşte”.
Cum pârâta nu s-a aflat la domiciliu la data primirii citaţiei, urmează a se stabili dacă primirea citaţiei de către menajeră reprezintă un act procedural neafectat de vreun viciu pentru a se considera că citarea persoanei în cauză a fost legală.
Textul legal sus indicat instituie o prezumţie relativă în sensul că dacă citaţia este primită de o persoană care locuieşte cu partea sau care în mod obişnuit primeşte corespondenţa, se consideră legal citată persoana la care face referire citaţia.
În cauza de faţă menajera, potrivit declaraţiei acesteia, a ajutat pârâţii în gospodărie timp de 10 ani, ceea ce presupune o anumită frecvenţă în domiciliul acestora. Într-adevăr, aceasta a arătat că la data citaţiei nu mai lucra în casa pârâţilor, fără să se facă vreo  dovadă în acest sens şi fără să se justifice cel puţin prezenţa în domiciliul pârâţilor la acea dată, în cazul în care aşa ar fi stat lucrurile în sensul că nu mai lucra în domiciliul acestora ca în anii trecuţi. Mai mult, chiar această menajeră, potrivit declaraţiei sale reţinute în considerentele deciziei instanţei devolutive a mai primit procese verbale de amenzi, ceea ce presupune un mandat tacit al pârâţilor în a primi corespondenţa acestora.
Textul de lege nu face nici o referire la existenţa unei anume împuterniciri care ar fi trebuit să o aibă persoana care primeşte corespondenţa, fiind suficient în accepţiunea legiuitorului ca aceasta să locuiască cu partea sau să primească în mod obişnuit corespondenţa, ceea ce presupune acordarea unei încrederi persoanei care se află în mod frecvent în locuinţa părţii, demnă de a-i permite să primească asemenea acte, încredere care este lăsată în primul rând la latitudinea părţii care acceptă o asemenea persoană în proxima sa intimitate, fie că este vorba de spaţiu de locuit, fie că este vorba de corespondenţă, ambele aspecte comportând o anumită vulnerabilitate care cer seriozitate şi încredere reciprocă între cel care domiciliază la respectiva adresă şi persoana care locuieşte, în mod obişnuit, în mod frecvent cu aceasta, sau care doar primeşte corespondenţa acesteia.
Or, menajera pârâţilor, care a acordat ajutor în casa pârâţilor vreme de 10 ani nu poate fi considerată o persoană care nu are o frecvenţă în domiciliul acestora, respectiv că nu ar „locui” cu aceştia, în înţelesul textului de lege. Mai mult, toată această perioadă justifică încrederea pârâţilor şi în primirea corespondenţei, dovadă că aceasta a mai primit şi alte asemenea acte de corespondenţă în alte împrejurări, ceea ce permite Curţii să considere că aceasta în mod obişnuit primeşte corespondenţa pârâţilor, în înţelesul textului de lege.
De vreme ce legiuitorul s-a referit la „orice alte persoane”, rezultă că nu se cere existenţa unei relaţii de rudenie sau afinitate, persoana trebuind să îndeplinească doar una dintre cele două condiţii, respectiv să locuiască cu partea care primeşte citaţia ori să primească în mod obişnuit corespondenţa. Din cele analizate mai sus, în cauza de faţă, menajera îndeplineşte chiar ambele condiţii, din nicio probă aflată la dosarul cauzei nerezultând contrariul.
Dacă legiuitorul ar fi impus condiţia existenţei unei anume împuterniciri exprese ar fi expus-o în mod concret, nimic neîmpiedicându-l; însă acesta a înscris alte condiţii, tocmai în considerarea încrederii acordate de cel care domiciliază la respectiva adresă persoanei la care face referire textul de drept, negăsind necesar a apela la alte încorsetări juridice formale. În cazul în care legiuitorul ar fi avut în vedere o persoană împuternicită, ar fi prevăzut: „persoanei care este împuternicită să primească corespondenţa", individualizând astfel această persoană dintr-o mulţime determinată.
Având în vedere că scopul acestor dispoziţii este acela de a încunoştinţa părţile despre existenţa dosarului şi a termenului de judecată, în doctrină s-a apreciat că procedura este legal îndeplinită în cazul în care citaţia este înmânată persoanei care se află în mod repetat la domiciliul părţii în lipsa acesteia.
Or, interpretarea instanţei ar conduce la concluzia că singura modalitate în care ar fi posibilă îndeplinirea procedurii ar fi aceea în care înmânarea citaţiei se face personal celui citat, de vreme ce oricând acesta ar putea invoca lipsa unei împuterniciri exprese a persoanei care locuieşte cu aceasta sau care îi primeşte obişnuit corespondenţa.
Aşa cum s-a arătat mai sus, dispoziţiile art. 92 alin. 3 Cod procedură civilă instituie prezumţia legală că citaţia primită de alte persoane decât partea a ajuns la cunoştinţa acesteia, scopul textului legal fiind acela de a crea condiţiile pentru îndeplinirea procedurii de citare chiar în lipsa părţii de la domiciliu, legiuitorul prezumând că simpla primire a citaţiilor de către persoanele prevăzute expres la art. 92 alin. 3 Cod procedură civilă şi întocmirea procesului-verbal de agentul procedural echivalează cu încunoştinţarea părţilor despre citaţia respectivă.
Ca urmare, partea care invocă neînmânarea acestor citaţii primite de către persoana la care face referire acest text de drept trebuie să dovedească acest fapt.
În speţă, sarcina răsturnării acestei prezumţii revine exclusiv pârâtei care contestă primirea actului de procedură comunicat, simpla invocare a neprimirii citaţiei neputând conduce la constatarea nulităţii procedurii de citare. 
Or, pârâta s-a limitat să arate faptul că nu a primit citaţiile, deşi aceasta locuia efectiv la adresa la care a fost citată, fără a proba acest fapt, astfel cum obligă art. 1169 Cod civil, posibilitate oferită prin chiar decizia de casare nr. 1178/10.11.2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.
Intimata pârâtă a susţinut că nu se poate considera că menajera a locuit cu acesta, nici în fapt, nici în drept, întrucât nu a avut raporturi locative cu  aceasta. Curtea nu poate valida această susţinere de vreme ce textul nu cere demonstrarea existenţei unor asemenea raporturi locative, ci doar locuirea, chiar şi fără vreun titlu şi pentru o perioadă determinată a unei persoane cu cel care domiciliază la acea adresă căreia i se trimite o citaţie.
Mai mult, faptul că menajera şi-a arogat calitatea de rudă nu are vreo relevanţă, important fiind calitatea în sine a acestei persoane şi nu cea pe care aceasta şi-o declină.
Intimata pârâtă a susţinut că respectiva citaţie nu i-a fost înmânată, încercând să demonstreze conivenţa pârâtului cu această menajeră. Or, de vreme ce menajera se afla încă în domiciliul pârâtei la data la care s-a înaintat respectiva citaţie aceasta se bucura de încrederea sa.
Ca urmare, faţă de considerentele de fapt şi de drept expuse, Curtea constată că intimata pârâtă nu a reuşit să dovedească nelegala sa citare pentru termenul de judecată din data de 15.03.2010.
Totodată, Curtea are în vedere că pârâta a fost citată pentru termenul la care a fost pronunţată încheierea de admitere în principiu, dovada de îndeplinire a procedurii fiind returnată la dosar cu menţiunea afişat.
Or, şi pentru această dată, potrivit art. 92 alin. 4 Cod procedură civilă, Curtea va aprecia procedura legal îndeplinită cu pârâta, dovada de citare aflată la fila 58 dosar fond îndeplinind toate condiţiile de valabilitate prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art.100 alin. 3 Cod de procedură civilă, această parte nerăsturnând prezumţia legalei sale citări prin nicio probă, sarcină ce îi incumba, potrivit art. 1169 Cod civil.
În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. 1 raportat la art. 304 pct. 5 şi 9 Cod procedură civilă, va admite recursul, va casa decizia civilă recurată şi va trimite cauza spre rejudecarea apelului la aceeaşi instanţă – Tribunalul Bucureşti, urmând a se răspunde celorlalte critici care vizează fondul pricinii.