avocats.ro
jurisprudență
 
 
 
 


Liberarea provizorie sub control judiciar. Condiţii de admisibilitate a cererii de liberare provizorie sub control judiciar.
 
Art. 160/2 alin. 1 Cod procedură penală
 
Liberarea provizorie sub control judiciar este supusă, între altele, şi unei condiţii formale ce ţine de gravitatea infracţiunii comise concretizată în pedeapsa stabilită de legiuitor şi care vizează un plafon maxim de 18 ani închisoare.
De vreme ce fapta pentru care este cercetată inculpata este sancţionată de lege cu închisoarea de la 10 la 20 de ani, aceasta înseamnă că fiind depăşit plafonul maxim de 18 ani stabilit de legiuitor, cererea de liberare provizorie este inadmisibilă. (opinie majoritară)
 
  Este adevărat că în această procedură instanţele nu pot  aplica dispoziţiile art. 334  Cod procedură penală, privind  schimbarea încadrării juridice a faptei reţinute  în sarcina inculpatului de către procuror şi pentru care s-a dispus  arestarea preventivă. Neaplicarea acestei proceduri nu înseamnă că instanţele nu au posibilitatea de a se pronunţa asupra legalităţii încadrării juridice pentru a examina dacă  o astfel de încadrare, corespunde probelor administrate  şi nu reprezintă un exces de putere din partea  parchetului, mai ales în situaţiile în care infracţiunea astfel reţinută, ar restrânge în mod excesiv, nejustificat  libertăţi fundamentale ale inculpatului. (opinie separată)
 
(Decizia penală nr. 346/R din 18 Aprilie 2012)
 
Prin încheierea de şedinţă din 13 aprilie 2012, Tribunalul Argeş, în baza art. 1608  alin. 3 Cod pr.penală, a respins cererea de liberare provizorie sub control judiciar, formulată de petenta – inculpată ca inadmisibilă reţinând că fapta pentru care este cercetată inculpata cea de trafic de droguri, prev. de art. 2 alin. 1 şi 2 din Legea nr.143/2000 este pedepsită cu închisoarea de la 10 ani la 20 de ani şi că potrivit art. 160/2 alin. 1 Cod procedură penală, liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi in cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani.
A concluzionat că admisibilitatea în principiu a cererii este oprită de lege, astfel încât, în baza art. 1608  alin. 3 Cod procedură penală.
Prin decizia penală nr.3467 din 18 aprilie 2012, Curtea de Apel Piteşti, în complet majoritar, a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpată pentru că liberarea provizorie sub control judiciar este supusă, între altele, şi unei condiţii formale ce ţine de gravitatea infracţiunii comise concretizată în pedeapsa stabilită de legiuitor şi care vizează un plafon maxim de 18 ani închisoare.
De vreme ce fapta pentru care este cercetată inculpata este sancţionată de lege cu închisoarea de la 10 la 20 de ani, aceasta înseamnă că fiind depăşit plafonul maxim de 18 ani stabilit de legiuitor, cererea de liberare provizorie este inadmisibilă.
           În opinia  separată, s-a apreciat că soluţia primei instanţe este greşită, deoarece nu a procedat  la examinarea fondului cauzei, considerând aplicabile dispoziţiile art.160/2 alin.1 Cod proc. penală, potrivit cărora liberarea provizorie sub control judiciar nu poate fi acordată în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce depăşeşte 18 ani.
           Este adevărat că în această procedură instanţele nu pot  aplica dispoziţiile art.334  Cod procedură penală, privind  schimbarea încadrării juridice a faptei reţinute  în sarcina inculpatului de către procuror şi pentru care s-a dispus  arestarea preventivă. Neaplicarea acestei proceduri nu înseamnă că instanţele nu au posibilitatea de a se pronunţa asupra legalităţii încadrării juridice pentru a examina dacă  o astfel de încadrare, corespunde probelor administrate  şi nu reprezintă un exces de putere din partea  parchetului, mai ales în situaţiile în care infracţiunea astfel reţinută, ar restrânge în mod excesiv, nejustificat  libertăţi fundamentale ale inculpatului.
           Sub acest aspect, în opinia separată s-a apreciat că nu există suficiente probe sau indicii în această fază a procesului penal din care să rezulte că inculpata  a săvârşit infracţiunea de trafic de droguri şi prin urmare, raportat strict la dispoziţiile art.160/2 alin.1 Cod procedură penală, respectiv la instituţia liberării provizorie sub control judiciar, încadrarea juridică reprezintă un exces de putere al parchetului. Prin urmare, instanţa este abilitată  să procedeze la examinarea pe fond a cererii de liberare provizorie sub control judiciar.
           În altă ordine de idei, soluţia instanţei este greşită în raport cu dispoziţiile art.20 alin.2 din Constituţie.
           Potrivit acestor reglementări, ori de câtre ori există contradicţii între dispoziţiile internaţionale şi cele interne privind drepturile omului se vor aplica normele internaţionale cu excepţia cazului în care  dispoziţiile normative interne au un caracter mai favorabil.
           În speţă se constată că,  obiectul cauzei îl formează libertatea individuală şi dreptul inculpatului de a avea acces la o instanţă.
           Aceste drepturi sunt reglementate şi garantate de numeroase instrumente juridice internaţionale şi în concret avem în vedere dispoziţiile art.5  paragraf 1, teza I din Convenţia ( europeană) a drepturilor omului care prevăd că „ Orice persoană  are dreptul la libertate şi la siguranţă”, precum şi dispoziţiile art.6, respectiv art.13 care garantează dreptul oricărei persoane de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale ori de câte ori libertăţile sau drepturile recunoscute de acest instrument juridic internaţional au fost încălcate.
           De remarcat că aceste dispoziţii nu condiţionează în nici un fel accesul la o instanţă. De altfel, jurisprudenţa internă şi internaţională în materie subliniază ideea că pot exista condiţii sau limite de natură procedurală privind dreptul de a sesiza o instanţă de judecată, însă astfel de condiţii sau restrângeri nu pot afecta însăşi substanţa dreptului de acces la o instanţă de judecată.
           Este uşor de constatat faptul că art.160/2 alin.1 Cod procedură penală, prin limita impusă pentru acceptarea cererii de liberare provizorie sub control judiciar, restrânge în mod excesiv dreptul inculpatului arestat la o instanţă, pentru ca aceasta să stabilească legalitatea şi temeinicia unei astfel de cereri. Practic, aceste dispoziţii interne afectează însăşi substanţa dreptului privind liberul acces la o instanţă, nereprezentând simple condiţii sau limite referitoare la exerciţiul acestui drept.
           În consecinţă, judecătorul naţional are competenţa  de a aplica dispoziţiile art.20 din Constituţie, constatând că există contradicţii  între reglementarea internă şi cea internaţională în materie, norma internă având un caracter restrictiv în raport cu cea internaţională.
           Consecinţa unei atare constatări este aceea că norma internă este lipsită de eficienţă juridică în cazul concret dedus judecăţii., urmând să se aplice dispoziţiile  din instrumentele juridice internaţionale în materie.  Procedând în acest fel judecătorul naţional nu se pronunţă asupra constituţionalităţii textului de lege (care este de competenţa exclusivă a Curţii Constituţionale), ci nu aplică dispoziţia internă într-un caz concret dedus judecăţii, având în vedere principiul supremaţiei Legii fundamentale ce impune  aplicarea nemijlocită de către instanţă a reglementărilor constituţionale.
Consideră că, în temeiul dispoziţiilor art.5, 6 şi 13 din Convenţia                 ( europeană) a drepturilor omului, cererea de liberare provizorie sub control judiciar este admisibilă, dispoziţiile art.160/2 alin.1 Cod procedură penală, nu sunt aplicabile iar instanţa trebuie să procedeze la examinarea pe fond a temeiniciei unei astfel de cereri. 
           Prin urmare, soluţia legală care se impune este aceea a admiterii recursului inculpatei şi a rejudecării cauzei în sensul analizării temeiniciei cererii de liberare provizorie sub control judiciar.