Determinarea
competenţei de soluţionare a cererii de divorţ şi partaj
Determinarea
competenţei de soluţionare a cererii de divorţ şi partaj are loc în raport de
data înregistrării cererii de chemare în judecată, ca fiind câştigată pe tot
parcursul procesului. În cauză fiind incident şi un element de extraneitate
acesta atrage incidenţa Legii nr.105/92 şi aplicarea corespunzătoare a
Regulamentului CE nr.2201/2003.
(CURTEA DE
APEL BUCUREŞTI - SECŢIA A III-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE
– DOSAR NR.8269/299/2012 – DECIZIA CIVILĂ NR.1115/17.06.2013)
Prin
sentinţa civilă nr. 3368 din 13 decembrie 2011, pronunţată de Judecătoria
Mangalia în dosarul nr. 2419/254/2011, s-a respins excepţia necompetenţei
generale a instanţelor române, invocată din oficiu; s-a admis excepţia
necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Mangalia; s-a declinat competenţa de
soluţionare a cauzei civile având ca obiect divorţ, partaj bunuri comune şi
stabilire program vizitare minor, acţiune formulată de reclamantul M.F.M. în
contradictoriu cu M.M.L., în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
Pentru a se
pronunţa astfel, instanţa de judecată a reţinut următoarele:
Prin cererea
înregistrată la data de 06 iulie 2011, pe rolul Judecătoriei Mangalia sub nr.
2419/254/2011, reclamantul M.F.M. a chemat-o în judecată pe pârâta M.M.L.,
solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună desfacerea
căsătoriei din culpă comună şi fără motivare, fiind de acord ca minorul M.D.A.
să fie încredinţat spre creştere şi educare pârâtei, fiind de acord cu plata
pensiei de întreţinere în favoarea minorului în cotă procentuală de 25% din
venitul minim pe economia naţională, de la data introducerii acţiunii,
revenirea pârâtei la numele avut anterior căsătoriei, acela de „J.” şi
partajarea bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei. A solicitat
totodată reclamantul ca instanţa să încuviinţeze să aibă legături personale cu
minorul şi în consecinţă să stabilească un program de vizită al minorului, cu
cheltuieli de judecată.
În motivarea
cererii, reclamanta a arătat faptul că părţile s-au căsătorit la data de 29
decembrie 2000 iar din căsătorie a rezultat un copil minor.
S-a arătat
de către reclamant faptul că în ultima perioadă de timp, respectiv un an de
zile, între părţi au apărut opinii divergente în ceea ce priveşte organizarea
vieţii familiale, având grave repercusiuni asupra climatului conjugal. Atât
discuţiile contradictorii cât şi certurile frecvente porneau de la atitudinea
pasivă a pârâtei în ce priveşte dijmuirea veniturilor cât şi a cheltuielilor,
al nepăsării şi se terminau cu neîndeplinirea obligaţiilor patrimoniale şi
personale. Atmosfera conjugală în ultima perioadă de timp a devenit stresantă,
apăsătoare şi pe acest fond insuportabil, orice dialog este practic inexistent,
existând între părţi o răceală relaţională, iar orice contact se transformă
imediat în certuri la iniţiativa pârâtei.
A precizat
în continuare reclamantul, că în scopul asigurării unui climat financiar stabil
în familie, a desfăşurat activităţi lucrative în Italia, iar acest aspect a
contribuit la o degradare esenţială a raporturilor de familie, deşi pârâta
lucra temporar şi cu intermitente în această ţară.
Cu privire
la capătul de cerere privind încredinţarea minorului reclamantul a arătat că de
la naştere şi până în prezent a contribuit şi a vegheat la creşterea şi
educarea minorului, a făcut tot posibilul ca acesta să trăiască într-o familie
normală, dar şi pârâta a manifestat totodată, aceeaşi atitudine faţă de copil. În această situaţie şi având în vedere
vârsta fragedă a minorului, acesta fiind puternic ataşat atât de reclamant cât
şi de pârâtă, a solicitat să-i fie încredinţat spre creştere şi educare
pârâtei, fiind de acord să achite în favoarea minorului o pensie de întreţinere
în cotă procentuală de 25% din venitul minim pe economie, întrucât în prezent
reclamantul nu prestează o muncă în Italia cu caracter permanent, ci cu
caracter aleatoriu, în funcţie de necesităţile pe piaţa locurilor de muncă,
fiind în căutarea unei activităţi lucrative stabile.
Cu privire
la capătul de cerere privind încuviinţarea reclamantului să aibă legături
personale cu minorul, a solicitat instanţei să stabilească un program de
vizită, astfel: a doua şi a patra săptămână din luna calendaristică în curs, de
sâmbăta ora 1000 până duminică ora 1800 cu luarea minorului de la domiciliul
pârâtei, prima zi de sărbătoare a Crăciunului şi prima zi de sărbătoare a
Paştelui, cu luarea minorului la domiciliul său, fără prezenta pârâtei, o
săptămână, în perioada vacanţei de iarnă, intervalul 22 decembrie – 07
ianuarie cu luarea minorului la
domiciliul său precum şi luarea minorului în concediu sau vacanţă, o lună de
zile în perioada vacanţei de vară,
intervalul 15 iunie – 15 septembrie.
Cu privire
la partajul bunurilor comune, s-a arătat că părţile au dobândit în timpul
căsătoriei două apartamente situate în Mangalia, reclamantul manifestându-şi
voinţa, în sensul încheierii unei tranzacţii judiciare.
Cu privire
la partajarea bunurilor imobile, s-a solicitat împărţirea lor în cote
procentuale, reclamantului să-i revină cota de 70% iar pârâtei 30%, atribuirea
celor două imobile, urmând să achite pârâtei sultă de 30% din valoarea
acestor imobile.
În drept, au
fost invocate dispoziţiile art. 37 şi art. 42 alin. 1 şi 3 din Codul familiei, art. 613 din Codul de procedură civilă, art.
36 alin. 1 din Codul familiei şi art. 673 alin.1 şi următoarele Cod de
procedură civilă.
Cererea a
fost legal timbrată cu taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar.
Cererii i-au
fost anexate în copie: certificat de naştere al minorului M.A.D., originalul
certificatului de căsătorie al părţilor şi copii de pe cărţile de identitate
ale acestora, procură judiciară autentificată sub nr. 3756 din data de 17
august 2011 prin care l-a mandatat pe avocat B.L. să îi suplinească
consimţământul cu privire la desfacerea căsătoriei prin acordul părţilor,
dovada reşedinţei din Italia a părţilor, contract de vânzare-cumpărare
autentificat sub nr. 149 din 02 februarie 2004 la Biroul Notarilor Publici
„J.V.” şi contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 391 din 21 august
2003 la Biroul Notarilor Publici „C.B.”.
Pârâta,
legal citată, nu a depus întâmpinare, dar a depus la dosar înscrisuri traduse
din limba italiană, inclusiv procură judiciară pentru avocat S.C., prin care a
solicită soluţionarea cauzei de către instanţele judecătoreşti din Italia.
În şedinţa
publică din data de 06 decembrie 2011, faţă de dispoziţiile art. 607 Cod de
procedură civilă instanţa a pus în discuţia părţilor excepţia necompetenţei
teritoriale a Judecătoriei Mangalia în soluţionarea cauzei, invocată de pârâtă
la termenul de judecată din data de 18 octombrie 2011 şi a invocat din oficiu
excepţia necompetenţei generale a instanţelor române.
În drept,
potrivit art. 137 Cod de procedură civilă, instanţa se va pronunţa mai întâi
asupra excepţiilor de procedură precum şi asupra celor de fond care fac de
prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.
În vederea
soluţionării excepţiei invocate din oficiu, instanţa a reţinut următoarea
situaţie de fapt:
Părţile s-au
căsătorit la data de 29 decembrie 2000 şi au locuit împreună, pentru o scurtă
perioadă de timp, în municipiul Mangalia, judeţ Constanţa, apoi părţile au
plecat la muncă în Italia, unde au în prezent reşedinţa permanentă.
Din
căsătoria părţilor a rezultat minorul M.D.A., născut la data de 24 iunie 2006,
la Verona în Italia.
Cu privire
la excepţia de necompetenţă generală a instanţelor române, instanţa a reţinut
că potrivit art. 150 pct. 1 din Legea nr. 105/1992, cu modificările ulterioare,
instanţele române sunt competente să judece: „1. procese dintre persoane cu
domiciliul în străinătate, referitoare la acte sau fapte de stare civilă
înregistrate în România, dacă cel puţin una dintre părţi este cetăţean român”.
Cum actul
căsătoriei a fost încheiat la Mangalia şi înregistrat în Registrul stării
civile sub nr. 352 din 29 decembrie 2000, instanţa a constatat, având în vedere
dispoziţiile mai sus menţionate, că instanţele române sunt competente să
soluţioneze cauza.
Faptul că
art. 3 din Regulamentul CE nr. 2201/2003 stabileşte că sunt competente să
hotărască în problemele privind divorţul, instanţele judecătoreşti din statul
membru pe teritoriul căruia se află reşedinţa obişnuită a soţilor, nu înlătura
competenţa instanţelor române, întrucât articolul menţionat nu stabileşte o
competenţă exclusivă.
Pentru
aceste considerente a respins ca neîntemeiată excepţia necompetenţei generale a
instanţelor române, invocată din oficiu.
În ceea ce
priveşte excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Mangalia, instanţa a
reţinut că potrivit art. 607 Cod de procedură civilă, cererea de divorţ este de
competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cel din urmă domiciliu
comun al soţilor. Dacă soţii nu au avut domiciliu comun sau dacă niciunul
dintre soţi nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află cel
din urmă domiciliu comun, judecătoria competentă este aceea în circumscripţia
căreia îşi are domiciliul pârâtul, iar când pârâtul nu are domiciliul în ţară,
este competentă judecătoria în circumscripţia căreia îşi are domiciliul
reclamantul.
În speţă,
părţile locuiesc de peste cinci ani în Italia, copilul rezultat din căsătoria
părţilor este născut în Italia, astfel că niciunul dintre soţi nu are
domiciliul în România.
Textul
menţionat nu are în vedere ipoteza în care niciuna dintre părţi nu are
domiciliul sau reşedinţa în România, situaţie în care sunt incidente
dispoziţiile art. 155 din Legea nr. 105/1992, cu modificările ulterioare.
Conform
acestui articol „în cazul în care instanţele române sunt competente, potrivit
dispoziţiilor prezentului capitol, şi nu se poate stabili care anume dintre ele
este îndreptăţită să soluţioneze procesul, cererea va fi îndreptată,
potrivit-regulilor de competenţă materială, la Judecătoria Sectorului 1
Bucureşti sau la Tribunalul Bucureşti”.
Aşa cum s-a
arătat, instanţele române sunt competente să soluţioneze cauză, iar competenţa
materială aparţine judecătoriilor, conform art. 607 Cod de procedură civilă.
Cum, în
speţă, competenţa teritorială nu poate fi determinată potrivit art. 607 Cod de
procedură civilă, instanţa a apreciat că este competentă din punct de vedere
teritorial să soluţioneze cauza, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în
conformitate cu dispoziţiile art. 155 din Legea nr. 105/1992, cu modificările
ulterioare.
Pe cale de
consecinţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 158 alin. 1 Cod de procedură
civilă, instanţa a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei
Mangalia şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii de divorţ formulată
de reclamantul M.F.M. în contradictoriu cu pârâta M.M.L., în favoarea
Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
Prin
sentinţa civilă nr. 8314 din 08 mai 2012, pronunţată de Judecătoria Sectorului
1 Bucureşti în dosarul nr. 8269/299/2012, s-a admis excepţia necompetenţei
internaţionale a instanţelor române şi a declinat competenţa în favoarea
instanţei mai întâi sesizată, respectiv Tribunalul din Verona.
Pentru a se
pronunţa astfel, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a reţinut următoarele
considerente:
La termenul
din data de 24 aprilie 2012 instanţa a invocat din oficiu excepţia
necompetenţei internaţionale a instanţelor române în soluţionarea cauzei,
rămânând în pronunţare asupra acesteia.
Analizând
excepţia invocată în raport de înscrisurile depuse la dosar, instanţa a
apreciat că este întemeiată, admiţând-o pentru considerentele care urmează:
În primul
rând, s-a reţinut că în stabilirea instanţei competente să hotărască în
problemele privind divorţul, Regulamentul nr. 2201/2003 (act normativ comunitar, aplicabil direct după
integrarea României în Uniunea Europeană, la 01 ianuarie 2007) prevede că sunt
competente alternativ să hotărască în problemele privind divorţul, fie
instanţele judecătoreşti din statul membru pe teritoriul căruia se află
reşedinţa ambilor soţi fie, potrivit art. 3 lit. b, instanţele de cetăţenie a
celor doi soţi.
În temeiul
acestui regulament şi având în vedere faptul că părţile aveau stabilită
reşedinţa pe teritoriul statului Italian, pârâta a sesizat instanţa italiană cu
o cerere de separare (nefiind posibilă, potrivit legislaţiei italiene,
introducerea unei cereri de divorţ, fără parcurgerea acestei proceduri).
Acest lucru
a reieşit din cuprinsul înscrisului depus de către pârâtă la fila 47 din
dosarul de fond (dosarul nr. 2419/254/2011 al Judecătoriei Mangalia), prin care
Ordinul Avocaţilor din Verona încunoştinţează pârâta, Preşedintele Tribunalului
din Verona şi Biroul Financiar din Verona cu privire la faptul că a fost admisă
solicitarea pârâtei de asistenţă pe cheltuiala statului, „referitor la procesul
pentru separarea de domnul M.F.M. (…), cu competenţa pe teritoriul Tribunalului
din Verona”, solicitarea pârâtei de acordare a asistenţei fiind admisă la data
de 27 iunie 2011 (fila 47 verso dosarul nr. 2419/254/2011 al Judecătoriei
Mangalia).
Din
cuprinsul acestui înscris a rezultat că anterior înregistrării cererii de
divorţ pe rolul Judecătoriei Mangalia de către reclamant (înregistrare care a
avut loc la data de 06 iulie 2011), fusese înregistrată la Tribunalul din
Verona cererea pârâtei de separare, acest Tribunal declarându-se competent în
soluţionarea cererii, raportat la reşedinţele părţilor.
În aceste
împrejurări, instanţa a apreciat că sunt aplicabile în cauză dispoziţiile art.
19 alin. 3 din Regulament, potrivit cu care „în cazul în care se stabileşte
competenţa primei instanţe sesizate, instanţa sesizată în al doilea rând îşi
declină competenţa în favoarea acesteia”, teza a doua a acestui alineat
prevăzând că în acest caz, partea care a introdus acţiunea la instanţa sesizată
în al doilea rând poate intenta respectiva acţiune la prima instanţă sesizată.
A mai
reţinut instanţa incidenţa dispoziţiilor art. 5 din Regulament, potrivit cu
care „fără a aduce atingere art. 3, instanţa judecătoreasca dintr-un stat
membru care a pronunţat o hotărâre privind separarea de drept este competentă,
de asemenea, să transforme această hotărâre în divorţ, în cazul în care dreptul
acestui stat prevede aceasta”, rezultând astfel că Tribunalul din Verona, care
a fost investit cu soluţionarea cererii de separare de corp a soţilor, rămâne
competentă să soluţioneze şi cererea de divorţ, urmând procedurile prevăzute de
legislaţia italiană.
În
consecinţă, în raport de textele legale
invocate, raportate la situaţia de fapt, instanţa a admis excepţia
necompetenţei internaţionale a instanţelor române în soluţionarea cauzei şi a
hotărât să decline competenţa în favoarea Tribunalului din Verona – instanţa
mai întâi sesizată – urmând ca reclamantul să procedeze potrivit dispoziţiilor
art. 19 alin. 3 teza a doua din Regulament.
Împotriva
sentinţei Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti a formulat apel reclamantul
M.F.M., care a criticat-o pentru greşita reţinere a necompetenţei
internaţionale a instanţelor române arătând în esenţă, că cererea admisă
pârâtei la Consiliul Baroului de Avocaţi de pe lângă Tribunalul Verona de
admitere anticipată şi provizorie, anterior promovării unei eventuale acţiuni
civile proiectate, la apărarea din oficiu pe cheltuiala statului în procesul de
divorţ, prin decizia din 27 iunie 2011, nu constituie temei pentru declinarea
de competenţă în favoarea Tribunalului din Verona (Italia), în lipsa vreunui
dosar iniţial la instanţele italiene, competenţa de soluţionare a divorţului
aparţinând, dimpotrivă instanţelor române potrivit Legii nr. 1405/1992 – art.
155, cu raportare la art. 607 Cod de procedură civilă, astfel cum s-a pronunţat
şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un regulator de competenţă, prin
decizia nr. 3295 din 03 septembrie 2003.
Intimata
prin întâmpinare, a solicitat respingerea apelului ca nefondat, invocând şi
prevederile din Noul Cod civil – art. 2600 (şi Legea de aplicare şi modificare
nr. 71/2011), potrivit căruia legea cetăţeniei comune a soţilor de la data
introducerii acţiunii de divorţ este aplicabilă, doar în cazul în care lipseşte
reşedinţa obişnuită a unuia din soţi pe teritoriul statului unde aceştia au
avut ultima reşedinţă obişnuită comună, or, ultima reşedinţă comună a soţilor a
fost în Italia, unde au achiziţionat cu credit imobiliar un imobil bun comun în
anul 2005. Iar „abandonarea” demersurilor iniţiale de către pârâtă în privinţa
divorţului în Italia este un aspect nereal, aceasta aşteptând din respect faţă
de lege şi de buna credinţă să se pronunţe o hotărâre în ţară, spre a adopta
poziţie procesuală necesară de reluare a procedurii din Italia, urmând a se
vedea înscrisurile administrate, inclusiv cele din care rezultă înscrierea
copilului la grădiniţă în Italia.
Prin decizia
civilă nr. 902/A din 10 octombrie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti –
Secţia a V a Civilă în dosarul nr. 8269/299/2012, potrivi art. 269 Cod de
procedură civilă, s-a respins ca nefondat apelul formulat de către reclamantul
M.F.M., pentru următoarele considerente:
Apelul este
calea de atac ordinară, de reformare, comună şi devolutivă, fiind un mijloc
procesual prin care partea interesată solicită desfiinţarea, schimbarea sau
anularea hotărârii date în primă instanţa. Tribunalul a reţinut că în cuprinsul
expunerii de motive, apelantul a făcut o prezentare a situaţiei de fapt în
speţă, limitându-se la a preciza că instanţa de fond a reţinut unele
împrejurări în mod nelegal.
Faţă de
dispoziţiile art. 294 – 295 Cod de procedură civilă, aceste susţineri nu pot fi
calificate ca reale critici de nelegalitate a unei hotărâri civile.
Tribunalul a
atras atenţia apelantului că într-adevăr această cale de atac este devolutivă,
dar acest caracter nu atrage obligatoriu reluarea fondului de la prima
instanţă. Chiar şi caracter devolutiv având, o cale de atac îşi păstrează
specificitatea, apelantul având obligaţia de a indica în cadrul motivelor de
apel, care sunt criticile împotriva hotărârii judecătoreşti deja pronunţate.
Or, în speţa dedusă judecaţii, tribunalul a reţinut că motivele de apel cuprind
doar o reluare a situaţiei de fapt deja expusă în primă instanţă, precum şi o
înşiruire a unor texte de lege, mai mult sau mai puţin incidente în cauză şi,
total lipsită de relevanţă juridică, citarea articolelor din actele normative
enumerate. Expunerea motivelor de apel pe un număr considerabil de pagini total
lipsite de substanţă nu exonerează apelantul de obligaţia indicării în concret
a criticilor. Faţă de aceste precizări şi văzând dispoziţiile art. 295 alin. 1
Cod de procedură civilă,, tribunalul a analizat stabilirea situaţiei de fapt şi
aplicarea legii de către prima instanţă.
Astfel,
contrar susţinerilor apelantului, a constatat în mod corect reţinuta situaţie
de fapt în cauză de către instanţa de fond şi temeinic încadrată în textul de
lege. Din cuprinsul înscrisului depus de către pârâta la fila 47 din dosarul
nr. 2419/254/2011 al Judecătoriei Mangalia, s-a observat lesne că Ordinul
Avocaţilor din Verona încunoştinţează pârâta cu privire la faptul că a fost
admisă solicitarea acesteia de asistenţă pe cheltuiala statului, „referitor la
procesul pentru separarea de domnul M.F.M. (…), cu competenţa pe teritoriul
Tribunalului din Verona”. Solicitarea pârâtei de acordare a asistenţei a fost
admisă la data de 27 iunie 2011. Din cuprinsul acestui înscris a rezultat că
anterior înregistrării cererii de divorţ pe rolul Judecătoriei Mangalia de
către reclamant (înregistrare care a avut loc la data de 06 iulie 2011), fusese
înregistrata la Tribunalul din Verona cererea pârâtei de separare, acest
tribunal declarându-se competent în soluţionarea cererii, raportat la
reşedinţele părţilor. Din cuprinsul aceluiaşi înscris, tribunalul a constatat
că procesul-verbal astfel emis este comunicat preşedintelui Tribunalului din
Verona.
Pronunţându-se
asupra cererii de asistenţă pe cheltuiala statului, Ordinul Avocaţilor din
Verona, reunit în Consiliu, sub egida Tribunalului din Verona, a recunoscut
competenţa acestei instanţe în soluţionarea procesului pentru separarea în
drept a părţilor. Or, contrar susţinerii apelantului, cererea de asistenţă pe cheltuiala statului nu ar fi
putut să fie încuviinţată, chiar şi provizoriu, fără să se cunoască obiectul
acesteia, instanţa faţă de care se impune acordarea asistenţei juridice în
temeiul Protocolului nr. 5032/11. Prin urmare, acordarea asistenţei juridice nu
se poate realiza decât în cadrul unui proces, prin intermediul unei instanţe de
judecată.
Referitor la
dispoziţiile legale incidente în cauză, prima instanţă a observat, în ce
priveşte dispoziţiile Regulamentului nr. 2201/2003, că potrivit acestui act
normativ comunitar, aplicabil direct după integrarea României în Uniunea
Europeana, la 01 ianuarie 2007, sunt competente alternativ să hotărască în
problemele privind divorţul, fie instanţele judecătoreşti din statul membru pe
teritoriul căruia se află reşedinţa ambilor soţi fie, potrivit art. 3 lit. b, instanţele
de cetăţenie a celor doi soţi. Prevederile art. 3 ale Regulamentului nr.
2201/2003 nu pot, însă, să fie interpretate în mod singular, ci prin raportarea
lor la toate dispoziţiile capitolului II.
Potrivit
art. 5 din Regulament, „fără a aduce atingere art. 3, instanţa judecătorească
dintr-un stat membru care a pronunţat o hotărâre privind separarea de drept
este competentă, de asemenea, să transforme această hotărâre în divorţ, în
cazul în care dreptul acestui stat prevede aceasta”, rezultând astfel ca
Tribunalul din Verona, care s-a declarat competent pentru a pronunţa separarea
de corp a soţilor, rămâne competent să soluţioneze şi cererea de divorţ, urmând
procedurile prevăzute de legislaţia italiană. Or, văzând această asumare de
competenţă edictată de instanţa italiană cel mai târziu la data de 27 iunie
2011, precum şi dispoziţiile art. 17 ale Regulamentului, în temeiul cărora
instanţa judecătoreasca este obligată să îşi verifice competenţa, prin
raportare la prevederile art. 19 alin. 3 din aceleaşi act comunitar, în mod
corect Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti s-a declarat necompetentă, întrucât
în această speţă, instanţa sesizată cu cererea având ca obiect separarea de
comun acord a soţilor, respectiv instanţa italiană, deja s-a declarat competentă
să judece această pretenţie a părţilor.
Contrar
susţinerii apelantului, pentru a opera o declinare de competenţă în virtutea
art. 17 raportat la art. 19 alin. 3 din Regulament, nu este necesar ca pe rolul
instanţei din celalalt stat membru, primul sesizat, să se afle o cerere având
ca obiect, de asemenea o acţiune de divorţ, întrucât în economia sa, textul
art. 19 face referire la acţiuni conexe, care pot fi „cereri de divorţ, de
separare de drept sau de anulare a căsătoriei”.
Prin urmare,
tribunalul a constatat că apelantul este cel care interpretează în mod greşit
legea aplicabilă în cauză, potrivit Regulamentului nr. 2201/2003 aplicabil
direct situaţiilor juridice născute după aderarea României, soluţia de
competenţă fiind una singură în împrejurările concrete ale spetei. Aşadar, câtă
vreme o instanţa dintr-un stat membru s-a declarat deja competentă să
soluţioneze o cerere având ca obiect separarea soţilor – părţile cauzei, nicio
instanţă din România nu ar mai putea să analizeze o acţiune conexă a aceloraşi
părţi.
Împotriva
deciziei civile nr. 902/A din 10 octombrie 2012, pronunţată de Tribunalul
Bucureşti – Secţia a V a Civilă în dosarul nr. 8269/299/2012, a formulat recurs
reclamantul M.F.M. criticând-o pentru nelegalitate, cu invocarea art. 7 şi 9 Cod
de procedură civilă, solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii
recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare către prima instanţă sesizată –
Judecătoria Mangalia.
Astfel,
instanţa de apel reia motivarea instanţei de fond, fără analiza criticile
apelantului, în raport de probele administrate, reţinând greşit că pârâta a
sesizat Tribunalul din Verona cu o cerere de separare faţă de soţ.
Or, din
înscrisurile administrate rezultă că aprobarea de către Baroul de Avocaţi din
Verona a asistenţei gratuite a pârâtei, în mod anticipat şi provizoriu
promovării unei eventuale acţiuni proiectate, din 27 iunie 2011, nu constituie
dosar de divorţ, deschis, în comparaţie cu cererea adresată instanţelor române
de către recurentul – reclamant la 06 iulie 2011 la Judecătoria Mangalia.
Înscrisul
din 16 mai 2012 al Tribunalului din Verona atestă totodată, din registrele
informative ale instanţei, faptul că nu rezultă nici un proces pe rol privind
divorţul dintre părţi, însuşi Baroul din Verona precizează că acest Consiliu al
Avocaţilor competent a acorda asistenţă din oficiu pe cale anticipată unui
eventual proces, nu este competent să stabilească şi nici destinatarul nici
unui comunicat cu privire la etapele procesului.
Practic,
pârâta nu a valorificat, prin nici un demers în instanţă, facilitarea acordată
privind asistenţa din oficiu, abandonând-o, mai mult, ultimul domiciliu al
părţilor este în Mangalia, unde pârâta, după procesul din apel, s-a şi întors
definitiv în ţară, locuind cu minorul, care este şi înscris în clasa
pregătitoare 2012 – 2013, potrivit adeverinţei ce se depune la dosar în recurs,
unde reclamantul achită pensia de întreţinere pentru copil şi unde urmează a se
efectua şi ancheta socială, unde sunt şi imobilele bunuri comune, achiziţionate
de către părţi.
În speţă,
competenţa se stabileşte în raport de prevederile art. 150 din Legea nr.
105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat
cu raportare la art. 20 şi 22 din lege, care statuează că „instanţele române
sunt, de asemenea, competente să judece: procese dintre persoane cu domiciliul
în străinătate, referitoare la acte sau fapte de stare civilă înregistrate în
România, dacă cel puţin una dintre părţi este cetăţean român”.
Înseşi
prevederile din Noul Cod civil – art. 2600 alin. 1 lit. c şi d sunt în sensul
prevederilor Legii nr. 105/1992, astfel: în lipsa reşedinţei obişnuite a unuia
din soţi pe teritoriul statului unde aceştia au avut ultima reşedinţă obişnuită
comună, legea aplicabilă este legea cetăţeniei comune a soţilor la data
introducerii cererii de divorţ.
De altfel,
Tribunalul din Verona care ar fi competent să soluţioneze divorţul, nu este
competent să soluţioneze partajul, bunurile comune ale părţilor (şi imobile)
aflându-se în oraşul Mangalia, unde pârâta a şi revenit cu copilul.
Competenţă
are Judecătoria Mangalia şi în raport de faptul că reclamantul, în proporţie de
50% este în ţară unde încearcă să-şi deschisă o afacere cât şi în Italia, şi
faţă de cele reţinute mai sus, s-a solicitat admiterea recursului, cu
consecinţa trimiterii cauzei în rejudecare la prima instanţă sesizată –
Judecătoria Mangalia.
S-a
solicitat judecarea cauzei în lipsă.
S-a ataşat o
adeverinţă emisă de Şcoala gimnazială „Gala Galaction” – Mangalia nr. 36 din 25
ianuarie 2013 (fila 8 dosar recurs) care atestă că elevul M.A.D. este înscris
în clasa pregătitoare 2012/2013, în învăţământul primar.
La data de
29 mai 2013, intimata – pârâtă M.M.L. a formulat întâmpinare prin care a
solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată,
întrucât în mod legal a reţinut instanţa de apel că anterior înregistrării
cererii de divorţ, pe rolul Judecătoriei Mangalia, Tribunalul din Verona s-a
declarat competent în privinţa procesului de separare a părţilor, admiţând
cererea intimatei – pârâte de acordare a asistenţei pe cheltuiala statului.
Iar art.
2600 din Noul Cod civil modificat prin Legea nr. 71/2011 de care se prevalează
reclamantul menţionează că legea cetăţeniei comune a soţilor la data formulării
cererii de divorţ este aplicabilă, numai în cazul în care lipseşte reşedinţa
obişnuită a unuia din soţi pe teritoriul statului unde aceştia au avut ultima
reşedinţă obişnuită comună, or ultima reşedinţă comună a soţilor a fost în
Italia, unde în 2006 au şi achiziţionat un imobil bun comun, pentru care au
contractat un credit ipotecar, pentru care achită rate şi în prezent.
Recurentul
susţine apoi, în mod neveridic faptul că intimata a revenit definitiv în
România, revenirea fiind determinată doar de starea sănătăţii şi nevoii de îngrijire
a mamei sale, pentru care a revenit în ţară, firesc împreună cu copilul care în
anul 2013/2014, la reîntoarcerea în Italia, va fi reînscris la şcoala din
Buttapietra.
Imobilul din
Italia trebuie supus partajului la instanţa italiană, iar pentru cele deţinute
în ţară, se poate soluţiona un partaj voluntar.
În plus,
retrimiterea cauzei la Judecătoria din Mangalia, ar face astfel, imposibilă
efectuarea anchetei sociale.
Recurentul
face o simplă susţinere cu privire la revenirea în ţară, acesta fiind în
prezent în Italia unde lucrează încă din 2001.
Fiind
aplicabil Regulamentul CE nr. 2201/2003, în mod legal şi temeinic s-a respins
apelul reclamantului.
În sprijinul
recursului formulat, recurentul a mai depus şi alte înscrisuri la dosar,
respectiv: contract individual de muncă nr. 4 din 09 martie 2013 care atestă
desfăşurarea de activităţi lucrative în ţară, copie CI seria KZ nr.096792 care
atestă că reclamantul are domiciliul în R., M., str. G. M. nr. 8, bl.E, sc. B,
ap. 20 (bun comun), supus partajului, carte de identitate provizorie pentru
intimata-pârâtă seria PC nr. 851869 care atestă domiciliul acesteia în Mangalia
– pentru perioada 07 decembrie 2012 – 07 decembrie 2013, extrase cont şi
certificat emis la 25 februarie 2013 (fila 31 dosar) de la Tribunalul din
Verona care atestă că pe rolul acestei instanţe nu este înregistrată nicio
„procedură de divorţ” dintre cei doi soţi.
Recursul
este fondat, pentru considerentele ce urmează:
Mai întâi,
Curtea constată faptul că determinarea competenţei de soluţionare a cererii de
divorţ şi partaj formulată de către reclamant are loc, în raport de data
înregistrării cererii – 06 iulie 2011, ea fiind câştigată apoi pe tot parcursul
procesului, indiferent de noile elemente ce pot să apară şi care ar fi fost de
natură să influenţeze competenţa.
În al doilea
rând, se constată că părţile, fiind cetăţeni români şi având rezidenţă în
Italia, cauza conţine şi un element de extraneitate care atrage incidenţa Legii
nr. 105/1992 (în vigoare la data formulării cererii, Noul Cod civil intrând în
vigoare abia la data de 01 octombrie 2011) şi aplicarea corespunzătoare a
Regulamentului CE nr. 2201/2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea
hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti.
În art. 3
din Regulamentul CE nr. 2201/2003, denumit în continuare Regulament (în cauză),
privind „Competenţa de fond” în materie de „divorţ, separare de drept şi
anulare a căsătoriei” se statuează că „sunt competente să hotărască” în materia
susmenţionată, instanţele judecătoreşti din statul membru: „a) pe teritoriul
căruia se află …, b) de cetăţenia celor doi soţi …”, în art. 6, stabilindu-se
caracterul exclusiv al competenţei de la art. 3, ca şi de la art. 4 privind
prorogarea competenţei astfel stabilite şi asupra cererii reconvenţionale şi de
la art. 5 în problema transformării separării de drept, în divorţ – în raport
de alte competenţe atrase de alte criterii decât cele stabilite de art. 3.
Curtea
constată însă, că textul din art. 3 din Regulament – astfel cum în mod corect a
observat şi Judecătoria din Mangalia, nu instituie o competenţă exclusivă în
cadrul art. 3, determinate de cele două criterii prevăzute la alin. 1 lit. a şi
b susmenţionate, ele fiind aplicabile deopotrivă, competenţa în raport de cele
două criterii – teritoriul şi cetăţenia – fiind, alternativă (sublin. red.).
Altfel spus,
este suficient ca instanţa sesizată cu o cerere în materia analizată să
constate că părţile se află pe teritoriul statului membru al instanţei
respective – art. 3 alin. 1 lit. a din Regulament, or că ele, dimpotrivă, sunt
cetăţenii statului membru al instanţei sesizate – art. 3 alin. 1 lit. b, pentru
ca aceasta să constate în temeiul art. 17 din Regulament (privind obligaţia
verificării din oficiu a competenţei) că este competentă să hotărască în
cererea respectivă.
Aceasta este
interpretarea corectă a sintagmei utilizate în art. 3 alin. 1 „Sunt competente
să hotărască …” din Regulament, adică, sunt deopotrivă de competente instanţele
sesizate cu cereri în materie de divorţ, separare, anulare căsătorie, ori de
câte ori constată că se regăseşte unul din cele două criterii de determinare a
competenţei internaţionale – de „teritoriu pe care se află …” (lit. a),
respectiv „de cetăţenie a celor doi soţi …” (lit. b) al art. 3, fiind greşită
altfel, refuzul de soluţionare a cererii respective.
În speţă,
dacă anterior cererii reclamantului formulată la 06 iulie 2011 adresată
Judecătoriei Mangalia, pârâta ar fi sesizat o instanţă din Italia cu o cerere
de separare de drept, această din urmă instanţa ar fi fost competentă să
soluţioneze, astfel că soluţia de declinare de către Judecătoria Sectorului 1
Bucureşti către Tribunalul din Verona ar fi fost legală.
Din probele
administrate în cauză însă, se constată că pe rolul Tribunalului din Verona nu
s-a înregistrat o astfel de cerere prin care să se materializeze intenţia
pârâtei de a fi soluţionată cererea de separare de drept de către instanţa
italiană.
Pârâta a
adresat către Baroul Avocaţilor din raza de competenţă a Tribunalului din
Verona o cerere de cordare asistenţă gratuită anticipată şi provizorie, în
scopul promovării unei eventuale cereri de separare care însă nu s-a
materializat, într-o cerere de sesizare a instanţei judecătoreşti, astfel cum
impuneau prevederile art. 16 din Regulament – „Sesizarea unei instanţe
judecătoreşti” care face vorbire de „actul de sesizare” ori un „act
echivalent”, în condiţiile de notificare a părţii adverse etc. – aspecte
procedurale supuse verificării admisibilităţii” din art. 18 din Regulament, a
acţiunii, cu anumite consecinţe în plan procedural.
Curtea
constată astfel, că în materie de competenţă internaţională cu componenta
europeană, potrivit art. 3 alin. 1 lit. b din Regulament (CE) nr.2201/2003,
instanţele româneşti primele sesizate sunt competente să soluţioneze potrivit
criteriului cetăţeniei române comune a celor doi soţi, fiind legal respinsă
excepţia de necompetenţă internaţională a instanţelor române de către Judecătoria
Mangalia şi greşit admisă de către Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, cu
aplicarea art. 19 alin. 3 din Regulament privind litispendenţa.
Că în cadrul
art. 3 din Regulament, nu există un raport de excludere de competenţă, faţă de
cele două criterii – teritoriul pe care se află şi cetăţenia comună a soţilor –
rezultă şi din jurisprudenţa în materie (a se vedea C.J.C.E., Hotărârea din 16
iulie 209, Laszlo Hadadi (Hadady)/Csilla Marta Meska căsătorită Haddadi
(Hadady), C-168/08, JO C 220, 12 septembrie 2009; C.J.C.E. Hotărârea Kerstin
Sundelind Lopez/Miquel Enrique Lopez Lizazo, C-68/07, JO C 22, 26 ianuarie
2008).
Art. 19 din
Regulament vorbeşte de „Litispendenţă şi acţiuni conexe”, şi întrucât
intimata-pârâtă nu a sesizat o instanţă judecătorească din Italia cu o acţiune
în sensul art. 16 din Regulament, în cauza pendinte nu se putea reţine
litispendenţa şi ca urmare, dispune declinarea.
Fiind
stabilită astfel, competenţa instanţelor române privind soluţionarea cererii de
divorţ şi partaj formulată de reclamant, se constată că potrivit art. 1591 Cod
de procedură civilă, urma verificarea din oficiu de către fiecare din cele două
instanţe române sesizate – Judecătoria Mangalia şi respectiv Judecătoria
Sectorului 1 Bucureşti - spre care s-a declinat cauza de către prima instanţă
sesizată.
Potrivit
textului de lege susmenţionat, competenţa teritorială exclusivă (în cazul
divorţului) se poate invoca în faţa primei instanţe, până la începerea
dezbaterilor de fond, or la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, după stabilirea
potrivit celor reţinute mai sus, a competenţei – instanţelor române de
soluţionare a litigiului, Curtea constată că recurentul-reclamant este încă în
termenul de invocare a excepţiei de necompetenţă teritorială de soluţionare a
cauzei de către Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, care nu a intrat în
dezbaterile vizând fondul, în sensul art. 1591 Cod de procedură civilă.
Cercetând
aspectul competenţei teritoriale exclusive în materie de divorţ – soţi cu
cetăţenie română, rezidenţi în Italia la data formulării acţiunii – 06 iulie
2011 – Curtea constată că aplicabile devin, astfel cum a reţinut şi Judecătoria
Mangalia, prevederile Legii nr.105/1992 cu privire la reglementarea
raporturilor de drept internaţional privat.
Se observă
că şi art. 20 din Legea nr. 105/1992 supune legii naţionale comune (în general)
„relaţiile personale şi patrimoniale dintre soţi” şi doar în situaţia în care
soţii au cetăţenii deosebite, legii domiciliilor lor comune, iar abia în lipsa
cetăţeniei comune ori a domiciliului comun, ele sunt supuse legii statului pe
teritoriul căruia au ori au avut reşedinţa comună sau cu care întreţin în
comun, cele mai strânse legături.
Tot astfel,
potrivit art. 150 din Legea nr. 105/1992 instanţele române „sunt, de asemenea,
competente să judece”, procese dintre persoane cu domiciliul în străinătate,
referitoare la acte sau fapte de stare civilă înregistrate în România, dacă cel
puţin una dintre părţi este cetăţean român (sublin. red.).
Iar potrivit
art. 151 din Legea nr. 105/1992, instanţele române sunt exclusiv competente să
judece procesele privind raporturi de drept internaţional privat referitoare la
(1) actele de stare civilă întocmite în România şi care se referă la persoane
domiciliate în România, cetăţeni români.
Curtea
constată că Judecătoria Mangalia a reţinut greşit prevederile art. 155 din
Legea nr. 105/1992, spre a declina competenţa de soluţionare a acţiunii de
divorţ cu partaj, în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
Aceasta,
întrucât art. 155 susmenţionat are în vedere situaţia potrivit căreia „nu se
poate stabili care anume dintre ele instanţele române” – (nota red.) este
îndreptăţită să soluţioneze procesul.
Or, în speţă
era aplicabil art. 153 din Legea nr. 105/1992 potrivit căruia, în situaţia în
care este înlăturată competenţa instanţei străine de soluţionare a unei acţiuni
formulată de un cetăţean român, aceasta „poate fi introdusă la instanţa din
România cu care procesul prezintă cele mai strânse legături” – astfel cum a
susţinut în recursul motivat, însuşi recurentul.
Din punctul
de vedere al textului susmenţionat, raportat la înscrisurile de la dosar,
Curtea constată că cele mai strânse legături în procesul de divorţ cu partaj
pendinte sunt faţă de Judecătoria Mangalia: căsătoria s-a încheiat în oraşul
Mangalia unde soţii au avut domiciliul comun, pârâta are domiciliul în Mangalia
unde se execută în favoarea minorului o deciziei – privind pensia de
întreţinere datorată de către tată, cei doi soţi au achiziţionat două imobile
în Mangalia, în comun, care vor fi supuse partajului de bunuri comune.
Aceste elemente erau suficiente pentru a se
stabili competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Judecătoriei Mangalia,
care în mod greşit şi-a declinat
competenţa în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
Doar în plus,
la elementele menţionate mai sus, ulterior sesizării instanţei s-au adăugat şi
altele care confirmă competenţa atrasă de Judecătoria Mangalia în speţă,
astfel: pârâta a revenit în ţară (chiar
dacă temporar), împreună cu copilul, înscris în anul pregătitor la
şcoala din Mangalia 2012/2013, cu domiciliul în Mangalia, ca şi
recurentul-reclamant care are încheiat în localitate şi un contract individual
de muncă, astfel cum rezultă, inclusiv din proba cu înscrisuri administrată în
recurs.
Or, actul de
justiţie se va desfăşura la nivelul Judecătoriei Mangalia, în condiţii de
facilităţi legale şi echitate, la nivelul administrării corespunzătoare a
probatoriului pe divorţ şi partaj.
Faptul că
părţile ar fi achiziţionat un imobil şi în Italia cu contract de credit, nu
impietează asupra competenţei stabilite în cauză.
În materie
de partaj de bunuri imobile, legea internă, ca şi cea internaţională a statuat
deja o competenţă teritorială exclusivă, dată de principiul aplicabil –lex rei
sitae – locul situării imobilului.
Părţile au
la îndemână, ulterior divorţului şi partajului soluţionat de către instanţele
interne, calea soluţionării separate a partajului imobilului din Italia, la
instanţa locului situării acelui bun (un supliment de partaj).
Având în
vedere considerentele reţinute, potrivit art. 312 Cod de procedură civilă va fi
admis recursul, modificată decizia recurată, în sensul admiterii apelului
reclamantului conform art. 297 Cod de procedură civilă, anulării sentinţei
apelate, respingerii excepţiei invocate din oficiu privind necompetenţa
internaţională a instanţelor române de a soluţiona cauza având ca obiect –
divorţ şi partaj de bunuri comune – admiterii conform art. 1591 Cod de
procedură civilă a excepţiei de necompetenţă teritorială exclusivă de soluţionare
a cauzei de către Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti şi trimiterea spre
competentă soluţionare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Mangalia, cu care
părţile prezintă, în calitatea de soţi cu cetăţenie comună română şi având în
vedere şi celelalte elemente reţinute mai sus, cele mai strânse legături.
|