Contract
de credit. Acţiune în constatarea caracterului abuziv al unor clauze.
Natura interesului protejat. Efecte cu privire la termenul de prescripţie
aplicabil
Cuprins
pe materii: Drept comercial. Prescripţia extinctivă
Index
alfabetic: acţiune în constatare
- clauză
abuzivă
- nulitate
absolută
- prescripţia
dreptului material la acţiune
Decretul nr. 167/1958, art. 3 alin. (1)
Legea nr. 193/2000
Directiva nr. 93/13/CEE
Consecinţa constatării caracterului abuziv al unor
clauze din contractul de credit este echivalentă cu constatarea
nulităţii absolute a acestora, nefiind aplicabilă
sancţiunea existentă în cazul nulităţii relative, şi
anume anularea clauzei respective.
Prin urmare, neputând fi vorba de o nulitate relativă, nu
sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958,
nulitatea absolută putând fi invocată oricând, dreptul la
acţiune al reclamanţilor neputând fi apreciat ca prescris.
Secţia a II-a civilă, Decizia 686 din 21
februarie 2013
Notă:
Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă a fost
abrogat prin Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie 2011
Prin
cererea înregistrată sub nr. 27826/300/2010 la Judecătoria Sectorului
2 Bucureşti, reclamanţii M.M. şi M.M. au chemat în judecată
pe pârâta SC V. România SA Bucureşti, solicitând instanţei ca prin
sentinţa ce o va pronunţa să dispună următoarele:
să constate nulitatea absolută a clauzelor contractuale incluse în
convenţia de credit nr. 0134051 din 21 decembrie 2007, respectiv art. 3
lit. d) din Condiţiile Speciale, art. 8.1 lit. a) – liniuţa a doua
şi a treia din Condiţiile Generale ale Convenţiei, art. 8 lit.
c) şi d) din Condiţii Generale ale Convenţiei, art. 10.1, art.
10.2, art. 5 lit. a) şi art. 3.5 din Condiţiile Generale ale
Convenţiei; să fie obligată pârâta la eliminarea acestor clauze
contractuale; să se constate că până la data formulării
acţiunii reclamanţii au achitat suma de 30.972,82 CHF, reprezentând
comision de risc, în baza unei clauze lovite de nulitate absolută, şi
că această plată este nedatorată; să se constate
compensaţia sumei de 30972,82 CHF şi restul debitului, până la
concurenţa primei sume.
Prin
sentinţa civilă nr. 89 din 7 ianuarie 2011 a Judecătoriei
Sectorului 2 Bucureşti, Secţia civilă, a fost declinată
competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului
Bucureşti.
Cauza a
fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a
comercială, sub nr. xx30/3/2011.
Prin
sentinţa comercială nr. 8644 din 29 iunie 2011 pronunţată
de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a comercială, în dosarul
nr. xx30/3/2011 s-a respins excepţia prescripţiei dreptului material
la acţiune în ceea ce priveşte capătul de cerere prin care
reclamanţii au solicitat să se constate nulitatea absolută a
clauzelor contractuale ca neîntemeiată. A fost respinsă excepţia
prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte
capătul de cerere prin care reclamanţii au solicitat să se
constate compensarea sumei de 30.972,82 CHF cu restul debitului ca
neîntemeiată.
S-a
admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de
reclamanţii M.M. şi M.M. în contradictoriu cu pârâta SC V. Romania
SA.
S-a
constatat că art. 3 lit. d) din Condiţiile Speciale, art. 5 lit. a)
din Condiţiile Speciale, pct. 3.5 din secţiunea Costuri, referitoare
la comisionul de risc din Condiţiile Speciale, art. 8.1 lit. a)
liniuţa a doua şi a treia, lit. c), d) din Condiţiile speciale,
art. 10.1 şi 10.2 din Condiţiile Speciale ale Convenţiei de
credit nr. 0134051 din 21 decembrie 2007 constituie clauze abuzive în sensul
art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000.
Au fost
respinse capetele de cerere prin care s-a solicitat să se constate că
până la data formulării cererii reclamanţii au achitat suma de
30.972 CHF şi capătul de cerere prin care reclamanţii au
solicitat să se constate compensarea sumei de 30.972,82 CHF cu restul
debitului ca neîntemeiate.
Pentru
a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a
reţinut că reclamanţii au invocat nulitatea absolută a
clauzelor apreciate ca fiind abuzive, cuprinse în contractul de credit nr.
0134051 din 21 decembrie 2007, încheiat cu pârâta.
Cauza
este obiectivul urmărit la încheierea acestuia, fiind o condiţie de
fond, esenţială, de validitate a actului juridic.
Conform
art. 966 C. civ., cauza trebuie să fie licită şi morală
conţinutul acestei cerinţe fiind precizat de art. 968 C. civ.,
potrivit căruia, cauza este nelicită când este prohibită de
legi, este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice
Sancţiunea
care intervine în acest caz este nulitatea absolută, care poate fi
invocată oricând, pe cale de acţiune sau pe cale de excepţie,
acţiunea în declararea nulităţii absolute fiind
imprescriptibilă conform art. 2 din Decretul nr. 167/1958. Având în vedere
soluţia pronunţată asupra excepţiei prescripţiei
dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte capătul de
cerere prin care reclamanţii au solicitat să se constate nulitatea
absolută a clauzelor contractuale, prima instanţă a
constatat drept neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului
material la acţiune în ceea ce priveşte capătul de cerere prin
care reclamanţii au solicitat să se constate compensarea sumei de
30.972,82 CHF cu restul debitului..
Pe
fondul cauzei, prima instanţă a reţinut următoarele:
Între
reclamanţii M.M. şi M.M., în calitate de împrumutaţi, şi
pârâta SC V. Romania SA, în calitate de împrumutător, s-a încheiat
contractul de credit nr. 0134051 în valoare de 410.000 CHF, cu garanţie
ipotecară, în vederea dobândirii unui imobil situat în oraşul
Bragadiru.
Potrivit
art. 3 lit. a) din contract, părţile au stabilit că împrumutatul
datorează băncii dobânda curentă de 4,25 %; conform lit. d),
banca putând revizui rata dobânzii curente în cazul apariţiei unor
schimbări semnificative pe piaţa monetară, urmând să
aducă la cunoştinţa împrumutatului noua rată a dobânzii;
rata dobânzii astfel modificată urmând a se aplica de la data
comunicării.
Conform
art. 5 lit. a), s-a stabilit plata unui comision de risc de 0,22% aplicat la
soldul creditului, plătibil lunar, în zile de scadenţă, pe
toată perioada de derulare a convenţiei.
Potrivit
art. 8.1 lit. a) liniuţa a doua şi a treia şi litera c din
Condiţiile Generale ale Convenţiei, „În cazul în care se iveşte
vreuna din situaţiile următoare, atunci în orice moment Banca va avea
dreptul, pe baza unei notificări transmise împrumutatului, codebitorului
şi garantului să declare soldul creditului ca fiind scadent
anticipat, rambursabil imediat, împreună cu dobânda acumulată şi
toate celelalte costuri datorate Băncii, conform Convenţiei
dacă:
a)
2”-„împrumutatul nu îşi îndeplineşte obligaţia de plata a sumei
principale, a dobânzilor sau a oricăror costuri datorate conform
altor Convenţii Încheiate de Împrumutat cu Banca sau
3”-„conform
altor convenţii de credit încheiate de împrumutat cu alte
societăţi financiare /de credit;
c) în
cazul apariţiei unei situaţii neprevăzute, care, în opinia
Băncii, face să devină improbabil ca împrumutatul
să-şi poată îndeplini obligaţiile asumate conform
Convenţiei;
d) în
cazul apariţiei unei situaţii neprevăzute conform căreia,
în opinia Băncii, creditul acordat nu mai este garantat
corespunzător.”
În
Secţiunea a 10) „Costuri suplimentare” la art. 10.1 s-a
prevăzut:
„Referitor
la Convenţie pot apărea, la data semnării sau ulterior,
modificări (inclusiv de interpretare) ale oricăror acte normative
aplicabile, care: a) supun Banca la orice impozit, taxa cu privire la
creditele acordate sau la obligaţiile sale de a acorda credite sau care
schimbă baza de impozitare pentru suma principală şi dobânzi la
creditele acordate sau care se referă la orice alte sume datorate
rezultând din Convenţie cu privire la creditele acordate sau la
obligaţia sa de a acorda credite în conformitate cu prevederile legale în
baza cărora funcţionează şi este organizată
banca; b) impun, modifică sau consideră aplicabile orice
rezervă, depozit special sau orice cerinţă similară (de ex
în corelaţie sau în legătură cu propunerea noului Acord de la
Basel privind capitalul propus de către Comitetul de Supraveghere a
Băncilor Basel) afectează activele Băncii, depozitele
constituite cu sau pentru costurile Băncii sau care impun băncii
orice altă condiţie care afectează creditele acordate sau
obligaţia de a acorda credite; c) al căror rezultat este: i) creşterea
costurilor Băncii legate de acordarea sau de punerea la dispoziţie a
oricărui credit; ii) reducerea cuantumului oricărei sume primite sau
a oricărei creanţe a Băncii în baza Convenţiei".
Potrivit
art. 10.2 din Condiţiile Generale ale Convenţiei "în oricare
din cazurile de mai sus menţionate, în termen de 15 zile
lucrătoare bancare de la data la care a fost notificat în scris de
către Bancă, împrumutatul va plăti acesteia sumele suplimentare,
astfel încât să compenseze Banca pentru creşterile costurilor sau
altor rambursări".
În ceea
ce priveşte clauza prevăzută la art. 3 lit. d) potrivit
căreia „banca poate revizui rata dobânzii curente în cazul apariţiei
unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, urmând să
aducă la cunoştinţa împrumutatului noua rată a dobânzii;
rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data
comunicării”, prima instanţă a reţinut că
o atare clauză ridică probleme sub aspectul echilibrului contractual,
în sensul că oferă pârâtei dreptul discreţionar de a revizui
rata dobânzii curente, fără ca noua rată să fie
negociată cu clientul, acesta urmând a fi doar înştiinţat.
Conform
art. 1 lit. a din anexa la Legea nr. 193/2000, în principiu, o clauză care
dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii
în mod unilateral, nu este abuzivă, cu condiţia ca acest lucru
să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut şi în
contract şi, totodată, cu condiţia informării imediate a
clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia
imediat contractul.
Or,
motivul întemeiat prevăzut în contractul supus analizei este acela al
„evoluţiei pieţei financiare sau politica de credite a băncii”,
fără prezentarea altor elemente de identificare. Pentru a reţine
stipularea în contract a unui motiv pentru revizuirea ratei dobânzii este
necesară prezentarea unei situaţii clare, corespunzător
descrisă, care să ofere clientului posibilitatea de a cunoaşte
de la început că, dacă acea situaţie se va produce, dobânda va
fi mărită. Doar astfel opţiunea lui de a contracta este
liberă, perfect conştientă şi cu reprezentarea corectă
a consecinţelor actului juridic pe care îl va semna. Totodată,
motivul trebuie să fie suficient de clar arătat, pentru ca, în
eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de
clauze, instanţa judecătorească să aibă
posibilitatea de a realiza un control judiciar adecvat şi eficient pentru
a conchide în sensul existenţei sau inexistenţei situaţiei care
constituie motiv pentru majorarea dobânzii.
Motivele
menţionate respectiv „evoluţiei pieţei financiare sau politica
de credite a băncii” nu îndeplinesc această condiţie, astfel
că, în eventualitatea unui litigiu, nu numai că nu se poate aprecia
dacă este întemeiat sau nu, dar nici măcar nu se poate stabili,
conform unor criterii obiective, dacă s-a produs, fiind de
netăgăduit că piaţa financiară evoluează diferit
în funcţie de indicele la care se raportează. Această modalitate
de exprimare face ca respectiva clauză să fie interpretată doar
în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia,
fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă
majorarea este judicios dispusă şi dacă era necesară
şi proporţională scopului urmărit. O astfel de
posibilitate nu este însă prevăzută în contractul de
faţă.
În
momentul in care a fost încheiat acest contract, consumatorul a acţionat
de pe o poziţie inegala, în raport cu banca. Contractul încheiat este unul
de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către
împrumutător, fără a da posibilitatea cocontractantului de a
modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze. Consumatorul nu a avut
posibilitatea sa negocieze nicio clauza din contract, întregul act juridic
fiindu-i impus, în forma respectivă, de către bancă. Conform
art. 4 alin. ultim din Legea nr. 193/2000, băncii îi revenea
obligaţia de a dovedi că a negociat, în mod direct, această
clauză cu împrumutatul, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.
Prin
necircumstanţierea, în nici un mod, a elementelor care-i permit
băncii modificarea unilaterală a dobânzii curente contractuale, prin
neindicarea niciunui criteriu care să-i dea băncii acest drept,
lăsând la libera sa apreciere majorarea dobânzii, această clauză
încalcă prevederile legale incidente în materie, fiind de natură
să îl prejudicieze pe consumator.
Pârâta
a adresat reclamanţilor un proiect de act adiţional la contractul de
credit, care cuprindea şi o formulă de calcul a dobânzii, act
adiţional care nu a fost semnat de către reclamanţi, astfel
că, acest act adiţional nu poate fi considerat ca fiind acceptat
tacit de către reclamanţi, dat fiind dispoziţiile Legii nr.
288/2010 pentru aprobarea O.U.G. nr. 50/2010, privind contractele de
credit pentru consumatori.
În ceea
ce priveşte clauza prevăzută de art.5 lit.a din Condiţiile
speciale, prima instanţă a reţinut că scopul perceperii
acestui comision este neclar, terminologia folosită nefiind descrisă
în cuprinsul condiţiilor generale ale contractelor încheiate de
pârâtă, pentru ca împrumutaţii să fie în deplină
cunoştinţă de cauză cu privire la motivele pentru care sunt
percepute aceste sume cu titlu de comision de risc. De asemenea, nici
instanţa nu poate aprecia cu privire la legalitatea acestei clauze, din
moment ce motivaţia perceperii acestor comisioane nu este detaliată
nici în cuprinsul condiţiilor speciale, nici în cel al condiţiilor
generale ale contractelor analizate.
Nu
au fost reţinute susţinerile pârâtei, conform cărora, riscul de
credit este asumat în urma analizei economico financiare a solicitantului de
credit şi a solidităţii garanţiilor reale sau personale pe
care acesta le propune ca accesoriu al creanţei principale, riscul de
credit aflându-se, totodată, în strânsă corelaţie cu riscul de
diminuarea a valorii creanţelor, riscul contrapartidei, riscul de poziţie,
riscul de decontare/livrare, riscul valutar, riscul de marfă, riscul
reputaţional şi riscul operaţional, astfel cum sunt acestea
reglementate de dispoziţiile art. 126 alin. 1 din O.U.G. nr. 99/2006
privind instituţiile de credit si adecvarea capitalului, având în vedere
că nu sunt menţionate, în cuprinsul contractului, criterii certe de
justificare a acestuia.
Prin
urmare, prima instanţă a considerat că această clauză
contractuală, privitoare la comisionul de risc, este abuzivă şi
intră sub incidenţa Legii nr. 193/2000, astfel încât este nulă
absolut.
Instanţa
a reţinut că sunt abuzive şi clauzele menţionate în
cuprinsul art. 8.1 lit.a liniuţa a doua şi a treia, lit.c, d din
Condiţiile speciale, care se referă la dreptul băncii de a
declara scadenţa anticipată a creditului, rambursabil imediat
împreună cu dobânda acumulată şi toate celelalte costuri
datorate Băncii conform Convenţiei.
Aceste
clauze, pentru a nu fi abuzive, ar trebui să vizeze exclusiv raporturile
contractuale dintre părţi, iar nu cele încheiate de client cu alte unităţi
de creditare sau chiar cu aceeaşi bancă, pentru că scadenţa
anticipată a creditului trebuie să fie în legătură cu acel
credit, iar nu cu altele, într-un astfel de caz creându-se un dezechilibru semnificativ
între drepturile şi obligaţiile părţilor. Astfel,
consumatorul se vede în situaţie în care ar trebui să ramburseze
imediat creditul obţinut, cu toate că plata ratelor se face constant
şi la termen, în cazul în care nu ar achita ratele scadente ale unui alt
credit, deşi neplata s-ar putea datora contestării datoriei sau altor
cauze, neimputabile împrumutatului. Evident, o atare situaţie nu poate fi
acceptată, pentru că expune consumatorul într-o poziţie
defavorabilă faţă de banca împrumutătoare, care are la
discreţie stabilirea momentului scadenţei anticipate, inclusiv în
situaţii care exced culpei creditorului său în sens contractual.
De
asemenea, caracterul abuziv al dispoziţiilor art.8.1 lit.c şi d
transpare din formulările generale şi echivoce folosite pentru alte
situaţii de declarare anticipată a scadenţei, respectiv
„situaţie neprevăzută”, „în opinia Băncii”, „să
devină improbabil”, „garantat corespunzător”, formulări care
sunt departe de a oferi posibilitatea reală unui observator independent
să aprecieze asupra temeiniciei unui astfel de motiv. În realitate, aceste
clauze oferă băncii dreptul exclusiv şi discreţionar de a
declara soldul creditului scadent anticipat, fără ca instanţa
învestită cu verificarea legalităţii unei astfel de măsuri
să se poată pronunţa într-un sens sau altul. Prin urmare, clauza
analizată este abuzivă, întrucât exclude, prin modul în care este
formulată, posibilitatea verificării îndeplinirii condiţiilor pe
care le cuprinde.
Prima
instanţă a constatat caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în
art.10.1 şi art.10.2 din condiţiile generale ale convenţiei
referitoare la costurile suplimentare.
Conform
acestor clauze, în situaţiile în care, din diferitele motive arătate,
costurile băncii, în general, nu doar cele legate de împrumutul ce face
obiectul contractului analizat, cresc, această creştere este
suportată exclusiv de client. O astfel de clauză creează, de
asemenea, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor
bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi
obligaţiile părţilor, astfel încât este abuzivă, din
perspectiva art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000. Practic, în loc ca eventuala
creştere a costurilor băncii cu creditul acordat să fie
suportată de aceasta sau, cel mult, riscul să fie împărţit
între bancă şi client, acesta din urmă este obligat să
acopere toată suma, în virtutea unei clauze preformulate, nenegociate,
impuse prin contractul de adeziune.
Nu se
pot reţine susţinerile pârâtei conform cărora a propus
clienţilor un act adiţional prin care: clauza 10 „Costuri
suplimentare" din Condiţiile generale ale convenţiei de credit,
a fost modificată integral de către Bancă, dat fiind faptul
că părţile nu au încheiat un astfel de act adiţional.
În ceea
ce priveşte capătul de cerere prin care s-a solicitat să se
constate că până la data formulării cererii reclamanţi au
achitat suma de 30.972 CHF şi capătul de cerere prin care
reclamanţii au solicitat să se constate compensarea sumei de
30.972,82 CHF, cu restul debitului, prima instanţă a
reţinut că aceste cereri sunt neîntemeiate, întrucât, reclamanţii
nu au făcut dovada exactă a sumelor achitate cu titlu de comision de
risc.
Împotriva
acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, solicitând admiterea
apelului, schimbarea, în parte, a sentinţei apelate, în sensul
admiterii şi a capetelor de cerere privind constatarea faptului că,
până la data formulării acţiunii, au achitat suma de
30.972,82 CHF, în baza unei clauze lovite de nulitate absolută şi, pe
cale de consecinţă, să se constate că această
plată este nedatorată; compensarea sumei de 30.972,82 CHF cu restul
debitului.
Apelul
reclamanţilor nu a fost timbrat potrivit art.2 alin.1 din Legea nr.
146/1997 raportat la art. 11 din aceeaşi lege, astfel că
instanţa de apel a pus în vedere apelanţilor, prin încheierea de
şedinţă de la data de 29 noiembrie 2011, să achite
taxa judiciară de timbru, în cuantum de 1966,98 lei.
În
raport de neîndeplinirea obligaţiei de timbrare, instanţa de apel a
invocat excepţia nulităţii apelului, datorită insuficientei
timbrări a căii de atac declarate.
Împotriva
sentinţei sus-menţionate, a declarat apel şi pârâta SC V.
România SA, solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii
atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, în
principal, ca prescrisă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată.
Prin
decizia civilă nr. 18 din 17 ianuarie 2012 a Curţii de Apel
Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, a fost anulat, ca insuficient
timbrat, apelul formulat de reclamanţii M.M. şi M.M., respingându-se
ca nefondat, apelul declarat de pârâta SC V. România SA Bucureşti.
Pentru
a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut
următoarele:
În ce
priveşte apelul pârâtei, cu privire la nelegala respingere a
excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune,
instanţa de apel a reţinut că reclamanţii au invocat
nulitatea absolută a clauzelor apreciate ca fiind abuzive, cuprinse în
contractul de credit nr. 0134051 din 21 decembrie 2007 încheiat cu pârâta.
În
lipsa unei prevederi exprese în textul legal, art. 6 şi art. 7
din Legea nr. 193/2000, instanţa de apel a reţinut teza
nulităţii clauzei abuzive, întrucât stipularea lor constituie
încălcarea unei norme imperative exprese:” interzice comercianţilor
stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”(art.1 alin.3
din lege).
Pe de
altă parte, un contract cu titlu oneros va fi nul dacă nu există
o proporţionalitate între contraprestaţii, cum este cazul
contractului în speţă.
Cauza
este obiectivul urmărit la încheierea acestuia, fiind o condiţie de
fond, esenţială, de validitate a actului juridic.
Conform
art. 966 C. civ., cauza trebuie să fie licită şi morală,
conţinutul acestei cerinţe fiind precizat de art. 968 C. civ.,
potrivit căruia, cauza este nelicită când este prohibită de
legi, este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice.
Clauza
abuzivă privează contractul, parţial sau total, de cauză,
privită ca şi cauză mediată şi, implicit,
compromite, grav, echilibrul contractual.
Sancţiunea
care intervine în acest caz este nulitatea absolută, care poate fi
invocată oricând pe cale de acţiune sau pe cale de excepţie,
acţiunea în declararea nulităţii absolute fiind
imprescriptibilă, conform art. 2 din Decretul nr. 167/1958.
Norma
protectivă cuprinsă în lege nu ocroteşte numai interese
personale, ale fiecărui consumator individual, ci reprezintă o
normă de ordine publică, ce ocroteşte un interes colectiv,
astfel că sancţiunea este nulitatea absolută.
Pe de
altă parte, legea abilitează anumite instituţii, respectiv
instanţele de judecată să cenzureze contractul. În ceea ce
priveşte alte organe decât instanţa, legea prevede că
verificarea contractelor se poate face şi din oficiu, or, o asemenea
manieră de control este specifică regimului juridic al
nulităţii absolute.
În
jurisprudenţa comunitară este recunoscut dreptul judecătorului de
a se sesiza din oficiu cu privire la caracterul abuziv al unei clauze
contractuale, ceea ce întăreşte concluzia aplicării
sancţiunii absolute a clauzelor abuzive (Cauza Oceano Grupo Editorial SA
c. Rocio Marciano Quintero, CJCE - 27 iunie 2000).
În
altă ordine de idei, aplicarea sancţiunii „lipsirii de efecte”, a
aplicării sancţiunilor contravenţionale, conform art. 15 din
lege, este specifică normelor care ocrotesc un interes colectiv.
De
altfel, chiar în ipoteza existenţei cazurilor de nulitate relativă,
termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune, acela
de 3 ani, nu ar fi îndeplinit în cauză, faţă de data încheierii
Convenţiei de credit nr. 0134051 din 21 decembrie 2007, şi data
introducerii acţiunii, 10 august 2012.
Potrivit
art. 4 din Legea nr. 193/2000, (1) O clauză contractuală care nu a
fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă
dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din
contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar
cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între
drepturile şi obligaţiile părţilor.
(2) O
clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată
direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a
da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi
contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare
practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului
respectiv.
(3)
Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre
clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea
prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o
evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a
fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde
că o clauză standard preformulată a fost negociată direct
cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
(4)
Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege
redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive.
(5)
Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a
unei clauze contractuale se evaluează în funcţie de:
a)
natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului, la momentul
încheierii acestuia;
b)
toţi factorii care au determinat încheierea contractului;
c) alte
clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.
(6)
Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea
obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele
de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi
serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care
aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.
Conform
art. 6 din aceeaşi lege, clauzele abuzive cuprinse în contract şi
constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege, nu
vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în
continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea
acestora mai poate continua.
În ce
priveşte încheierea contractului, instanţa de apel a apreciat că
reclamanţii, în calitate de consumatori, au acţionat de pe o
poziţie inegală, în raport cu banca.
Contractul
încheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către
împrumutător, fără a da posibilitatea cocontractantului de a
modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze, fiind redactate în
spiritul prevederilor art. 4 alin. 2 din lege.
Reclamanţii
nu au avut posibilitatea să negocieze nicio clauză din contract,
întreg actul juridic fiind impus, în forma respectivă, de către
bancă. Conform art.4 alin.3, teza finală din Legea nr. 193/2000,
băncii îi revenea obligaţia de a dovedi că a negociat, în mod
direct, clauzele abuzive cu împrumutatul, ceea ce nu s-a întâmplat în
cauză.
Cu
privire la critica potrivit căreia clauzele referitoare la revizuirea
ratei dobânzii nu creează un dezechilibru între drepturile şi
obligaţiile părţilor, instanţa de apel a reţinut
că, potrivit art.1 lit.a din anexa la Legea nr. 193/2000, în principiu, o
clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a
modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiţia
ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat prevăzut şi
în contract şi, totodată, cu condiţia informării imediate a
clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia
imediat contractul.
Motivul
întemeiat prevăzut în contractul supuse analizei este acela al
„evoluţiei pieţei financiare sau politica de credite a băncii”,
fără prezentarea altor elemente de identificare.
Astfel
cum a concluzionat prima instanţă, pentru a reţine stipularea în
contract a unui motiv pentru revizuirea ratei dobânzii, este necesară
prezentarea unei situaţii clare, corespunzător descrise, care să
ofere clientului posibilitatea de a cunoaşte de la început că,
dacă acea situaţie se va produce, dobânda va fi mărită.
Doar astfel opţiunea lui de a contracta este liberă, perfect
conştientă şi cu reprezentarea corectă a consecinţelor
actului juridic pe care îl va semna. Totodată, motivul trebuie să fie
suficient de clar arătat ca, în eventualitatea unui litigiu în
legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanţa
judecătorească să aibă posibilitatea de a realiza un
control judiciar adecvat şi eficient pentru a conchide în sensul
existenţei sau inexistenţei situaţiei care constituie motiv
pentru majorarea dobânzii.
În mod
legal şi temeinic a constatat prima instanţă că motivele
menţionate, respectiv „evoluţiei pieţei financiare sau politica
de credite a băncii”, nu îndeplinesc această condiţie, astfel
că, în eventualitatea unui litigiu, nu numai că nu se poate aprecia
dacă este întemeiat sau nu, dar nici măcar nu se poate stabili,
conform unor criterii obiective, dacă s-a produs, fiind de
netăgăduit că piaţa financiară evoluează diferit
în funcţie de indicele la care se raportează. Aceasta modalitate de
exprimare face ca respectiva clauză să fie interpretată doar în
favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia,
fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă
majorarea este judicios dispusă şi dacă era necesară
şi proporţională scopului urmărit.
În ce priveşte clauzele referitoare la comisionul de risc,
instanţa de apel a apreciat că, în mod legal şi temeinic, prima
instanţă a reţinut că şi aceste clauze sunt abuzive,
reţinând că scopul perceperii acestui comision este neclar,
terminologia folosită nu este descrisă în cuprinsul condiţiilor
generale ale contractelor încheiate cu pârâta, pentru ca împrumutaţii să
fie în deplină cunoştinţă de cauză cu privire la
motivele pentru care sunt percepute aceste sume, cu titlu de comision de risc.
Prin modul în care a fost redactată această
clauză, fără nicio posibilitate de negociere, aceasta
îmbracă forma clauzei abuzive, urmărindu-se, în fapt, perceperea
unui nou comision.
Referitor tot la condiţia dezechilibrului semnificativ
între drepturile şi obligaţiile părţilor, instanţa de
apel a reţinut că este vorba, în primul rând, de un
dezechilibru economic, indiferent dacă acesta a produs sau nu efecte asupra
patrimoniului reclamanţilor.
Utilizând criteriul echivalenţei în aprecierea echilibrului
/dezechilibrului contractual, s-a avut în vedere faptul că
echivalenţa prestaţiilor presupune ca drepturile şi
obligaţiile reciproce să aibă, dacă nu o valoare identică,
măcar una apropiată, ceea ce nu e cazul în speţă.
Cu privire la critica referitoare la cea de-a treia
condiţie prevăzută de lege pentru determinarea caracterului
abuziv al unor clauze, şi anume, clauzele contestate să nu se refere
la preţul datorat pentru prestarea serviciului, preţ care este clar
determinat în contract, instanţa de apel a reţinut că nici
această critică nu este fondată.
Astfel, clauzele declarate abuzive se referă la revizuirea
ratei dobânzii, la perceperea comisionului de risc, la dreptul
băncii de a declara scadenţa anticipată a creditului,
rambursabil imediat, împreună cu dobânda acumulată şi toate
celelalte costuri datorate băncii, la costurile suplimentare, or,
preţul datorat este acela prevăzut la art. 1 din convenţia de credit
şi anume, valoarea creditului ce urmează a fi restituit.
Instanţa de apel a mai reţinut faptul că
apelanta-pârâta nu a formulat critici referitoare la constatarea caracterului
abuziv al celorlalte clauze deduse judecăţii şi anume „dreptul
băncii de a declara scadenţa anticipată a creditului,
rambursabil imediat, împreună cu dobânda acumulată şi toate
celelalte costuri datorate băncii”, la „costurile suplimentare”, asupra
cărora prima instanţă s-a pronunţat, în mod legal şi
temeinic, constatând că îmbracă forma clauzelor abuzive.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii
M.M. şi M.M. cât şi pârâta SC V. România SA Bucureşti.
I. În recursul lor, reclamanţii M.M. şi M.M. au
criticat decizia recurată, sub aspectul aplicării greşite a dispoziţiilor
art. 15 lit.j din Legea nr. 146/1997, potrivit cărora, reclamanţii
erau scutiţi de plata taxei judiciare de timbru.
II. În recursul său pârâta SC V. România SA Bucureşti a adus
următoarele critici deciziei recurate.
1. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea
formelor de procedură, prevăzute sub sancţiunea
nulităţii de art.105 alin.2 C. proc. civ.
În opinia recurentei-pârâte, se circumscriu motivului de recurs
prevăzut de art. 304 pct. 5 toate neregularităţile procedurale
care atrag sancţiunea nulităţii precum şi nesocotirea unor
principii fundamentale ale procesului civil a căror nerespectare nu se
încadrează în alte motive de recurs.
În acest sens, recurenta-pârâtă a susţinut că
instanţa de apel a depăşit limitele obiectului cererii de
chemare în judecată, limite fixate de către reclamanţi, atunci
când a reţinut că apelanta pârâtă nu a formulat critici
referitoare la constatarea caracterului abuziv al celorlalte clauze deduse
judecăţii, şi respectiv, atunci când a constatat faptul că
efectul devolutiv al apelului este limitat la analiza criticilor formulate de
apelant.
Sub acest aspect, s-a susţinut de către recurenta
pârâtă, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 292 alin. 2
C. proc. civ., care prevăd faptul că în cazul în care apelul nu s-a
motivat, ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprind motive, mijloace de
apărare sau dovezi noi, instanţa de apel se va pronunţa, în
fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă.
În acest sens, recurenta-pârâtă a susţinut că
instanţa de apel era obligată să analizeze toate motivele
şi apărările formulate în faţa instanţei de fond, deci
şi cele cu privire la clauzele prevăzute de art.8.1 lit.a, c şi
d şi art.10.1 şi art.10.2 din convenţia de credit.
2. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu
încălcarea şi aplicarea greşită a legii, în ce
priveşte excepţia prescriptiei dreptului material la acţiune.
În acest sens, recurenta-pârâtă a susţinut că
acţiunea reclamantei nu a fost una în constatarea nulităţii
absolute a unei clauze, ci o cerere în constatarea nulităţii relative
a respectivelor clauze.
Aceasta, deoarece Legea nr. 193/2000, invocată de
către reclamanţi, nu prevede, ca sancţiune, anularea clauzelor
cu caracter abuziv, astfel încât instanţa de apel trebuia să aplice
dreptul comun în materia nulităţilor.
a). Astfel, în ce priveşte natura interesului protejat, se
poate observa că norma respectivă nu ocroteşte un interes
general, obştesc, ci un interes particular individual.
În acest sens, din chiar definiţia noţiunii de
consumator, rezultă intenţia legiuitorului de a proteja, în mod
individual, de la caz la caz, pe fiecare consumator în parte, de posibila
viciere a consimţământului său, la încheierea unui contract cu
comercianţii.
Prin urmare, a apreciat recurenta-pârâtă, cum legea a
protejat doar posibila viciere a consimţământului consumatorului,
această viciere nu poate constitui decât un motiv de nulitate
relativă şi nu unul de nulitate absolută.
b). Cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi
nu cuprinde decât motive de nulitate relativă, deoarece aceasta se
referă la vicierea consimţământului consumatorului, or, viciul
de consimţământ nu poate atrage decât nulitatea relativă a
contractului, mai ales că una dintre condiţiile esenţiale ale
calificării unei clauze drept abuzive, este ca aceasta să nu fi fost
negociată.
Faptul că trebuie evaluat caracterul abuziv al unei clauze,
conduce la concluzia că este vorba de o nulitate relativă şi nu
de o nulitate absolută.
c). Regimul juridic aplicabil nulităţii clauzelor
contractului de împrumut bancar este unul specific nulităţii relative
şi nu celor absolute.
- Astfel, constatarea caracterului abuziv al clauzelor nu poate
fi cerută decât de partea în cauză, sau, cel mult decât de ANPC,
această acţiune neputând fi promovată de o altă
persoană, astfel că această caracteristică denotă
faptul că nulitatea nu este una absolută, ci una relativă.
- O altă deosebire între cazul nulităţilor
absolute şi a celor relative este aceea că pentru primele, validitatea
nu poate fi acoperită prin confirmare, pe când pentru cele relative,
validitatea poate fi confirmată, în mod expres, sau în mod tacit, prin
executarea actului anulabil, această din urmă situaţie fiind
aplicabilă şi speţei de faţă.
- Invocarea nulităţii absolute poate fi
făcută oricând, pe când invocarea nulităţii relative
trebuie făcută în termenul instituit de art. 3 alin. 1 din Decretul
nr. 167/1958, respectiv în termenul de 3 ani, termen care, potrivit art. 9 din
acelaşi act normativ, curge de la data la care consumatorul a cunoscut
cauza anulării, acest moment fiind chiar momentul încheierii
convenţiei de credit, astfel încât instanţa de apel trebuia să
admită excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.
3. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu
aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 4-6
din Legea nr. 193/2000.
Astfel, pentru a se putea aprecia că o clauză
contractuală este abuzivă este necesară îndeplinirea a trei
cerinţe principale, şi anume: a) clauză să nu fi fost
negociată direct cu consumatorul; b) clauză să creeze un
dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile
părţilor, în detrimentul consumatorului; c) să nu se refere la
obiectul principal al contractului sau la preţul datorat pentru prestarea
serviciului, în măsura în care acesta este clar definit.
În speţa de faţă, susţine
recurenta-pârâtă, nu este îndeplinită nici una dintre aceste
condiţii, clauzele contestate fiind negociate de părţi, efectul
înserării acestora în contractul de credit nefiind crearea unui
dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, iar
clauzele contestate se referă la prestaţiile ce constituie
preţul contractului, exprimat sub toate componentele sale financiare.
Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile
formulate, Înalta Curte a constatat următoarele:
I. În ce priveşte recursul declarat de reclamanţii
M.M. şi M.M., Înalta Curte a constatat că acesta nu a fost
timbrat cu taxa judiciară de timbru prevăzută de art.11 alin.2
din Legea nr.146/1997, astfel că sunt aplicabile dispoziţiile art.20
alin.1 şi 3 din aceeaşi lege, astfel încât recursul declarat de
către reclamanţi împotriva deciziei recurate a fost anulat ca
netimbrat cu taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar.
II. În ce priveşte recursul declarat de către pârâta
SC V. România SA Bucureşti.
1.
Prima critică nu este fondată.
Astfel, pe de o parte, nu poate fi reţinută
susţinerea recurentei, în sensul că se circumscriu motivului de
recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., toate
neregularităţile procedurale care atrag sancţiunea
nulităţii, precum şi nesocotirea unor principii fundamentale ale
procesului civil, a căror nerespectare nu se încadrează în alte
motive de recurs, deoarece, dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
fac, în mod expres, trimitere la dispoziţiile art.105 alin.2 C. proc.
civ., or, acesta se referă strict la actele îndeplinite cu neobservarea
formelor legale sau de un funcţionar necompetent, şi instituie
condiţia de a se fi pricinuit părţii care invocă
neregularitatea actului de procedură, o vătămare, care nu poate
fi înlăturată decât prin anularea acestor acte, ceea ce nu este cazul
în speţa de faţă.
Pe de altă parte, din modul de redactare a art.292 alin.1
şi 2 C.proc. civ. rezultă, cu claritate, că instanţa de
apel este ţinută să examineze doar motivele invocate în cererea
de apel, iar numai în cazul în care apelul nu ar fi fost motivat, instanţa
de apel s-ar fi putut pronunţa numai pe baza celor invocate la prima instanţă,
ceea ce nu este cazul în speţa de faţă, câtă vreme pârâta
şi-a motivat apelul său.
Prin urmare, instanţa de apel a procedat în mod legal când
nu a mai analizat apărările formulate de către pârâtă în
faţa primei instanţe cu privire la clauzele prevăzute de art.8.1
lit.a, c şi d, art.10.1 şi art.10.2 din Convenţia de credit.
2. Nici cea de-a doua critică nu poate fi
reţinută.
Deşi este adevărat că Legea nr. 193/2000 nu
prevede, ca sancţiune, anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci
inopozabilitatea (sau ineficacitatea) acestora în raport cu consumatorul,
însă, aşa după cum se va arăta mai jos, regimul juridic al
acestei sancţiuni este practic identic cu al nulităţii absolute,
acest lucru decurgând din practica Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene.
a). Astfel, în ce priveşte natura interesului protejat,
norma respectivă ocroteşte un interes general, si nu unul individual,
aşa cum susţine recurenta.
De altfel, chiar susţinerea recurentei este contradictorie
în conţinut, fiind evident faptul că legea ocroteşte o categorie
generică, aceea a consumatorilor, şi nu o persoană
particulară, strict determinată.
Legea nr. 193/2000 nu reprezintă decât transpunerea în
legislaţia românească a Directivei nr. 93/13/CEE, or, potrivit
jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie, dispoziţiile
acestei directive sunt de ordine publică (cauza Mostaza Claro).
Tot în acest sens, în cauza C-76/10 Pohotovost’ s.r.o. Vs Iveta
Corčkovská, în considerentul nr.50 s-a precizat că „dată fiind
natura şi importanţa interesului public pe care se
întemeiază protecţia pe care Directiva nr.93/13/CEE o asigură
consumatorilor, art.6 din acesta trebuie să fie considerat ca o
normă echivalentă cu normele naţionale care ocupă, în
cadrul ordinii interne, rangul de ordine publică.
În acelaşi sens, în cauza Salvat Editores SA v José M.
Sánchez Alcón Prades C-241/98, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a
arătat că recunoaşte judecătorului puterea de a declara din
oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract” arătând
totodată că această putere „se încadrează pe deplin în
contextul general al protecţiei speciale pe care directiva tinde să o
recunoască interesului colectivităţii, care, făcând parte
din ordinea publică economică, depăşeşte interesele
specifice ale unor părţi. Există, cu alte cuvinte un interes
public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-şi
producă efectele”.
b). Aşa după cum se poate constata din examinarea
cererii introductive formulată de către reclamanţi, aceasta nu
se referă la vicierea consimţământului ci la constatarea
caracterului abuziv al unor clauze în contractul de credit, or, după cum
s-a arătat mai sus, consecinţa constatării caracterului abuziv
al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulităţii
absolute a acestora, nefiind aplicabilă sancţiunea existentă în
cazul nulităţii relative, şi anume anularea clauzei respective.
c). Este greşită susţinerea recurentei-pârâte, în
sensul că regimul juridic aplicabil nulităţii clauzelor de
împrumut bancar ar fi unul specific nulităţii relative, şi nu
celei absolute.
După cum s-a arătat mai sus, potrivit
jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care,
potrivit dispoziţiilor constituţionale şi ale Tratatului de
aderare a României la Uniunea Europeană, este obligatorie pentru
instanţele româneşti, există un interes public ca aceste clauze,
constatate ca fiind abuzive pentru consumator, să nu-şi producă
efectele, recunoscând judecătorului naţional puterea de a le declara
nule, chiar din oficiu.
Prin urmare, neputând fi vorba de o nulitate relativă, nu
sunt aplicabile dispoziţiile art.3 alin.1 din Decretul nr.167/1958,
nulitatea absolută putând fi invocată oricând, ca atare, dreptul la
acţiune al reclamanţilor neputând fi apreciat ca prescris.
3. Nici cea de-a treia critică nu poate fi
reţinută.
Astfel, aşa după cum a reţinut şi
instanţa de apel, în cauza de faţă, reclamanţii, în
calitate de consumatori, nu au acţionat de pe o poziţie egală cu
cea a băncii.
a). Contractul de împrumut bancar încheiat, ce face obiectul
cauzei, este unul de adeziune, clauzele cuprinse în el fiind prestabilite de
către bancă, fără să se fi dat posibilitatea
reclamanţilor de a modifica sau înlătura vreuna dintre clauze.
b). Nici critica cu privire la faptul că nu s-ar fi creat
un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile
părţilor, în detrimentul consumatorului, prin existenţa clauzei
referitoare la posibilitatea băncii de a revizui rata dobânzii, nu poate
fi reţinută, deoarece, aşa după cum a reţinut şi
instanţa de apel, deşi art. 1 lit. a din Anexa la Legea nr. 193/2000
dă dreptul băncii de a modifica rata dobânzii în mod unilateral,
însă această modificare trebuie să se facă în baza unui
motiv întemeiat, prevăzut şi în contract şi, totodată, cu
condiţia informării imediate a clientului, care să aibă
libertatea de a rezilia imediat contractul, însă, în speţa de
faţă motivul invocat de pârâtă pentru revizuirea ratei dobânzii
a fost acela al evoluţiei pieţei financiare sau politicii de
creditarea a băncii, dar fără prezentarea unor elemente de
identificare, această clauză nefiind clară, deci
necorespunzător descrisă, neoferind clientului posibilitatea de a
cunoaşte, de la început, că dacă acea situaţie se va
produce, dobânda va fi mărită.
Practic, opţiunea reclamanţilor de a contracta în
aceste condiţii nu a fost liberă, motivul nefiind clar nici din punct
de vedere al posibilităţii de a realiza un control judiciar asupra
lui, pentru a se determina dacă acesta poate constitui temei pentru
majorarea dobânzii.
De altfel, critica concretă asupra situaţiei de fapt
reţinute nu vizează nelegalitatea deciziei recurate, ci netemeinicia
acesteia, or, sub acest aspect, hotărârea instanţei de apel nu mai
poate fi cenzurată de către instanţa de recurs, pct.10 şi
11 ale art.304 C. proc. civ. fiind abrogate prin O.U.G nr.138/2000.
Aceleaşi considerente sunt valabile şi în ce
priveşte analiza făcută de către instanţa de apel
clauzelor referitoare la comisionul de risc.
c). De asemenea, nici critica referitoare la faptul că
respectivele clauze nu puteau fi considerate ca abuzive cât timp se refereau la
obiectul principal al contractului sau la preţul datorat pentru prestarea
serviciului, deoarece acestea erau clar definite, atât dobânda cât şi
celelalte comisioane făcând parte din preţul contractului, deoarece,
aşa după cum a arătat şi instanţa de apel, preţul
contractului este acela prevăzut la art.1 din Convenţia de credit,
şi anume valoarea creditului ce urmează a fi restituit, or, clauzele
declarate abuzive se referă la revizuirea ratei dobânzii, la perceperea
comisionului de risc, la dreptul băncii de a declara scadenţa
anticipată a creditului rambursabil imediat împreună cu dobânda
acumulată şi cu toate celelalte costuri datorate băncii şi
la costurile suplimentare.
De altfel, potrivit considerentelor de la pct. 44 al
hotărârii CJUE – C – 484/08-Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid
Piedad „dispoziţiile art.4 alin.2 şi art.8 din Directiva nr.93/13/CEE
trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări...
care autorizează un control jurisdicţional al caracterului abuziv al
clauzelor contractuale, privind definirea obiectului principal al contractului
sau caracterul adecvat al preţului, sau remuneraţiei, pe de o parte,
faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora,
iar pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod
clar şi inteligibil”.
Cum jurisprudenţa CJUE este obligatorie pentru
instanţele româneşti rezultă că, oricum, acestea aveau
posibilitatea să analizeze caracterul abuziv al acestor clauze, fapt ce
s-a şi petrecut.
Având în vedere cele de mai sus, Înalta Curte a respins, în baza
art. 312 alin. 1 C. proc. civ., ca nefondat, recursul declarat de pârâtă
împotriva deciziei recurate.
