avocats.ro
jurisprudență
 
 
 
 


Contencios administrativ fiscal. Contestarea deciziei de impunere.
 
Contencios administrativ fiscal.
Art. 205, din C. pr. fiscală; art. 210 alin. 2
C. pr. fiscală; art. 218 alin. 2 C. pr. fiscală
Art. 205 C. pr. fiscală: Posibilitatea de contestare.
Alin.1. Împotriva titlului de creanţă, precum şi împotriva altor acte administrativ fiscale se poate formula contestaţie potrivit legii. Contestaţia este o cale administrativă de atac şi nu înlătură dreptul la acţiune a celui care se consideră lezat în drepturile sale printr­un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia în condiţiile legii.
Art.210 C. pr. fiscală;
Alin.2. Decizia sau dispoziţia emisă în soluţionarea contestaţiei este definitivă în sistemul căilor administrative de atac.
Art.218 C. pr. fiscală;
Alin.2. Deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate de către contestator sau de către persoanele introduse în procedura de soluţionare a contestaţiei potrivit art.212, la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii.
 
Curtea de Apel Bacău – Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal Decizia civilă nr. 1491 din 6 septembrie 2012
 
Prin s.c. nr. 1194/14 Decembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bacău, s-a respins acţiunea ca inadmisibilă privind pe reclamanta A.S.F.C.M. Bacău în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Bacău -Direcţia Economică, având ca obiect contestaţie act administrativ fiscal.
Pentru a da această soluţie, a reţinut instanţa raportat la dispoziţiile art 218 Cod pr. fiscală, coroborat cu art 1 alin. (1), art.8 alin. (1), art 10 alin.(1) art 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, că reclamanta -A.S.F.C.M. Bacău a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa sa se dispună anularea Deciziei de impunere nr.303857/07.02.2011 si suspendarea acesteia până la soluţionarea irevocabila a cauzei.
Decizia de impunere nr.303857/07.12.2011, a fost contestata la organul fiscal emitent, care prin dispoziţia nr.482/21.03.2011 a  respins contestaţia.
A reţinut tribunalul că în materie fiscala, recursul administrativ i-a forma contestaţiei definite  în art. 205 din Codul de procedura fiscala, ca o cale administrativa de atac ce poate fi exercitata de persoana care se considera lezata in drepturile sale, printr-un act administrativ fiscal, sau prin lipsa acestuia fără a înlătura dreptul la acţiune in justiţie, decizia sau dispoziţia emisa in soluţionarea contestaţiei fiind definitiva in sistemul cailor administrative de atac (art 210 alin. 2) Cod pr. fiscală), putând fi atacate de contestator la instanţa judecătoreasca de contencios administrativ competenta in condiţiile legii (art 218 alin. 2 Cod pr. fiscală).
Ca urmare, atunci când procedura administrativa a fost finalizata printr-o decizie prin care a fost soluţionat fondul contestaţiei, acţiunea in justiţie se îndreaptă împotriva deciziei de soluţionare a contestaţiei administrative instanţa de contencios administrativ fiind investita cu dezlegarea fondului raportului juridic fiscal in măsura in care autoritatea competenta a soluţionat contestaţia pe fondul său.
Astfel, actul administrativ – vătămător pentru contestatoare si la care face referire art. 1 alin.(1) , art. 8 alin(1) art.10 alin.(1) art. 18 alin. l din Legea nr. 554/2004, este decizia emisa de parata in soluţionarea contestaţiei formulata împotriva deciziei de impunere, deoarece aceasta decizie a soluţionat definitiv in sistemul cailor administrative de atac fondul raportului de drept fiscal.
Dispoziţiile legale menţionate din codul de procedura fiscală, nu instituie jurisdicţii speciale administrative in sensul art. 21 (4) din Constituţie si art. 6 din legea nr.554/2004, ci reglementează proceduri de recurs administrativ prin care se dă posibilitatea organelor care au emis actele administrative atacate, sau organelor superioare acestora, de a reveni asupra măsurilor luate sau de a le redimensiona in limitele prevăzute de lege, in acest sens statuând in mod constant Curtea Constituţionala prin deciziile sale (decizia nr. 409/2004, 563/2006, 673/2006).
În concluzie, actele de soluţionare de către organele administrative a contestaţiilor, respectiv a reclamaţiilor formulate potrivit dispoziţiilor Codului de procedura fiscală, nu sunt acte de jurisdicţie, ci acte administrative supuse cenzurii instanţei de judecata şi ca urmare decizia pronunţată de organul fiscal în soluţionarea contestaţiei, fiind dată în cadrul unei proceduri administrative prealabile şi nu în cadrul unei jurisdicţii speciale administrative, este susceptibilă de a fi atacată la instanţa de judecată.
Instanţa de contencios administrativ soluţionează doar acţiunile introduse împotriva deciziilor emise de organele fiscale în soluţionarea contestaţiilor cu privire la actele administrative de impunere fiscala, o acţiune formulată direct la instanţa de contencios administrativ împotriva actelor administrative de impunere fiscală, fiind inadmisibilă, prin aceasta soluţie nefiind încălcat dreptul la apărare a reclamantei care asistata de apărător ales avea posibilitatea de a-şi completa acţiunea.
Împotriva hotărârii tribunalului a formulat recurs A.S.F.C.M. Bacău, criticând-o pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.
A arătat recurenta că abia după 10 termene de judecată, după ce a fost admisă şi proba cu expertiză contabilă, instanţa din oficiu a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, interpretând greşit actele juridice deduse judecăţii şi aplicând eronat legea.
Consideră recurenta că actul prin care s-a respins contestaţia împotriva deciziei de impunere contestate are un caracter accesoriu, numai decizia de impunere producând în fapt şi în drept efecte juridice de impunere a unor obligaţii fiscale, decizia de impunere fiind cea pusă în executare şi care generează raporturi juridice de drept fiscal şi nu invers, efectele Deciziei nr. 482/2011 fiind subsecvente.
În susţinerea tezei menţionată mai sus, a invocat prevederile art. 47 alin. 2 din Codul de pr. fiscală, menţionând totodată că interpretarea art. 218 din Codul de pr. fiscală nu trebuie făcută restrictiv, în sensul suprimării dreptului la apărare şi la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenţia CEDO, deoarece prevederile Codului de pr. fiscală se completează cu cele ale Legii nr. 554/2004, care reglementează obligaţia introducerii unei acţiuni în anularea actului administrativ vătămător şi nu împotriva actului administrativ prin care se respinge plângerea prealabilă administrativă.
A mai arătat recurenta că art. 218 alin.2 din Codul de pr. fiscală invocat de către instanţă în susţinerea excepţiei, se impune a fi coroborat cu dispoziţiile art. 205-207 din Codul de pr. fiscală şi dispoziţiile Legii nr.554/2004, recurentul invocând dispoziţiile art.1,alin.1 din Legea nr. 554/2004, art. 2 alin. 1,lit. c),art. 8 şi art. 10 alin. 1.
Analizând recursul Curtea a constat că acesta nu este întemeiat.
Reclamanta -A.S.F.C.M. Bacău a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa sa se dispună anularea Deciziei de impunere nr.303857/07.02.2011 si suspendarea acesteia pana la soluţionarea irevocabila a cauzei.
Decizia de impunere nr.303857/07.12.2011, a fost contestata la organul fiscal emitent, prin dispoziţia nr.482/21.03.2011 acesta  respingând contestaţia.
După ce a fost emisă Dispoziţia nr.482/21.03.2011, la data de 6 Mai 2011, recurenta reclamantă s-a adresat tribunalului cu o cerere prin care a solicitat anularea Deciziei de impunere nr.303857/07.02.2011 si suspendarea acesteia pana la soluţionarea irevocabila a cauzei, fără a solicita şi anularea Dispoziţiei nr.482/21.03.2011, prin care se soluţionase contestaţia sa împotriva Deciziei de impunere.
Conform prevederilor art.205 alin.1 din Codul de procedură fiscală, împotriva titlului de creanţă, precum şi împotriva altor acte administrative fiscale, se poate formula contestaţie potrivit legii. Contestaţia este o cale administrativă de atac şi nu înlătură dreptul la acţiune a celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condiţiile legii.
Art. 209 C. pr. fiscală stabileşte care sunt organele fiscale competente să soluţioneze contestaţiile formulate împotriva deciziilor de impunere a actelor administrativ fiscale asimilate acestora, etc.
Potrivit prevederilor art. 210 alin. 1 C. pr. fiscală, în soluţionarea contestaţiei, organul competent se pronunţă prin decizie sau dispoziţie, după caz iar alin.2 al aceluiaşi articol statuează că decizia sau dispoziţia emisă în soluţionarea contestaţiei este definitivă în sistemul căilor administrative de atac.
Conform dispoziţiilor art. 218 alin. 2 din Codul de procedură fiscală, deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele  introduse în procedura de soluţionare a contestaţiei potrivit art. 212, la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă în condiţiile legii.
Din interpretarea  coroborată a textelor legale menţionate mai sus, instanţa  de recurs a reţinut că nu poate fi contestată direct la instanţa de contencios administrativ decizia de impunere.
Tocmai în ideea garantării liberului acces la justiţie prevăzut de art. 21 din Constituţia României, s-a prevăzut şi în materia contenciosului administrativ fiscal ca după exercitarea procedurii administrative prealabile a contestaţiei împotriva actului administrativ fiscal, posibilitatea aducerii conflictului în faţa judecătorului.
Aceasta însă nu înseamnă că decizia de impunere poate fi contestată la instanţă, la instanţa de contencios administrativ putând fi atacată potrivit dispoziţiilor art. 218 din Codul de pr. fiscală doar decizia (dispoziţia) dată de organul fiscal competent în soluţionarea contestaţiei împotriva actului administrativ fiscal de impunere după contestarea acestora în procedura recursului administrativ reglementată de art. 205 şi urm. din Codul de pr. fiscală.
Potrivit art. 2 din Codul de procedura fiscala, prezentul cod constituie procedura de drept comun pentru administrarea impozitelor taxelor, contribuţiilor si a altor sume datorate bugetului general consolidat. Rezultă că procedura de contestare la organul fiscal este obligatorie în situaţia dată, fiind urmată de procedura în faţa instanţei de judecată.
În cauză, recurenta este ţinută să urmeze procedura imperativă prevăzută de Codul de procedură fiscală, ca lege specială în această materie.
Decizia de impunere nu reprezintă un act administrativ fiscal ce poate fi contestat direct la instanţa de contencios administrativ.
Obiectul acţiunii în contencios administrativ se limitează, conform codului de procedura fiscală, la atacarea deciziei de soluţionare a contestaţiei formulata în condiţiile art. 205, 206 din Codul de procedura fiscala.
Conform dispoziţiilor art. 47, alin. 1 din Codul de pr. fiscală invocate de către recurentă, (1) Actul administrativ fiscal poate fi modificat, anulat sau desfiinţat în condiţiile prezentului cod.
Prin urmare şi acest articol trimite tot la procedura stabilită de Codul de pr. fiscală.
Decizia de impunere, este analizată de către instanţa de contencios administrativ, însă numai în situaţia în care se solicită şi anularea Deciziei prin care a fost soluţionată contestaţia împotriva deciziei de impunere, având în vedere dispoziţiile art. 18 alin. 2 din Lg. 554/2004, care sunt în sensul că instanţa este competentă a analiza si a se pronunţa si asupra legalităţii operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecaţii
Reglementarea unor astfel de dispoziţii de către legiuitor, nu sunt de natură a suprima  dreptul recurentei la apărare şi la un proces echitabil, garantat de art.6 din Convenţia CEDO aşa cum susţine recurenta, atâta vreme cât aceasta a uzat de procedura recursului administrativ şi ţinând seama de posibilitatea prevăzută, ca decizia organului administrativ să poată fi atacată în faţa unei instanţe judecătoreşti.
Instituirea recursului graţios reprezintă o cale pusă la dispoziţie de către legiuitor prin care persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică are posibilitatea de a obţine recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului său legitim direct de la organul emitent, aceasta fiind raţiunea pentru care s-a statuat că decizia de impunere poate fi atacată la organul fiscal competent.
Faptul că legiuitorul a stabilit că la instanţa de contencios administrativ fiscal poate fi atacată numai Decizia prin care a fost soluţionată contestaţia împotriva deciziei de impunere (aceasta din urmă putând fi analizată doar condiţionat de atacarea Deciziei de soluţionare a contestaţiei),nu reprezintă o încălcare a dreptului recurentei la apărare şi la un proces echitabil, deoarece este de competenţa exclusivă a legiuitorului de a institui asemenea proceduri destinate, în general, să asigure soluţionarea mai rapidă a unor categorii de litigii, descongestionarea instanţelor judecătoreşti de cauzele ce pot fi rezolvate pe această cale, evitarea cheltuielilor de judecată, iar legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, ca şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege.
O acţiune privind anularea deciziei de impunere adresată direct instanţei de contencios administrativ fiscal, în situaţia în care nu s-a solicitat şi anularea deciziei de soluţionare a contestaţiei formulată împotriva deciziei de impunere, raportat la considerentele reţinute, apare ca fiind inadmisibilă, aspect reţinut constant de către instanţa supremă în deciziile pronunţate.