|
Contencios administrativ
fiscal. Contestarea deciziei de impunere.
Contencios administrativ
fiscal.
Art. 205, din C. pr. fiscală;
art. 210 alin. 2
C. pr. fiscală; art. 218 alin.
2 C. pr. fiscală
Art. 205 C. pr. fiscală:
Posibilitatea de contestare.
Alin.1. Împotriva titlului de
creanţă, precum şi împotriva altor acte administrativ fiscale se poate formula
contestaţie potrivit legii. Contestaţia este o cale administrativă de atac şi
nu înlătură dreptul la acţiune a celui care se consideră lezat în drepturile
sale printrun act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia în condiţiile
legii.
Art.210 C. pr. fiscală;
Alin.2. Decizia sau dispoziţia
emisă în soluţionarea contestaţiei este definitivă în sistemul căilor
administrative de atac.
Art.218 C. pr. fiscală;
Alin.2. Deciziile emise în
soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate de către contestator sau de către
persoanele introduse în procedura de soluţionare a contestaţiei potrivit
art.212, la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în
condiţiile legii.
Curtea de Apel Bacău – Secţia
a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal Decizia civilă nr. 1491
din 6 septembrie 2012
Prin s.c. nr. 1194/14
Decembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bacău, s-a respins acţiunea ca
inadmisibilă privind pe reclamanta A.S.F.C.M. Bacău în contradictoriu cu
pârâtul Primarul Municipiului Bacău -Direcţia Economică, având ca obiect
contestaţie act administrativ fiscal.
Pentru a da această soluţie, a
reţinut instanţa raportat la dispoziţiile art 218 Cod pr. fiscală, coroborat cu
art 1 alin. (1), art.8 alin. (1), art 10 alin.(1) art 18 alin. (2) din Legea
nr. 554/2004, că reclamanta -A.S.F.C.M. Bacău a solicitat ca prin hotărârea ce
se va pronunţa sa se dispună anularea Deciziei de impunere nr.303857/07.02.2011
si suspendarea acesteia până la soluţionarea irevocabila a cauzei.
Decizia de impunere
nr.303857/07.12.2011, a fost contestata la organul fiscal emitent, care prin
dispoziţia nr.482/21.03.2011 a respins
contestaţia.
A reţinut tribunalul că în
materie fiscala, recursul administrativ i-a forma contestaţiei definite în art. 205 din Codul de procedura fiscala,
ca o cale administrativa de atac ce poate fi exercitata de persoana care se
considera lezata in drepturile sale, printr-un act administrativ fiscal, sau
prin lipsa acestuia fără a înlătura dreptul la acţiune in justiţie, decizia sau
dispoziţia emisa in soluţionarea contestaţiei fiind definitiva in sistemul
cailor administrative de atac (art 210 alin. 2) Cod pr. fiscală), putând fi
atacate de contestator la instanţa judecătoreasca de contencios administrativ
competenta in condiţiile legii (art 218 alin. 2 Cod pr. fiscală).
Ca urmare, atunci când procedura
administrativa a fost finalizata printr-o decizie prin care a fost soluţionat
fondul contestaţiei, acţiunea in justiţie se îndreaptă împotriva deciziei de
soluţionare a contestaţiei administrative instanţa de contencios administrativ
fiind investita cu dezlegarea fondului raportului juridic fiscal in măsura in
care autoritatea competenta a soluţionat contestaţia pe fondul său.
Astfel, actul administrativ –
vătămător pentru contestatoare si la care face referire art. 1 alin.(1) , art.
8 alin(1) art.10 alin.(1) art. 18 alin. l din Legea nr. 554/2004, este decizia
emisa de parata in soluţionarea contestaţiei formulata împotriva deciziei de
impunere, deoarece aceasta decizie a soluţionat definitiv in sistemul cailor
administrative de atac fondul raportului de drept fiscal.
Dispoziţiile legale menţionate
din codul de procedura fiscală, nu instituie jurisdicţii speciale
administrative in sensul art. 21 (4) din Constituţie si art. 6 din legea
nr.554/2004, ci reglementează proceduri de recurs administrativ prin care se dă
posibilitatea organelor care au emis actele administrative atacate, sau
organelor superioare acestora, de a reveni asupra măsurilor luate sau de a le
redimensiona in limitele prevăzute de lege, in acest sens statuând in mod
constant Curtea Constituţionala prin deciziile sale (decizia nr. 409/2004,
563/2006, 673/2006).
În concluzie, actele de
soluţionare de către organele administrative a contestaţiilor, respectiv a
reclamaţiilor formulate potrivit dispoziţiilor Codului de procedura fiscală, nu
sunt acte de jurisdicţie, ci acte administrative supuse cenzurii instanţei de
judecata şi ca urmare decizia pronunţată de organul fiscal în soluţionarea
contestaţiei, fiind dată în cadrul unei proceduri administrative prealabile şi
nu în cadrul unei jurisdicţii speciale administrative, este susceptibilă de a
fi atacată la instanţa de judecată.
Instanţa de contencios
administrativ soluţionează doar acţiunile introduse împotriva deciziilor emise
de organele fiscale în soluţionarea contestaţiilor cu privire la actele
administrative de impunere fiscala, o acţiune formulată direct la instanţa de
contencios administrativ împotriva actelor administrative de impunere fiscală,
fiind inadmisibilă, prin aceasta soluţie nefiind încălcat dreptul la apărare a
reclamantei care asistata de apărător ales avea posibilitatea de a-şi completa
acţiunea.
Împotriva hotărârii
tribunalului a formulat recurs A.S.F.C.M. Bacău, criticând-o pentru motive de
nelegalitate şi netemeinicie.
A arătat recurenta că abia
după 10 termene de judecată, după ce a fost admisă şi proba cu expertiză
contabilă, instanţa din oficiu a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii,
interpretând greşit actele juridice deduse judecăţii şi aplicând eronat legea.
Consideră recurenta că actul
prin care s-a respins contestaţia împotriva deciziei de impunere contestate are
un caracter accesoriu, numai decizia de impunere producând în fapt şi în drept
efecte juridice de impunere a unor obligaţii fiscale, decizia de impunere fiind
cea pusă în executare şi care generează raporturi juridice de drept fiscal şi
nu invers, efectele Deciziei nr. 482/2011 fiind subsecvente.
În susţinerea tezei menţionată
mai sus, a invocat prevederile art. 47 alin. 2 din Codul de pr. fiscală,
menţionând totodată că interpretarea art. 218 din Codul de pr. fiscală nu
trebuie făcută restrictiv, în sensul suprimării dreptului la apărare şi la un
proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenţia CEDO, deoarece prevederile
Codului de pr. fiscală se completează cu cele ale Legii nr. 554/2004, care
reglementează obligaţia introducerii unei acţiuni în anularea actului
administrativ vătămător şi nu împotriva actului administrativ prin care se
respinge plângerea prealabilă administrativă.
A mai arătat recurenta că art.
218 alin.2 din Codul de pr. fiscală invocat de către instanţă în susţinerea
excepţiei, se impune a fi coroborat cu dispoziţiile art. 205-207 din Codul de
pr. fiscală şi dispoziţiile Legii nr.554/2004, recurentul invocând dispoziţiile
art.1,alin.1 din Legea nr. 554/2004, art. 2 alin. 1,lit. c),art. 8 şi art. 10
alin. 1.
Analizând recursul Curtea a
constat că acesta nu este întemeiat.
Reclamanta -A.S.F.C.M. Bacău a
solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa sa se dispună anularea Deciziei
de impunere nr.303857/07.02.2011 si suspendarea acesteia pana la soluţionarea
irevocabila a cauzei.
Decizia de impunere
nr.303857/07.12.2011, a fost contestata la organul fiscal emitent, prin
dispoziţia nr.482/21.03.2011 acesta
respingând contestaţia.
După ce a fost emisă
Dispoziţia nr.482/21.03.2011, la data de 6 Mai 2011, recurenta reclamantă s-a
adresat tribunalului cu o cerere prin care a solicitat anularea Deciziei de
impunere nr.303857/07.02.2011 si suspendarea acesteia pana la soluţionarea
irevocabila a cauzei, fără a solicita şi anularea Dispoziţiei
nr.482/21.03.2011, prin care se soluţionase contestaţia sa împotriva Deciziei
de impunere.
Conform prevederilor art.205
alin.1 din Codul de procedură fiscală, împotriva titlului de creanţă, precum şi
împotriva altor acte administrative fiscale, se poate formula contestaţie
potrivit legii. Contestaţia este o cale administrativă de atac şi nu înlătură
dreptul la acţiune a celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un
act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condiţiile legii.
Art. 209 C. pr. fiscală
stabileşte care sunt organele fiscale competente să soluţioneze contestaţiile
formulate împotriva deciziilor de impunere a actelor administrativ fiscale
asimilate acestora, etc.
Potrivit prevederilor art. 210
alin. 1 C. pr. fiscală, în soluţionarea contestaţiei, organul competent se
pronunţă prin decizie sau dispoziţie, după caz iar alin.2 al aceluiaşi articol
statuează că decizia sau dispoziţia emisă în soluţionarea contestaţiei este
definitivă în sistemul căilor administrative de atac.
Conform dispoziţiilor art. 218
alin. 2 din Codul de procedură fiscală, deciziile emise în soluţionarea
contestaţiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluţionare a
contestaţiei potrivit art. 212, la instanţa judecătorească de contencios
administrativ competentă în condiţiile legii.
Din interpretarea coroborată a textelor legale menţionate mai
sus, instanţa de recurs a reţinut că nu
poate fi contestată direct la instanţa de contencios administrativ decizia de
impunere.
Tocmai în ideea garantării
liberului acces la justiţie prevăzut de art. 21 din Constituţia României, s-a
prevăzut şi în materia contenciosului administrativ fiscal ca după exercitarea
procedurii administrative prealabile a contestaţiei împotriva actului
administrativ fiscal, posibilitatea aducerii conflictului în faţa
judecătorului.
Aceasta însă nu înseamnă că
decizia de impunere poate fi contestată la instanţă, la instanţa de contencios
administrativ putând fi atacată potrivit dispoziţiilor art. 218 din Codul de
pr. fiscală doar decizia (dispoziţia) dată de organul fiscal competent în
soluţionarea contestaţiei împotriva actului administrativ fiscal de impunere
după contestarea acestora în procedura recursului administrativ reglementată de
art. 205 şi urm. din Codul de pr. fiscală.
Potrivit art. 2 din Codul de
procedura fiscala, prezentul cod constituie procedura de drept comun pentru
administrarea impozitelor taxelor, contribuţiilor si a altor sume datorate
bugetului general consolidat. Rezultă că procedura de contestare la organul
fiscal este obligatorie în situaţia dată, fiind urmată de procedura în faţa
instanţei de judecată.
În cauză, recurenta este
ţinută să urmeze procedura imperativă prevăzută de Codul de procedură fiscală,
ca lege specială în această materie.
Decizia de impunere nu
reprezintă un act administrativ fiscal ce poate fi contestat direct la instanţa
de contencios administrativ.
Obiectul acţiunii în
contencios administrativ se limitează, conform codului de procedura fiscală, la
atacarea deciziei de soluţionare a contestaţiei formulata în condiţiile art.
205, 206 din Codul de procedura fiscala.
Conform dispoziţiilor art. 47,
alin. 1 din Codul de pr. fiscală invocate de către recurentă, (1) Actul
administrativ fiscal poate fi modificat, anulat sau desfiinţat în condiţiile
prezentului cod.
Prin urmare şi acest articol
trimite tot la procedura stabilită de Codul de pr. fiscală.
Decizia de impunere, este
analizată de către instanţa de contencios administrativ, însă numai în situaţia
în care se solicită şi anularea Deciziei prin care a fost soluţionată
contestaţia împotriva deciziei de impunere, având în vedere dispoziţiile art.
18 alin. 2 din Lg. 554/2004, care sunt în sensul că instanţa este competentă a
analiza si a se pronunţa si asupra legalităţii operaţiunilor administrative
care au stat la baza emiterii actului supus judecaţii
Reglementarea unor astfel de
dispoziţii de către legiuitor, nu sunt de natură a suprima dreptul recurentei la apărare şi la un proces
echitabil, garantat de art.6 din Convenţia CEDO aşa cum susţine recurenta,
atâta vreme cât aceasta a uzat de procedura recursului administrativ şi ţinând
seama de posibilitatea prevăzută, ca decizia organului administrativ să poată
fi atacată în faţa unei instanţe judecătoreşti.
Instituirea recursului graţios
reprezintă o cale pusă la dispoziţie de către legiuitor prin care persoana
vătămată într-un drept al său de o autoritate publică are posibilitatea de a
obţine recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului său legitim direct de
la organul emitent, aceasta fiind raţiunea pentru care s-a statuat că decizia
de impunere poate fi atacată la organul fiscal competent.
Faptul că legiuitorul a
stabilit că la instanţa de contencios administrativ fiscal poate fi atacată
numai Decizia prin care a fost soluţionată contestaţia împotriva deciziei de
impunere (aceasta din urmă putând fi analizată doar condiţionat de atacarea
Deciziei de soluţionare a contestaţiei),nu reprezintă o încălcare a dreptului
recurentei la apărare şi la un proces echitabil, deoarece este de competenţa
exclusivă a legiuitorului de a institui asemenea proceduri destinate, în
general, să asigure soluţionarea mai rapidă a unor categorii de litigii,
descongestionarea instanţelor judecătoreşti de cauzele ce pot fi rezolvate pe
această cale, evitarea cheltuielilor de judecată, iar legiuitorul poate
institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de
procedură, ca şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale,
principiul liberului acces la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a
celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile
instituite de lege.
O acţiune privind anularea
deciziei de impunere adresată direct instanţei de contencios administrativ
fiscal, în situaţia în care nu s-a solicitat şi anularea deciziei de
soluţionare a contestaţiei formulată împotriva deciziei de impunere, raportat
la considerentele reţinute, apare ca fiind inadmisibilă, aspect reţinut
constant de către instanţa supremă în deciziile pronunţate.
| 
