avocats.ro
jurisprudență
 
 
 
 


Concediere nelegală.
 
Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,
Decizia civilă nr. 563 din 17 februarie 2012. 
 
Prin decizia civilă nr.563/17.02.2012 Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul declarat de contestatoarea ŞR (fostă V) împotriva sentinţei civile nr. 2177 din  6.10.2011  pronunţată  de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimatul în contestaţie SGG, a modificat în tot sentinţa în sensul că a admis în parte contestaţia şi a anulat  Ordinul nr.127/17 februarie 2009, dispunând reintegrarea contestatoarei în funcţia deţinută anterior emiterii ordinului.
Totodată, a fost obligată intimata la despăgubiri reprezentând salariile indexate, majorate şi reactualizate, de la data concedierii şi până la data reintegrării efective şi a fost respinsă ca  neîntemeiată cererea de acordare a daunelor morale. De asemenea, a fost obligat intimatul la 1500 lei cheltuieli de judecată către recurentă.
La pronunţarea soluţiei, instanţa de control judiciar a reţinut următoarea situaţie de fapt:
Prin contestaţia  înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 1458/105/2009, contestatoarea ŞR a chemat în judecată pe intimatul SGG, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea Ordinului Secretarului General al Guvernului nr.127/17.02.2009 prin care în mod abuziv s-a dispus încetarea raportului de muncă între cele două părţi, repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii ordinului de concediere prin reintegrarea în postul deţinut anterior concedierii, obligarea intimatului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, de la data concedierii până la data reintegrării efective, precum şi obligarea la plata daunelor morale în cuantum de 80.000 euro.
În motivarea acţiunii, contestatoarea a arătat că la data de  01.04.2006, ca urmare a câştigării  concursului organizat pentru ocuparea  unui post de  consilier în cadrul Autorităţii de Control a Guvernului (A.C.G.), instituţie fără personalitate juridică din cadrul Cancelariei Primului Ministru, a fost angajată cu contract pe perioadă nedeterminată în funcţia arătată, cu precizarea că A.C.G. şi-a schimbat ulterior denumirea în Departamentul de Control al Guvernului, structură fără personalitate juridică, fiind preluată de la Cancelaria Primului Ministru de către Secretariatul General al Guvernului ( S.G.G.).
A apreciat contestatoarea că în această situaţie Secretariatul General al Guvernului a  preluat contractele de muncă ale personalului, inclusiv al său de la angajatorul iniţial care a fost Cancelaria primului Ministru, invocând faptul că această reorganizare nu a fost una efectivă ci doar pur formală, întrucât nu s-a făcut altceva decât să se  schimbe  denumirea  unei structuri fără personalitate juridică, atribuţiile si competentele rămânând aceleaşi.
Totodată, contestatoarea a învederat că ordinul de concediere este lovit de nulitate absolută, întrucât sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 68 Codul muncii, care stipulează că prin concediere colectivă se înţelege concedierea, într-o perioadă de 30 de zile calendaristice, din unul sau mai multe motive ce nu ţin de persoana salariatului, a unui număr de cel puţin 30 de salariaţi, dacă angajatorul care disponibilizează are încadraţi cel puţin 300 de salariaţi.
A considerat contestatoarea că numărul angajaţilor concediaţi la data de 17.02.2009 din cadrul D.C.G. a fost de 61, din numărul total de peste 300, astfel că nu există situaţia unei concedieri colective.
S-a mai arătat că disponibilizarea nu s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor legale, fiind incidente prevederile art. 76 Codul muncii, fiind făcută fără a se efectua etapele obligatorii ale concedierii colective.
În plus, intimata avea obligaţia de a-i oferi un alt loc de muncă, în condiţiile în care la câteva zile de la desfiinţarea D.C.G. s-a aprobat noua structură organizatorică, cu un număr de 77 de posturi în plus.
De asemenea, desfiinţarea locului de muncă nu a fost reală şi serioasă, potrivit prevederilor art. 65 Codul muncii, decizia de concediere nemotivând în fapt cauza acestei măsuri şi, întrucât la data de 11.02.2009- data intrării în vigoare a OUG 3/2009- avea un contract de muncă încheiat cu S.G.G., modificarea acestuia în alte condiţii decât cele expres prevăzute de lege, respectiv Codul muncii, este lovită de nulitate absolută.
Intimatul a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Prahova Secţia Civilă, solicitând declinarea spre competentă soluţionare a cauzei în favoarea  Curţii de Apel Ploieşti, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acesteia ca neîntemeiată.
Reclamanta a solicitat suspendarea judecării cauzei faţă de împrejurarea că OUG nr.3/2009, care a fost invocată în ordinul de concediere a făcut obiectul controlului de constituţionalitate, iar Curtea Constituţională a decis în şedinţa din 9.07.2009 că legea de aprobare a ordonanţei este neconstituţională, astfel încât s-a apreciat că nu se impune luarea acestei măsuri, suspendare fiind obligatorie doar în ipoteza invocării excepţiei de neconstituţionalitate a unei prevederi legale, în cadrul litigiului aflat pe rol, condiţie neîndeplinită în cauză.
Prin  sentinţa civila nr.1429/20.07.2009, Tribunalul  Prahova  a  admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei, invocată de  intimată şi a declinat competenta de  soluţionare a cauzei  în favoarea  Curţii de Apel Ploieşti - Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ care, prin decizia civilă nr. 1831/14.10.2009 a admis recursul  declarat  de contestatoare, a  modificat sentinţa atacată şi a  trimis cauza pentru  continuarea   judecăţii  Tribunalului  Prahova - Secţia civilă.
Pentru a  pronunţa această  decizie, Curtea  de  Apel  Ploieşti a  reţinut că potrivit dispoziţiilor HG nr.405/2007 privind funcţionarea Secretariatului General al Guvernului, în exercitarea atribuţiilor şi competenţelor legale, raporturile juridice la care participă această autoritate sunt raporturi juridice de drept administrativ, iar actele emise de autorităţi publice, cum este şi intimatul, nu sunt supuse dreptului comun, ci regimului juridic de drept administrativ,
Astfel, actul de angajare al contestatoarei la autoritatea intimată nu este un contract individual de muncă, ci un act de numire în funcţie contractuală, deoarece aşa cum rezultă şi din decizia nr.1039/2009 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a Legii de aprobare a OUG nr.3/2009 pentru modificarea şi completarea unor acte normative referitoare la organizarea şi funcţionarea unor structuri din cadrul aparatului de lucru al Guvernului, Curtea Constituţională, în mod corect, a reţinut că personalul încadrat în fostul departament de Control al Guvernului şi în Departamentul de Luptă Antifraudă este, potrivit legii, personal contractual, cu excepţia funcţiilor de demnitate publică.
Prin urmare, raporturile de muncă stabilite sunt guvernate de Codul muncii, reglementarea de drept comun în aceasta materie.
A mai apreciat instanţa de control judiciar că regimul juridic aplicabil naşterii, modificării ori stingerii raporturilor de muncă trebuie să respecte legea menţionată, orice modificare cu privire la aceste fapte fiind necesar a se încadra în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de Codul muncii.
Ulterior, prin art.33 din OUG nr.25/2007 s-a prevăzut preluarea de către Secretariatul General al Guvernului a personalului Autorităţii de Control a Guvernului, care-si schimbase denumirea în Departamentul de Control al Guvernului.
Acest act normativ nu a reglementat vreo modificare cu privire la natura juridică a funcţiilor ocupate de personalul Departamentului de Control al Guvernului, acesta rămânând în continuare personal contractual, potrivit prevederilor dreptului comun.
În aplicarea acestor prevederi S.G.G. a preluat personalul D.C.G. începând cu data de 2.05.2007, înregistrându-se, totodată, menţiunea corespunzătoare în carnetele de muncă ale personalului preluat, neexistând nici un act normativ care să reglementeze împrejurarea că angajarea personalului din cadrul DCG/SGG se face prin act de numire în funcţie contractuală, aşa după cum nu există niciun act normativ care să reglementeze în mod special aceste raporturi de muncă.
Prin urmare, neexistând o asemenea reglementare speciala, a apreciat instanţa de recurs că este de netăgăduit că, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun, respectiv cele ale Codului muncii, angajarea făcându-se în baza unui contract individual de muncă.
Potrivit disp.art.5 alin.2 din Legea nr.554/2004 „nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară”, cu precizarea că de altfel, însuşi intimatul a menţionat în carnetul de muncă, cu ocazia închiderii acestuia, „încetat contractul individual de muncă conform art.65 şi 73 alin.1 din Legea nr.53/2003 – Codul muncii”.
Primindu-se dosarul la Tribunalul Prahova, cauza a  fost reînregistrată  sub nr.1458/105/11.11.2009.
La  termenul de judecată  din data  de  19.02.2010  contestatoarea a  depus la dosar o notă de şedinţă  prin care a invocat excepţia  necompetenţei  teritoriale  a  Tribunalului  Prahova, faţă  de  împrejurarea  că în prezent  are domiciliul în are domiciliul în Bucureşti, sector 6, str. …… nr., bl., sc.  et., ap..
Prin sentinţa civilă nr.250/19.02.2010, Tribunalul Prahova Secţia Civilă a  admis excepţia  de necompetenţă teritorială a instanţei invocată de contestatoare şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, reţinând că potrivit actelor aflate la dosar, reclamanta are  domiciliul în Bucureşti, sector 6, str. ……nr.4, bl., sc. et., ap..
Dispoziţiile art.284 alin.2 Codul muncii stipulează că cererile privind conflictele de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul şi, cum în prezent contestatoarea are  domiciliul  în Bucureşti, sector 6, str…. nr.4, bl., sc. et., ap., competent din punct de vedere teritorial să soluţioneze acţiunea este Tribunalul Bucureşti şi, nicidecum Tribunalul Prahova, mai ales că acţiunea vizează un conflict de muncă şi anume, restituirea unor sume de bani derivând din raporturile de muncă care au existat între părţi, normele Codului muncii care reglementează competenţa teritorială, având un caracter absolut de la care părţile nu pot deroga.
Primindu-se dosarul la Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a Civilă Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, cauza a fost înregistrată sub nr. 22804/3/2010.
Prin sentinţa nr.7132/13.10.2010, instanţa a admis excepţia  necompetenţei teritoriale, a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Prahova şi, constatând ivit conflictul negativ de competentă între cele două instanţe, a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului şi emiterii regulatorului de  competenţă.
Prin decizia nr.2704/23.03.2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei ca fiind în favoarea Tribunalului Prahova, reţinându-se împrejurarea că schimbarea domiciliului contestatoarei în Bucureşti, pe parcursul derulării procesului, nu este de natură a influenţa competenţa teritorială de soluţionare a cauzei şi, mai mult decât atât, normele din Codul muncii care reglementează competenţa teritorială au un caracter absolut de la care părţile nu pot deroga.
Primindu-se dosarul la Tribunalul Prahova cauza a fost înregistrată sub nr.5106/105/2011.
Pe baza probatoriilor administrate în cauză, prin sentinţa civilă nr.2177 din 6 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Prahova s-a respins ca neîntemeiată contestaţia.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Din probatoriile administrate în cauză, respectiv înscrisurile depuse la dosar, s-a reţinut că între Cancelaria Primului Ministru, în calitate de  angajator şi contestatoarea V (actual Ş) R, în calitate de salariată, s-a încheiat contractul individual de  muncă nr.68/01.04.2006 în baza căruia aceasta din urmă îşi desfăşura activitatea în cadrul Cancelariei Primului Ministru, în funcţia de  consilier, pe o perioadă nedeterminată, începând cu data de 1.04.2006.
Prin actele adiţionale nr.1/1.09.2006, nr.2/4.09.2006, nr.3/1.02. 2007, nr.4/1.03.2007 şi nr.5/1.04.2007 părţile contractante au convenit modificarea contractului individual de muncă numai în ceea ce priveşte salariul de bază lunar brut, celelalte prevederi ale contractului rămânând nemodificate.
La data de 28.05.2007 Secretariatul General al Guvernului a emis Ordinul nr.314/52 prin care a dispus, potrivit Deciziei Primului Ministru nr. 156/25.05.2007 pentru aprobarea structurii organizatorice şi a statului de funcţii ale Departamentului de Control al Guvernului ca, începând cu data de 28.05.2007, contestatoarea să îşi desfăşoare activitatea în cadrul Departamentului de Control al Guvernului - Direcţia Control, Programare Infrastructură, în funcţia de consilier.
Dată fiind Decizia Primului Ministru nr.208/2009 pentru aprobarea  structurii organizatorice şi a statului de funcţii ale corpului de control ale Primului Ministru, Secretariatul General al Guvernului a emis Ordinul nr.127/27.02.2009 prin care s-a dispus ca, începând cu data comunicării acestui ordin, se acordă contestatoarei care avea funcţia de consilier în cadrul departamentului, preavizul de 15 zile lucrătoare prevăzut de lege, pe data expirării preavizului raporturile de muncă ale acesteia încetând.
Astfel, potrivit art.VII alin.1 din OUG nr.3/11.02.2009 pentru modificarea şi completarea unor acte normative  referitoare la organizarea  şi funcţionarea unor structuri din cadrul aparatului de  lucru al Guvernului „pe data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, Departamentul de Control al Guvernului, structură fără personalitate juridică în cadrul aparatului de  lucru al Guvernului, se desfiinţează”, alin.2 al aceluiaşi text de lege stipulând că „în cadrul aparatului de lucru al Guvernului se înfiinţează Corpul de Control al Primului Ministru, ca departament fără personalitate juridică, în subordinea primului ministru şi în coordonarea, din punct de vedere administrativ financiar, a secretarului general a Guvernului”.
Reţinându-se că, în speţă, contestatoarea a îndeplinit funcţia contractuală de consilier în cadrul Departamentului de Control al Guvernului, date fiind textele de lege menţionate în precedent, este evident că această entitate a fost desfiinţată şi, nicidecum supusă reorganizării, cum a pretins contestatoarea.
Instanţa de fond a reţinut că potrivit disp.art.1 din OUG nr.49/2005 – în vigoare la data angajării contestatoarei – Autoritatea Naţională de Control (înfiinţată prin OUG nr.11/2004) a fost desfiinţată, înfiinţându-se, în cadrul Cancelariei Primului Ministru, Autoritatea de Control a Guvernului, structură fără personalitate juridică.
Comparând atribuţiile care reveneau Departamentului de Control al Guvernului, astfel cum erau reglementate de art.33 alin.3 din OUG nr. 25/2007 cu principalele atribuţii ale Corpului de Control al Primului Ministru, astfel cum sunt definite şi prevăzute de OUG nr.3/2009, s-a reţinut că acestea sunt diferite, fapt care a condus la concluzia că a operat o desfiinţare reală şi efectivă, iar nu o simplă reorganizare a structurii din care făcea parte contestatoarea.
Dată fiind situaţia de fapt, este evident că Departamentul de Control al Guvernului nu a fost supus reorganizării, ci acesta a fost desfiinţat, astfel cum s-a prevăzut prin dispoziţiile imperative ale art.VII alin.1 din OUG nr.3/2009, structura nou înfiinţată, respectiv Corpul de Control al Primului Ministru, înfiinţat prin acelaşi act normativ, având atribuţii şi competenţe noi, evidenţiindu-se şi modificări ale naturii raportului de subordonare.
Temeiul juridic al concedierii contestatoarei îl reprezintă, aşadar, art.65 Codul muncii care se referă la concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, această împrejurare constând în încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea  locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive, fără legătură cu persoana acestuia.
Dreptul la muncă, dreptul la libera alegere a profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă şi dreptul la protecţie socială, consacrate de art.41 din Constituţie, în acord cu reglementările din instrumentele juridice internaţionale, sunt drepturi fundamentale şi generale şi, Codul muncii, în scopul eliminării oricăror discriminări la angajare şi în scopul asigurării stabilităţii raporturilor de muncă, prevede numeroase garanţii menite să împiedice comportamentul abuziv al angajatorilor, printre care, foarte importantă, este stricta reglementare a condiţiilor de încetare a contractului  individual de muncă.
Acesta poate înceta şi din iniţiativa angajatorului pentru motive ce ţin de persoana salariatului, dar si pentru motive legate de funcţionarea în bune condiţiuni a unităţii, această din urmă situaţie regăsindu-se în speţa dedusă judecăţii.
Constatându-se că în speţă a operat desfiinţarea efectivă a unei structuri organizatorice, s-a apreciat că Ordinul nr.127/17.02.2009 contestat în prezenta cauză, este legal întocmit, răspunzând necesităţilor momentului respectiv, în cuprinsul acestuia fiind menţionate actele normative care au stat la baza emiterii, motivele care au condus la concediere, acordarea perioadei de preaviz contestatoarei şi indicarea instanţei competente a soluţiona o eventuala contestaţie formulată împotriva acestuia.
Nu în ultimul rând, s-a reţinut şi buna-credinţă dovedită de intimat, care a întreprins demersurile necesare în scopul protejării salariaţilor disponibilizaţi, solicitând Agenţiei Municipale pentru Ocuparea  Forţei de Muncă Bucureşti comunicarea listei cu locurile de muncă vacante.
Astfel, prin adresa nr.9840/24.02.2009 a AMOFM Bucureşti s-a înaintat intimatului, prin secretarul său general, în anexă, lista locurilor de muncă vacante pentru studii superioare, valabile pentru o săptămână, context în care s-a reţinut preocuparea intimatului în ceea ce priveşte stimularea angajării forţei de muncă.
Aşa fiind, prima instanţă a reţinut că ordinul a cărei nulitate se solicită a se constata este pe deplin justificat şi este emis cu respectarea strictă a prevederilor legale în materie, fiind impus de desfiinţarea efectivă şi reală a Departamentului de Control al Primului Ministru, cu precizarea că, în speţă, contestatoarea nu se încadrează în cazurile expres şi limitativ prevăzute de art.VII alin.16 din OUG nr.3/2009 care se referă la condiţiile în care personalul fostului departament în care a  funcţionat contestatoarea poate fi preluat în actuala structură, nou înfiinţată.
Reţinându-se legalitatea Ordinului nr.127/17.02.2009, tribunalul a apreciat, pe cale de consecinţă, ca fiind neîntemeiat capătul de  cerere privind repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii ordinului de concediere, prin reintegrarea  contestatoarei în postul deţinut anterior, câtă vreme, aşa cum s-a mai arătat, structura în cadrul căreia aceasta a fost angajată, a fost efectiv desfiinţată.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea intimatului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorare şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data concedierii până la data reintegrării efective în funcţie, instanţa de fond a reţinut netemeinicia acestuia raportat la soluţia dată capetelor anterioare de cerere, cu precizarea că nu se justifică acordarea unui salariu compensatoriu, în condiţiile în care, în speţă, nu sunt aplicabile prevederile contractului colectiv de muncă la nivel naţional pentru anii 2007-2010.
Referitor la capătul de cerere privind obligarea intimatului la plata sumei de 80.000 euro cu titlu de despăgubiri morale pentru prejudiciile cauzate ca urmare a concedierii, tribunalul a reţinut că nu s-a făcut dovada pretinsului prejudiciu suferit de contestatoare ca urmare a concedierii, o soluţie contrară fiind de natură a conduce la o îmbogăţire fără justă cauză a acesteia.
Susţinerea contestatoarei în sensul că prin concedierea dispusă în cauză, dar pe deplin justificată, raportat la necesităţile socio-economice ale epocii respective, i-ar fi fost afectat un drept fundamental, respectiv dreptul la muncă, cauzându-i astfel pretinse prejudicii morale prin afectarea onoarei, prestigiului şi demnităţii, nu a fost reţinută ca un argument în sprijinul pretenţiei dedusă judecăţii, câtă vreme, aşa cum s-a mai arătat, în scopul protejării salariaţilor disponibilizaţi, intimatul a întreprins eforturi constante în vederea identificării locurilor de muncă vacante care să răspundă pregătirii profesionale. 
Astfel, simplele aprecieri subiective ale contestatoarei nu au fost în măsură şi, în niciun caz, nu au dovedit pretinsul prejudiciu moral invocat de aceasta, în condiţiile în care încetarea raporturilor de muncă a avut loc în condiţii de deplină legalitate, astfel încât ordinul contestat îşi va produce pe deplin efectele în vederea cărora a fost emis.
Pentru considerentele arătate, prima instanţă a constatat că prezenta contestaţie este neîntemeiată şi a respins-o ca atare.
Împotriva susmenţionatei sentinţe a declarat recurs în termen legal contestatoarea, considerând-o nelegală şi netemeinică în raport de prevederile art. 304 Cod pr.civilă întrucât este lipsită de temei legal, dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, întemeindu-se pe prevederile unui act normativ declarat neconstituţional de Curtea Constituţională, care la 23 iunie 2009 a fost sesizată în privinţa neconstituţionalităţii legii de aprobare a OUG nr.3/2009 pentru modificarea şi completarea unor acte normative referitoare la organizarea şi funcţionarea unor structuri din cadrul aparatului de lucru al Guvernului, act normativ în baza căruia s-a dispus concedierea, iar prin decizia nr.1039/9 iulie 2009 Curtea a constatat neconstituţionalitatea acesteia, constatând că întreaga ordonanţă de urgenţă aprobată prin lege, este lovită de neconstituţionalitate.
A mai susţinut contestatoarea că şi motivarea dată de Tribunalul Prahova în soluţia de respingere a contestaţiei este necorespunzătoare, pentru că această instanţă reţine că ordinul a cărui nulitate se solicită a se constata este emis cu respectarea strictă a prevederilor legale în materie, fiind impus de desfiinţarea efectivă şi reală a Departamentului de Control al Primului Ministru, cu precizarea că, în speţă, contestatoarea nu se încadrează în cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. VII alin.16 din OUG nr.3/2009 care se referă la condiţiile în care personalul fostului Departament în care a funcţionat contestatoarea poate fi preluat în actuala structură nou înfiinţată, respectiv bunul renume şi încrederea Primului Ministru, condiţii asupra cărora Curtea Constituţională s-a pronunţat arătând că încadrarea numai pe baza încrederii acordate de Primul Ministru este una esenţialmente subiectivă, care reprezintă rezultatul opţiunii necenzurabile a unei persoane, această prevedere constituind premizele încheierii sau încetării unor contracte individuale de muncă pe baza unor criterii aleatorii, deşi ceea ce trebuie să guverneze aceste raporturi este competenţa profesională care întotdeauna poate fi evaluată pe criterii obiective.
Contestatoarea  a arătat prin motivele de recurs că prin hotărârea atacată s-a interpretat şi s-a aplicat contradictoriu legea, care fiind unică, trebuie interpretată în mod unic, astfel ca în cazuri similare să se obţină soluţii identice, că din Corpul de Control al Primului Ministru în februarie 2009 au fost concediaţi 61 angajaţi care au atacat dispoziţiile individuale de concediere şi au solicitat anularea actului, repunerea în situaţia anterioară cu plata drepturilor salariale cuvenite şi în toate cazurile instanţele de judecată au dat câştig reclamanţilor, apreciind că ordinele de concediere au fost date cu încălcarea Codului Muncii şi măsura concedierii a fost luată în baza unui act normativ declarat neconstituţional.
Contestatoarea recurentă a făcut trimiteri la hotărâri pronunţate în cazurile celorlalţi angajaţi în Corpul de Control al Guvernului şi care au fost concediaţi şi, de asemenea, a făcut trimiteri ample la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
În dovedirea susţinerilor sale contestatoarea a depus copia deciziei nr. 1039/9 iulie 2009 a Curţii Constituţionale şi soluţiile pronunţate în speţele similare de Tribunalul Alba, Tribunalul Dâmboviţa, Tribunalul Bucureşti.
Examinând hotărârea atacată prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, a criticilor formulate, precum şi a dispoziţiilor legale care au incidenţă în soluţionarea cauzei, Curtea constată că recursul de faţă este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare astfel:
         Din actele depuse la dosar rezultă că la momentul intrării în vigoare a OUG 3/2009 prin care se desfiinţa Departamentul de Control al Guvernului acesta era prevăzut cu un număr de 69 posturi iar Secretariatul General al Guvernului cu 216 posturi conform deciziei Primului Ministru.
         Din toţi aceşti angajaţi au primit votul de încredere al Primului Ministru 7 din foştii salariaţi ai departamentului desfiinţat, restul fiind concediaţi, ceea ce înseamnă că faţă de disp. art. 68 din Codul Muncii în realitate a operat o concediere colectivă, situaţie în care angajatorul trebuia să îndeplinească anumite obligaţii reglementate de  art.69-71 Codul Muncii.
         Desfiinţarea locului de muncă al reclamantei s-a făcut în baza OUG nr. 3/2009 care prevede desfiinţarea departamentului în care îşi desfăşura activitatea recurenta, adoptarea acestei măsuri trebuind să se facă conform dispoziţiilor Codului Muncii referitoare la procedura anterioară concedierii colective, întrucât art.1 alin.2 din Codul Muncii arată că dispoziţiile acestuia se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, în măsura în care nu conţin dispoziţii specifice derogatorii.
         Mai mult decât atât, se constată că măsura concedierii a fost luată în temeiul unui act normativ al cărui conţinut a fost declarat neconstituţional.
         Prin decizia nr. 1039/9 iulie 2009 publicată în M.O. partea I nr. 582/21 august 2009, Curtea Constituţională a constatat că legea de aprobare a OUG nr.3/2009 este neconstituţională, că disp. art. VII alin.2 şi art.VIII alin.4 indicate ca temeiuri de drept ale concedierii încalcă atât disp. art. 41 din Constituţia României ce instituie libertatea muncii, cât şi disp. art. 16 din Constituţie, din moment ce a instituit condiţii care se constituie într-o derogare nejustificată de la prevederile Codului Muncii, poziţionând persoanele vizate, deci şi pe recurentă, în situaţia de vădită de  nelegalitate juridică în raport cu ceilalţi angajaţi.
         Aceeaşi Curte a constatat că textele în temeiul cărora s-a dispus măsura concedierii instituie o prezumţie de culpă profesională în sarcina personalului căruia i s-a retras încrederea Primului Ministru sau nu i se acordă încredere pentru reîncadrare, contrar principiului legalităţii care guvernează concedierea pentru motive ce ţin de persoana salariatului, consacrat prin art. 61-64 Codul Muncii.
         S-a constatat de către Curte că, Corpul de Control al Primului Ministru preia toate reprezentările şi competenţele fostului Departament de Control al Guvernului din cadrul aparatului de lucru al Guvernului, stabilite prin actele normative în vigoare şi a mai reţinut că, condiţia introdusă prin OUG nr.3/2009 care prevede încadrarea numai pe baza încrederii acordate de Primul Ministru este una esenţialmente subiectivă, care reprezintă rezultatul opţiunii necenzurabile a unei persoane.
         În acest context, Curtea constată că încetarea contractului individual de muncă al reclamantei recurente în baza prev. art. VIII alin.16 din OUG nr.3/2009 este lipsită de temei legal pentru că încalcă egalitatea în drepturi a cetăţenilor, dreptul la muncă şi protecţia socială a muncii, aşa cum sunt consfinţite de art. 16 şi 41 din Constituţia Românei.
         Încetarea raportului de muncă al recurentei în baza prev. art. 65 alin.1 Codul Muncii nu poate fi, de asemenea reţinută, deoarece conform acestui text, concedierea pe motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă din unul sau mai multe motive, fără legătură cu persoana acestuia.
         Nu se poate reţine desfiinţarea contractului individual de muncă al salariatului în baza art. 65 Codul Muncii în lipsa desfiinţării locului de muncă, aceasta fiind cerinţa esenţială a concedierii dispuse, motivul principal al acestei măsuri.
         Cum în ordinul contestat nu s-a prevăzut că desfacerea contractului de muncă al reclamantei este urmare a desfiinţării locului său de muncă, este cert că acest ordin este nelegal.
         În realitate, măsura concedierii reclamantei, în ciuda faptului că s-a menţionat în ordin art. 65 alin.1 Codul Muncii, este o concediere pe criterii ce ţin de persoana recurentei, respectiv de corespunderea profesională a acesteia pe ideea de culpă profesională în sarcina sa că persoana căreia nu i se acordă încrederea Primului Ministru pentru preluare, aşa cum s-a reţinut şi în motivarea deciziei Curţii Constituţionale, astfel că s-ar fi aplicat art. 61 lit.d din Codul Muncii iar angajatorul trebuia să respecte procedura de concediere prevăzută de lege.
         În fapt, postul reclamantei nu a fost desfiinţat efectiv şi real, fiind preluat în structura nou înfiinţată, noua structură prevăzând 67 posturi conform deciziei Primului Ministru nr.208/2009, iar fostul departament avea 64 angajaţi, posturile fiind reînfiinţate în cadrul Corpului de Control al Primului Ministru.
         În raport de aceste considerente, Curtea constată că sentinţa pronunţată de instanţa de fond este într-adevăr lipsită de temei legal, dată cu aplicarea greşită a legii şi că sub acest aspect recursul este întemeiat.
         Întemeiată este şi cealaltă critică adusă de recurentă hotărârii instanţei de fond pentru că, din actele existente la dosar rezultă că au fost concediaţi mai mulţi angajaţi, că toţi au atacat în instanţă ordinele de concediere emise la aceeaşi dată, aceştia obţinând câştig de cauză în faţa instanţelor din Bucureşti, Dâmboviţa, Alba, prin hotărârile depuse la dosar admiţându-se acţiunile acestora.
         Soluţia dintr-un litigiu dedus judecăţii, cea care corespunde adevărului, nu poate fi decât una singură şi ea trebuie să se impună cu autoritate ca să promoveze astfel ideea că adevărul şi dreptatea fiind unice, impun ca într-un stat de drept în speţe similare să se pronunţe hotărâri similare, pentru că altfel s-ar încălca principiul siguranţei publice, neputându-se ca unui cetăţean să nu i se recunoască un drept, în vreme ce, în condiţii similare, poate chiar identice, în condiţiile aplicării aceluiaşi text de lege, acelaşi drept este recunoscut altui cetăţean.
         Faţă de considerentele arătate, Curtea a constatat că recursul este întemeiat, motiv pentru care urmează ca în conformitate cu disp. art. 312 pct.3 Cod pr.civilă raportat la art. 304 pct.9 Cod pr. civilă l-a admis şi pe cale de consecinţă a modificat în tot sentinţa în sensul că a admis contestaţia şi a anulat Ordinul nr.127/17 februarie 2009 cu consecinţa reintegrării contestatoarei în funcţia deţinută anterior emiterii ordinului şi obligării intimatei la plata despăgubirilor reprezentând salariile indexate, majorate şi reactualizate, de la data concedierii şi până la data reîncadrării efective a recurentei reclamante.
Cererea de acordare a daunelor morale formulată de reclamantă nu a fost admisă faţă de faptul că aceasta nu a dovedit că a suferit un prejudiciu, nu a dovedit existenţa vreunei vătămări, fiind vorba de susţineri ale acesteia cu privire la afectarea imaginii şi demnităţii.
                  
(Judecător Eliza Marin)