Prin decizia civilă nr.563/17.02.2012 Curtea de Apel
Ploieşti a admis recursul declarat de contestatoarea ŞR (fostă V) împotriva
sentinţei civile nr. 2177 din 6.10.2011 pronunţată
de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimatul în contestaţie
SGG, a modificat în tot sentinţa în sensul că a admis în parte contestaţia şi a
anulat Ordinul nr.127/17 februarie 2009,
dispunând reintegrarea contestatoarei în funcţia deţinută anterior emiterii
ordinului.
Totodată, a fost obligată intimata la despăgubiri
reprezentând salariile indexate, majorate şi reactualizate, de la data
concedierii şi până la data reintegrării efective şi a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de acordare a daunelor
morale. De asemenea, a fost obligat intimatul la 1500 lei cheltuieli de judecată
către recurentă.
La pronunţarea soluţiei, instanţa de control judiciar
a reţinut următoarea situaţie de fapt:
Prin contestaţia înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova
sub nr. 1458/105/2009, contestatoarea ŞR a chemat în judecată pe intimatul SGG,
solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea
Ordinului Secretarului General al Guvernului nr.127/17.02.2009 prin care în mod
abuziv s-a dispus încetarea raportului de muncă între cele două părţi,
repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii ordinului de concediere prin
reintegrarea în postul deţinut anterior concedierii, obligarea intimatului la
plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate
şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, de la data concedierii până
la data reintegrării efective, precum şi obligarea la plata daunelor morale în
cuantum de 80.000 euro.
În motivarea acţiunii, contestatoarea a arătat că la
data de 01.04.2006, ca urmare a
câştigării concursului organizat pentru
ocuparea unui post de consilier în cadrul Autorităţii de Control a
Guvernului (A.C.G.), instituţie fără personalitate juridică din cadrul
Cancelariei Primului Ministru, a fost angajată cu contract pe perioadă
nedeterminată în funcţia arătată, cu precizarea că A.C.G. şi-a schimbat ulterior
denumirea în Departamentul de Control al Guvernului, structură fără
personalitate juridică, fiind preluată de la Cancelaria Primului
Ministru de către Secretariatul General al Guvernului ( S.G.G.).
A apreciat contestatoarea că în această situaţie
Secretariatul General al Guvernului a
preluat contractele de muncă ale personalului, inclusiv al său de la
angajatorul iniţial care a fost Cancelaria primului Ministru, invocând faptul
că această reorganizare nu a fost una efectivă ci doar pur formală, întrucât nu
s-a făcut altceva decât să se
schimbe denumirea unei structuri fără personalitate juridică,
atribuţiile si competentele rămânând aceleaşi.
Totodată, contestatoarea a învederat că ordinul de
concediere este lovit de nulitate absolută, întrucât sunt îndeplinite cerinţele
prevăzute de art. 68 Codul muncii, care stipulează că prin concediere colectivă
se înţelege concedierea, într-o perioadă de 30 de zile calendaristice, din unul
sau mai multe motive ce nu ţin de persoana salariatului, a unui număr de cel
puţin 30 de salariaţi, dacă angajatorul care disponibilizează are încadraţi cel
puţin 300 de salariaţi.
A considerat contestatoarea că numărul angajaţilor
concediaţi la data de 17.02.2009 din cadrul D.C.G. a fost de 61, din numărul
total de peste 300, astfel că nu există situaţia unei concedieri colective.
S-a mai arătat că disponibilizarea nu s-a făcut cu
respectarea dispoziţiilor legale, fiind incidente prevederile art. 76 Codul
muncii, fiind făcută fără a se efectua etapele obligatorii ale concedierii colective.
În plus, intimata avea obligaţia de a-i oferi un alt
loc de muncă, în condiţiile în care la câteva zile de la desfiinţarea D.C.G.
s-a aprobat noua structură organizatorică, cu un număr de 77 de posturi în
plus.
De asemenea, desfiinţarea locului de muncă nu a fost
reală şi serioasă, potrivit prevederilor art. 65 Codul muncii, decizia de
concediere nemotivând în fapt cauza acestei măsuri şi, întrucât la data de 11.02.2009- data
intrării în vigoare a OUG 3/2009- avea un contract de muncă încheiat cu S.G.G.,
modificarea acestuia în alte condiţii decât cele expres prevăzute de lege,
respectiv Codul muncii, este lovită de nulitate absolută.
Intimatul a formulat întâmpinare, prin care a invocat
excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Prahova Secţia Civilă,
solicitând declinarea spre competentă soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, iar pe fondul cauzei
a solicitat respingerea acesteia ca neîntemeiată.
Reclamanta a solicitat suspendarea judecării cauzei
faţă de împrejurarea că OUG nr.3/2009, care a fost invocată în ordinul de
concediere a făcut obiectul controlului de constituţionalitate, iar Curtea
Constituţională a decis în şedinţa din 9.07.2009 că legea de aprobare a ordonanţei
este neconstituţională, astfel încât s-a apreciat că nu se impune luarea
acestei măsuri, suspendare fiind obligatorie doar în ipoteza invocării
excepţiei de neconstituţionalitate a unei prevederi legale, în cadrul
litigiului aflat pe rol, condiţie neîndeplinită în cauză.
Prin sentinţa
civila nr.1429/20.07.2009,
Tribunalul Prahova a
admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei, invocată de intimată şi a declinat competenta de soluţionare a cauzei în favoarea
Curţii de Apel Ploieşti - Secţia Comercială şi de Contencios
Administrativ care, prin decizia civilă nr. 1831/14.10.2009 a admis recursul declarat
de contestatoare, a modificat
sentinţa atacată şi a trimis cauza
pentru continuarea judecăţii
Tribunalului Prahova - Secţia
civilă.
Pentru a
pronunţa această decizie,
Curtea de Apel Ploieşti a
reţinut că potrivit dispoziţiilor HG nr.405/2007 privind funcţionarea
Secretariatului General al Guvernului, în exercitarea atribuţiilor şi
competenţelor legale, raporturile juridice la care participă această autoritate
sunt raporturi juridice de drept administrativ, iar actele emise de autorităţi
publice, cum este şi intimatul, nu sunt supuse dreptului comun, ci regimului
juridic de drept administrativ,
Astfel, actul de angajare al contestatoarei la
autoritatea intimată nu este un contract individual de muncă, ci un act de
numire în funcţie contractuală, deoarece aşa cum rezultă şi din decizia
nr.1039/2009 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a Legii de
aprobare a OUG nr.3/2009 pentru modificarea şi completarea unor acte normative
referitoare la organizarea şi funcţionarea unor structuri din cadrul aparatului
de lucru al Guvernului, Curtea Constituţională, în mod corect, a reţinut că
personalul încadrat în fostul departament de Control al Guvernului şi în
Departamentul de Luptă Antifraudă este, potrivit legii, personal contractual,
cu excepţia funcţiilor de demnitate publică.
Prin urmare, raporturile de muncă stabilite sunt
guvernate de Codul muncii, reglementarea de drept comun în aceasta materie.
A mai apreciat instanţa de control judiciar că regimul
juridic aplicabil naşterii, modificării ori stingerii raporturilor de muncă
trebuie să respecte legea menţionată, orice modificare cu privire la aceste
fapte fiind necesar a se încadra în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de
Codul muncii.
Ulterior, prin art.33 din OUG nr.25/2007 s-a prevăzut
preluarea de către Secretariatul General al Guvernului a personalului
Autorităţii de Control a Guvernului, care-si schimbase denumirea în
Departamentul de Control al Guvernului.
Acest act normativ nu a reglementat vreo modificare cu
privire la natura juridică a funcţiilor ocupate de personalul Departamentului
de Control al Guvernului, acesta rămânând în continuare personal contractual,
potrivit prevederilor dreptului comun.
În aplicarea acestor prevederi S.G.G. a preluat
personalul D.C.G. începând cu data de 2.05.2007, înregistrându-se, totodată,
menţiunea corespunzătoare în carnetele de muncă ale personalului preluat,
neexistând nici un act normativ care să reglementeze împrejurarea că angajarea
personalului din cadrul DCG/SGG se face prin act de numire în funcţie
contractuală, aşa după cum nu există niciun act normativ care să reglementeze
în mod special aceste raporturi de muncă.
Prin urmare, neexistând o asemenea reglementare
speciala, a apreciat instanţa de recurs că este de netăgăduit că, în speţă,
sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun, respectiv cele ale Codului
muncii, angajarea făcându-se în baza unui contract individual de muncă.
Potrivit disp.art.5 alin.2 din Legea nr.554/2004 „nu
pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative
pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o
altă procedură judiciară”, cu precizarea că de altfel, însuşi intimatul a
menţionat în carnetul de muncă, cu ocazia închiderii acestuia, „încetat
contractul individual de muncă conform art.65 şi 73 alin.1 din Legea nr.53/2003
– Codul muncii”.
Primindu-se dosarul la Tribunalul Prahova,
cauza a fost reînregistrată sub nr.1458/105/11.11.2009.
La termenul de
judecată din data de 19.02.2010 contestatoarea a depus la dosar o notă de şedinţă prin care a invocat excepţia necompetenţei
teritoriale a Tribunalului
Prahova, faţă de împrejurarea
că în prezent are domiciliul în
are domiciliul în Bucureşti, sector 6, str. …… nr., bl., sc. et., ap..
Prin sentinţa civilă nr.250/19.02.2010, Tribunalul
Prahova Secţia Civilă a admis
excepţia de necompetenţă teritorială a
instanţei invocată de contestatoare şi a declinat competenţa de soluţionare a
cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă
şi Asigurări Sociale, reţinând că potrivit actelor aflate la dosar, reclamanta
are domiciliul în Bucureşti, sector 6,
str. ……nr.4, bl., sc. et., ap..
Dispoziţiile art.284 alin.2 Codul muncii stipulează că
cererile privind conflictele de muncă se adresează instanţei competente în a
cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după
caz, sediul şi, cum în prezent contestatoarea are domiciliul
în Bucureşti, sector 6, str…. nr.4, bl., sc. et., ap., competent din
punct de vedere teritorial să soluţioneze acţiunea este Tribunalul Bucureşti
şi, nicidecum Tribunalul Prahova, mai ales că acţiunea vizează un conflict de
muncă şi anume, restituirea unor sume de bani derivând din raporturile de muncă
care au existat între părţi, normele Codului muncii care reglementează
competenţa teritorială, având un caracter absolut de la care părţile nu pot
deroga.
Primindu-se dosarul la Tribunalul Bucureşti
- Secţia a VIII-a Civilă Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, cauza a fost
înregistrată sub nr. 22804/3/2010.
Prin sentinţa nr.7132/13.10.2010, instanţa a admis
excepţia necompetenţei teritoriale, a
declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Prahova
şi, constatând ivit conflictul negativ de competentă între cele două instanţe,
a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării
conflictului şi emiterii regulatorului de
competenţă.
Prin decizia nr.2704/23.03.2011 a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie s-a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei ca fiind în
favoarea Tribunalului Prahova, reţinându-se împrejurarea că schimbarea
domiciliului contestatoarei în Bucureşti, pe parcursul derulării procesului, nu
este de natură a influenţa competenţa teritorială de soluţionare a cauzei şi,
mai mult decât atât, normele din Codul muncii care reglementează competenţa
teritorială au un caracter absolut de la care părţile nu pot deroga.
Primindu-se dosarul la Tribunalul Prahova
cauza a fost înregistrată sub nr.5106/105/2011.
Pe baza probatoriilor administrate în cauză, prin
sentinţa civilă nr.2177 din 6 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Prahova s-a
respins ca neîntemeiată contestaţia.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a
reţinut, în esenţă, următoarele:
Din probatoriile administrate în cauză, respectiv
înscrisurile depuse la dosar, s-a reţinut că între Cancelaria Primului
Ministru, în calitate de angajator şi
contestatoarea V (actual Ş) R, în calitate de salariată, s-a încheiat
contractul individual de muncă nr.68/01.04.2006 în
baza căruia aceasta din urmă îşi desfăşura activitatea în cadrul Cancelariei
Primului Ministru, în funcţia de
consilier, pe o perioadă nedeterminată, începând cu data de 1.04.2006.
Prin actele adiţionale nr.1/1.09.2006, nr.2/4.09.2006,
nr.3/1.02. 2007, nr.4/1.03.2007 şi nr.5/1.04.2007 părţile contractante au convenit
modificarea contractului individual de muncă numai în ceea ce priveşte salariul
de bază lunar brut, celelalte prevederi ale contractului rămânând nemodificate.
La data de 28.05.2007 Secretariatul General al Guvernului
a emis Ordinul nr.314/52 prin care a dispus, potrivit Deciziei Primului
Ministru nr. 156/25.05.2007
pentru aprobarea structurii organizatorice şi a statului de funcţii ale
Departamentului de Control al Guvernului ca, începând cu data de 28.05.2007,
contestatoarea să îşi desfăşoare activitatea în cadrul Departamentului de
Control al Guvernului - Direcţia Control, Programare Infrastructură, în funcţia
de consilier.
Dată fiind Decizia Primului Ministru nr.208/2009
pentru aprobarea structurii
organizatorice şi a statului de funcţii ale corpului de control ale Primului
Ministru, Secretariatul General al Guvernului a emis Ordinul nr.127/27.02.2009 prin
care s-a dispus ca, începând cu data comunicării acestui ordin, se acordă
contestatoarei care avea funcţia de consilier în cadrul departamentului,
preavizul de 15 zile lucrătoare prevăzut de lege, pe data expirării preavizului
raporturile de muncă ale acesteia încetând.
Astfel, potrivit art.VII alin.1 din OUG nr.3/11.02.2009
pentru modificarea şi completarea unor acte normative referitoare la organizarea şi funcţionarea unor structuri din cadrul
aparatului de lucru al Guvernului „pe
data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, Departamentul de
Control al Guvernului, structură fără personalitate juridică în cadrul
aparatului de lucru al Guvernului, se
desfiinţează”, alin.2 al aceluiaşi text de lege stipulând că „în cadrul aparatului
de lucru al Guvernului se înfiinţează Corpul de Control al Primului Ministru,
ca departament fără personalitate juridică, în subordinea primului ministru şi
în coordonarea, din punct de vedere administrativ financiar, a secretarului
general a Guvernului”.
Reţinându-se că, în speţă, contestatoarea a îndeplinit
funcţia contractuală de consilier în cadrul Departamentului de Control al
Guvernului, date fiind textele de lege menţionate în precedent, este evident că
această entitate a fost desfiinţată şi, nicidecum supusă reorganizării, cum a pretins
contestatoarea.
Instanţa de fond a reţinut că potrivit disp.art.1 din
OUG nr.49/2005 – în vigoare la data angajării contestatoarei – Autoritatea
Naţională de Control (înfiinţată prin OUG nr.11/2004) a fost desfiinţată,
înfiinţându-se, în cadrul Cancelariei Primului Ministru, Autoritatea de Control
a Guvernului, structură fără personalitate juridică.
Comparând atribuţiile care reveneau Departamentului de
Control al Guvernului, astfel cum erau reglementate de art.33 alin.3 din OUG
nr. 25/2007 cu principalele atribuţii ale Corpului de Control al Primului
Ministru, astfel cum sunt definite şi prevăzute de OUG nr.3/2009, s-a reţinut
că acestea sunt diferite, fapt care a condus la concluzia că a operat o
desfiinţare reală şi efectivă, iar nu o simplă reorganizare a structurii din
care făcea parte contestatoarea.
Dată fiind situaţia de fapt, este evident că
Departamentul de Control al Guvernului nu a fost supus reorganizării, ci acesta
a fost desfiinţat, astfel cum s-a prevăzut prin dispoziţiile imperative ale
art.VII alin.1 din OUG nr.3/2009, structura nou înfiinţată, respectiv Corpul de
Control al Primului Ministru, înfiinţat prin acelaşi act normativ, având
atribuţii şi competenţe noi, evidenţiindu-se şi modificări ale naturii
raportului de subordonare.
Temeiul juridic al concedierii contestatoarei îl
reprezintă, aşadar, art.65 Codul muncii care se referă la concedierea pentru
motive care nu ţin de persoana salariatului, această împrejurare constând în
încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul
sau mai multe motive, fără legătură cu persoana acestuia.
Dreptul la muncă, dreptul la libera alegere a
profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă şi dreptul
la protecţie socială, consacrate de art.41 din Constituţie, în acord cu
reglementările din instrumentele juridice internaţionale, sunt drepturi
fundamentale şi generale şi, Codul muncii, în scopul eliminării oricăror
discriminări la angajare şi în scopul asigurării stabilităţii raporturilor de
muncă, prevede numeroase garanţii menite să împiedice comportamentul abuziv al
angajatorilor, printre care, foarte importantă, este stricta reglementare a
condiţiilor de încetare a contractului
individual de muncă.
Acesta poate înceta şi din iniţiativa angajatorului
pentru motive ce ţin de persoana salariatului, dar si pentru motive legate de
funcţionarea în bune condiţiuni a unităţii, această din urmă situaţie
regăsindu-se în speţa dedusă judecăţii.
Constatându-se că în speţă a operat desfiinţarea
efectivă a unei structuri organizatorice, s-a apreciat că Ordinul nr.127/17.02.2009
contestat în prezenta cauză, este legal întocmit, răspunzând necesităţilor
momentului respectiv, în cuprinsul acestuia fiind menţionate actele normative
care au stat la baza emiterii, motivele care au condus la concediere, acordarea
perioadei de preaviz contestatoarei şi indicarea instanţei competente a
soluţiona o eventuala contestaţie formulată împotriva acestuia.
Nu în ultimul rând, s-a reţinut şi buna-credinţă
dovedită de intimat, care a întreprins demersurile necesare în scopul
protejării salariaţilor disponibilizaţi, solicitând Agenţiei Municipale pentru
Ocuparea Forţei de Muncă Bucureşti
comunicarea listei cu locurile de muncă vacante.
Astfel, prin adresa nr.9840/24.02.2009 a AMOFM Bucureşti
s-a înaintat intimatului, prin secretarul său general, în anexă, lista
locurilor de muncă vacante pentru studii superioare, valabile pentru o
săptămână, context în care s-a reţinut preocuparea intimatului în ceea ce
priveşte stimularea angajării forţei de muncă.
Aşa fiind, prima instanţă a reţinut că ordinul a cărei
nulitate se solicită a se constata este pe deplin justificat şi este emis cu
respectarea strictă a prevederilor legale în materie, fiind impus de desfiinţarea
efectivă şi reală a Departamentului de Control al Primului Ministru, cu
precizarea că, în speţă, contestatoarea nu se încadrează în cazurile expres şi
limitativ prevăzute de art.VII alin.16 din OUG nr.3/2009 care se referă la
condiţiile în care personalul fostului departament în care a funcţionat contestatoarea poate fi preluat în
actuala structură, nou înfiinţată.
Reţinându-se legalitatea Ordinului nr.127/17.02.2009,
tribunalul a apreciat, pe cale de consecinţă, ca fiind neîntemeiat capătul de cerere privind repunerea părţilor în situaţia
anterioară emiterii ordinului de concediere, prin reintegrarea contestatoarei în postul deţinut anterior,
câtă vreme, aşa cum s-a mai arătat, structura în cadrul căreia aceasta a fost
angajată, a fost efectiv desfiinţată.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind
obligarea intimatului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate,
majorare şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de
la data concedierii până la data reintegrării efective în funcţie, instanţa de
fond a reţinut netemeinicia acestuia raportat la soluţia dată capetelor
anterioare de cerere, cu precizarea că nu se justifică acordarea unui salariu
compensatoriu, în condiţiile în care, în speţă, nu sunt aplicabile prevederile
contractului colectiv de muncă la nivel naţional pentru anii 2007-2010.
Referitor la capătul de cerere privind obligarea
intimatului la plata sumei de 80.000 euro cu titlu de despăgubiri morale pentru
prejudiciile cauzate ca urmare a concedierii, tribunalul a reţinut că nu s-a
făcut dovada pretinsului prejudiciu suferit de contestatoare ca urmare a
concedierii, o soluţie contrară fiind de natură a conduce la o îmbogăţire fără
justă cauză a acesteia.
Susţinerea contestatoarei în sensul că prin concedierea
dispusă în cauză, dar pe deplin justificată, raportat la necesităţile
socio-economice ale epocii respective, i-ar fi fost afectat un drept
fundamental, respectiv dreptul la muncă, cauzându-i astfel pretinse prejudicii
morale prin afectarea onoarei, prestigiului şi demnităţii, nu a fost reţinută
ca un argument în sprijinul pretenţiei dedusă judecăţii, câtă vreme, aşa cum
s-a mai arătat, în scopul protejării salariaţilor disponibilizaţi, intimatul a
întreprins eforturi constante în vederea identificării locurilor de muncă
vacante care să răspundă pregătirii profesionale.
Astfel, simplele aprecieri subiective ale
contestatoarei nu au fost în măsură şi, în niciun caz, nu au dovedit pretinsul
prejudiciu moral invocat de aceasta, în condiţiile în care încetarea
raporturilor de muncă a avut loc în condiţii de deplină legalitate, astfel
încât ordinul contestat îşi va produce pe deplin efectele în vederea cărora a
fost emis.
Pentru considerentele arătate, prima instanţă a
constatat că prezenta contestaţie este neîntemeiată şi a respins-o ca atare.
Împotriva susmenţionatei sentinţe a declarat recurs în
termen legal contestatoarea, considerând-o nelegală şi netemeinică în raport de
prevederile art. 304 Cod pr.civilă întrucât este lipsită de temei legal, dată cu
încălcarea şi aplicarea greşită a legii, întemeindu-se pe prevederile unui act
normativ declarat neconstituţional de Curtea Constituţională, care la 23 iunie 2009 a fost sesizată în
privinţa neconstituţionalităţii legii de aprobare a OUG nr.3/2009 pentru
modificarea şi completarea unor acte normative referitoare la organizarea şi
funcţionarea unor structuri din cadrul aparatului de lucru al Guvernului, act
normativ în baza căruia s-a dispus concedierea, iar prin decizia nr.1039/9 iulie 2009
Curtea a constatat neconstituţionalitatea acesteia, constatând că întreaga
ordonanţă de urgenţă aprobată prin lege, este lovită de neconstituţionalitate.
A mai susţinut contestatoarea că şi motivarea dată de
Tribunalul Prahova în soluţia de respingere a contestaţiei este
necorespunzătoare, pentru că această instanţă reţine că ordinul a cărui
nulitate se solicită a se constata este emis cu respectarea strictă a
prevederilor legale în materie, fiind impus de desfiinţarea efectivă şi reală a
Departamentului de Control al Primului Ministru, cu precizarea că, în speţă,
contestatoarea nu se încadrează în cazurile expres şi limitativ prevăzute de
art. VII alin.16 din OUG nr.3/2009 care se referă la condiţiile în care
personalul fostului Departament în care a funcţionat contestatoarea poate fi
preluat în actuala structură nou înfiinţată, respectiv bunul renume şi
încrederea Primului Ministru, condiţii asupra cărora Curtea Constituţională s-a
pronunţat arătând că încadrarea numai pe baza încrederii acordate de Primul
Ministru este una esenţialmente subiectivă, care reprezintă rezultatul opţiunii
necenzurabile a unei persoane, această prevedere constituind premizele
încheierii sau încetării unor contracte individuale de muncă pe baza unor
criterii aleatorii, deşi ceea ce trebuie să guverneze aceste raporturi este
competenţa profesională care întotdeauna poate fi evaluată pe criterii
obiective.
Contestatoarea
a arătat prin motivele de recurs că prin hotărârea atacată s-a
interpretat şi s-a aplicat contradictoriu legea, care fiind unică, trebuie
interpretată în mod unic, astfel ca în cazuri similare să se obţină soluţii
identice, că din Corpul de Control al Primului Ministru în februarie 2009 au
fost concediaţi 61 angajaţi care au atacat dispoziţiile individuale de
concediere şi au solicitat anularea actului, repunerea în situaţia anterioară
cu plata drepturilor salariale cuvenite şi în toate cazurile instanţele de
judecată au dat câştig reclamanţilor, apreciind că ordinele de concediere au
fost date cu încălcarea Codului Muncii şi măsura concedierii a fost luată în
baza unui act normativ declarat neconstituţional.
Contestatoarea recurentă a făcut trimiteri la hotărâri
pronunţate în cazurile celorlalţi angajaţi în Corpul de Control al Guvernului
şi care au fost concediaţi şi, de asemenea, a făcut trimiteri ample la
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
În dovedirea susţinerilor sale contestatoarea a depus
copia deciziei nr. 1039/9 iulie 2009 a Curţii Constituţionale şi soluţiile
pronunţate în speţele similare de Tribunalul Alba, Tribunalul Dâmboviţa,
Tribunalul Bucureşti.
Examinând hotărârea atacată prin prisma actelor şi
lucrărilor dosarului, a criticilor formulate, precum şi a dispoziţiilor legale
care au incidenţă în soluţionarea cauzei, Curtea constată că recursul de faţă
este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare astfel:
Din actele depuse la dosar rezultă că
la momentul intrării în vigoare a OUG 3/2009 prin care se desfiinţa
Departamentul de Control al Guvernului acesta era prevăzut cu un număr de 69
posturi iar Secretariatul General al Guvernului cu 216 posturi conform deciziei
Primului Ministru.
Din toţi aceşti angajaţi au primit
votul de încredere al Primului Ministru 7 din foştii salariaţi ai
departamentului desfiinţat, restul fiind concediaţi, ceea ce înseamnă că faţă
de disp. art. 68 din Codul Muncii în realitate a operat o concediere colectivă,
situaţie în care angajatorul trebuia să îndeplinească anumite obligaţii
reglementate de art.69-71 Codul Muncii.
Desfiinţarea locului de muncă al reclamantei
s-a făcut în baza OUG nr. 3/2009 care prevede desfiinţarea departamentului în
care îşi desfăşura activitatea recurenta, adoptarea acestei măsuri trebuind să
se facă conform dispoziţiilor Codului Muncii referitoare la procedura
anterioară concedierii colective, întrucât art.1 alin.2 din Codul Muncii arată
că dispoziţiile acestuia se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin
legi speciale, în măsura în care nu conţin dispoziţii specifice derogatorii.
Mai mult decât atât, se constată că
măsura concedierii a fost luată în temeiul unui act normativ al cărui conţinut
a fost declarat neconstituţional.
Prin decizia nr. 1039/9 iulie 2009
publicată în M.O. partea I nr. 582/21 august 2009, Curtea Constituţională a
constatat că legea de aprobare a OUG nr.3/2009 este neconstituţională, că disp.
art. VII alin.2 şi art.VIII alin.4 indicate ca temeiuri de drept ale
concedierii încalcă atât disp. art. 41 din Constituţia României ce instituie
libertatea muncii, cât şi disp. art. 16 din Constituţie, din moment ce a
instituit condiţii care se constituie într-o derogare nejustificată de la
prevederile Codului Muncii, poziţionând persoanele vizate, deci şi pe
recurentă, în situaţia de vădită de
nelegalitate juridică în raport cu ceilalţi angajaţi.
Aceeaşi Curte a constatat că textele în
temeiul cărora s-a dispus măsura concedierii instituie o prezumţie de culpă
profesională în sarcina personalului căruia i s-a retras încrederea Primului
Ministru sau nu i se acordă încredere pentru reîncadrare, contrar principiului
legalităţii care guvernează concedierea pentru motive ce ţin de persoana
salariatului, consacrat prin art. 61-64 Codul Muncii.
S-a constatat de către Curte că, Corpul
de Control al Primului Ministru preia toate reprezentările şi competenţele
fostului Departament de Control al Guvernului din cadrul aparatului de lucru al
Guvernului, stabilite prin actele normative în vigoare şi a mai reţinut că,
condiţia introdusă prin OUG nr.3/2009 care prevede încadrarea numai pe baza
încrederii acordate de Primul Ministru este una esenţialmente subiectivă, care
reprezintă rezultatul opţiunii necenzurabile a unei persoane.
În acest context, Curtea constată că
încetarea contractului individual de muncă al reclamantei recurente în baza
prev. art. VIII alin.16 din OUG nr.3/2009 este lipsită de temei legal pentru că
încalcă egalitatea în drepturi a cetăţenilor, dreptul la muncă şi protecţia
socială a muncii, aşa cum sunt consfinţite de art. 16 şi 41 din Constituţia
Românei.
Încetarea raportului de muncă al
recurentei în baza prev. art. 65 alin.1 Codul Muncii nu poate fi, de asemenea
reţinută, deoarece conform acestui text, concedierea pe motive care nu ţin de
persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă
determinată de desfiinţarea locului de muncă din unul sau mai multe motive,
fără legătură cu persoana acestuia.
Nu se poate reţine desfiinţarea
contractului individual de muncă al salariatului în baza art. 65 Codul Muncii
în lipsa desfiinţării locului de muncă, aceasta fiind cerinţa esenţială a
concedierii dispuse, motivul principal al acestei măsuri.
Cum
în ordinul contestat nu s-a prevăzut că desfacerea contractului de muncă al
reclamantei este urmare a desfiinţării locului său de muncă, este cert că acest
ordin este nelegal.
În realitate, măsura concedierii
reclamantei, în ciuda faptului că s-a menţionat în ordin art. 65 alin.1 Codul
Muncii, este o concediere pe criterii ce ţin de persoana recurentei, respectiv
de corespunderea profesională a acesteia pe ideea de culpă profesională în sarcina
sa că persoana căreia nu i se acordă încrederea Primului Ministru pentru
preluare, aşa cum s-a reţinut şi în motivarea deciziei Curţii Constituţionale,
astfel că s-ar fi aplicat art. 61 lit.d din Codul Muncii iar angajatorul
trebuia să respecte procedura de concediere prevăzută de lege.
În fapt, postul reclamantei nu a fost
desfiinţat efectiv şi real, fiind preluat în structura nou înfiinţată, noua
structură prevăzând 67 posturi conform deciziei Primului Ministru nr.208/2009,
iar fostul departament avea 64 angajaţi, posturile fiind reînfiinţate în cadrul
Corpului de Control al Primului Ministru.
În raport de aceste considerente,
Curtea constată că sentinţa pronunţată de instanţa de fond este într-adevăr
lipsită de temei legal, dată cu aplicarea greşită a legii şi că sub acest
aspect recursul este întemeiat.
Întemeiată este şi cealaltă critică
adusă de recurentă hotărârii instanţei de fond pentru că, din actele existente
la dosar rezultă că au fost concediaţi mai mulţi angajaţi, că toţi au atacat în
instanţă ordinele de concediere emise la aceeaşi dată, aceştia obţinând câştig
de cauză în faţa instanţelor din Bucureşti, Dâmboviţa, Alba, prin hotărârile
depuse la dosar admiţându-se acţiunile acestora.
Soluţia dintr-un litigiu dedus
judecăţii, cea care corespunde adevărului, nu poate fi decât una singură şi ea
trebuie să se impună cu autoritate ca să promoveze astfel ideea că adevărul şi
dreptatea fiind unice, impun ca într-un stat de drept în speţe similare să se
pronunţe hotărâri similare, pentru că altfel s-ar încălca principiul siguranţei
publice, neputându-se ca unui cetăţean să nu i se recunoască un drept, în vreme
ce, în condiţii similare, poate chiar identice, în condiţiile aplicării
aceluiaşi text de lege, acelaşi drept este recunoscut altui cetăţean.
Faţă de considerentele arătate, Curtea
a constatat că recursul este întemeiat, motiv pentru care urmează ca în
conformitate cu disp. art. 312 pct.3 Cod pr.civilă raportat la art. 304 pct.9
Cod pr. civilă l-a admis şi pe cale de consecinţă a modificat în tot sentinţa
în sensul că a admis contestaţia şi a anulat Ordinul nr.127/17 februarie 2009
cu consecinţa reintegrării contestatoarei în funcţia deţinută anterior emiterii
ordinului şi obligării intimatei la plata despăgubirilor reprezentând salariile
indexate, majorate şi reactualizate, de la data concedierii şi până la data
reîncadrării efective a recurentei reclamante.
Cererea de acordare a daunelor morale formulată de
reclamantă nu a fost admisă faţă de faptul că aceasta nu a dovedit că a suferit
un prejudiciu, nu a dovedit existenţa vreunei vătămări, fiind vorba de
susţineri ale acesteia cu privire la afectarea imaginii şi demnităţii.
