|
Cerere
de sesizare a Curţii Europene de Justiţie. Inadmisibilitate.
Rezumat: Tribunalele naţionale, în cazul interpretării
dreptului comunitar , nu sunt obligate să facă o trimitere pentru o hotărâre
preliminară, printre altele, în ipoteza în care chestiunea respectivă este substanţial
identică raportată la o chestiune care a făcut deja obiectul unei hotărâri
preliminare într-o speţă analogă sau când problema de drept în cauză a fost
decisă printr-o jurisprudenţă a Curţii, indiferent de natura procedurilor care
au dus la această jurisprudenţă, chiar în lipsa unei stricte identităţi a
chestiunilor în litigiu, sau când
judecătorul constată că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu
aşa evidenţă încât nu lasă loc nici unei îndoieli rezonabile.
Curtea de Apel Suceava, secţia
penală şi pentru cauze cu minori,
sentinţa penală nr. 21/1.03.2012
Hotărârea:
În opinia Curţii Europene de Justiţie,
tribunalele naţionale, în cazul interpretării dreptului comunitar , nu sunt
obligate să facă o trimitere pentru o hotărâre preliminară în trei ipoteze:
-
când
chestiunea ridicată nu este relevantă, în sensul că, atunci când răspunsul la
această chestiune, oricare ar fi el, nu poate să afecteze soluţia cauzei;
-
când
chestiunea respectivă este substanţial identică raportată la o chestiune care a
făcut deja obiectul unei hotărâri preliminare într-o speţă analogă sau când
problema de drept în cauză a fost decisă printr-o jurisprudenţă a Curţii,
indiferent de natura procedurilor care au dus la această jurisprudenţă, chiar în lipsa unei stricte identităţi a
chestiunilor în litigiu;
-
când
judecătorul constată că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu
aşa evidenţă încât nu lasă loc nici unei îndoieli rezonabile.
În speţă, curtea constată că sunt date
ultimele două ipoteze, care justifică respingerea cererii formulate de
apărătorii persoanei solicitate P. V.
Astfel, prin hotărârea CEJ C-306/09 din
2010, au fost interpretate articolele 3, 4 punctul 6 şi 5 punctele 1 şi 3 din
Decizia – cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13.06.2002 privind mandatul
european de arestare între statele membre, precum şi validitatea art. 4 pct. 6
şi a art. 5 pct.3, menţionate anterior.
Este adevărat că obiectul întrebărilor
din acea speţă viza mandatul european de arestare emis în vederea executării
pedepsei şi nu în vederea urmăririi penale, cum este cazul în speţa de faţă,
însă instanţa apreciază că interpretarea dată de CEJ acelor chestiuni de drept
se aplică şi celor ridicate prin cererea din această cauză, întrucât aceleaşi
principii de drept, cum ar fi: dreptul la apărare, dreptul la un proces
echitabil, dreptul la libertate, prezumţia de nevinovăţie, etc., trebuie să
guverneze mandatul european de arestare indiferent că a fost emis în vederea
urmăririi penale sau al executării pedepsei.
Această interpretare se desprinde şi din
cuprinsul motivării hotărârii mai sus menţionate, Curtea arătând că, „ În cazul în care condamnarea în lipsă, care
în acţiunea principală, stă la baza mandatului de arestare nu ar fi devenit
executorie, scopul şi obiectivul predării ar fi tocmai acelea de a permite
continuarea exercitării acţiunii publice, sau iniţierea unei noi proceduri, cu
alte cuvinte, să fie realizată o predare în scopul urmăririi penale
corespunzătoare ipotezei vizate în articolul 5 punctul 3 din Decizia – cadru
2002/584.
Întrucât
situaţia unei persoane care a fost condamnată în lipsă şi care dispune încă de
posibilitatea de a solicita o nouă procedură este comparabilă cu cea a unei
persoane care face obiectul unui mandat european de arestare emis pentru
efectuarea urmăririi penale, nici un motiv obiectiv nu se opune faptului că
o autoritate judiciară de executare care a aplicat articolul5 punctul 1din
Decizia – cadru 2002/584 să aplice condiţia care figurează la articolul 5
punctul 3din aceasta”.
În concluzie, reţine Curtea Europeană de
Justiţie spre finalul respectivei hotărâri preliminare că, „ articolul 4 punctul 6 şi articolul 5 punctul
3 din Decizia – cadru 2002/584 trebuie interpretate în sensul că, atunci când
statul membru de executare în cauză a pus în aplicare articolul 5 punctele 1 şi
3 din această decizie – cadru în ordinea sa juridică internă, executarea unui
mandat european de arestare emis în scopul executării unei pedepse pronunţate
în lipsă în sensul articolului 5 punctul 1 poate fi supusă condiţiei ca
persoana în cauză, resortisant sau rezident al statului membru de executare, să
fie returnat în acest din urmă stat pentru a executa acolo, dacă este cazul ,
pedeapsa care va fi pronunţată împotriva sa la finalul unei noi proceduri de
judecată organizate în prezenţa sa în statul membru emitent”.
Ori, în speţă, persoana solicitată, în
cazul în care va fi predată autorităţilor emitente a mandatului european de
arestare în vederea efectuării urmăririi penale are, ca şi în cazul mandatului
de arestare emis în vederea executării unei pedepse, posibilitatea de a-şi face
apărări în sensul celor arătate prin cererea de sesizare a CEJ, şi să solicite
în faţa autorităţii judiciare emitente rejudecarea propunerii emiterii unui
astfel de mandat, cu respectarea dreptului la un proces echitabil, a dreptului
de a fi legal citat şi de a-şi putea angaja un apărător.
De altfel, autorităţile judiciare
austriece, au garantat, la cererea instanţei( adresa de la fila 113 dosar), că
„ desfăşurarea procedurii de anchetă, în
special emiterea ordonanţei interne de arestare şi a mandatului european de
arestare au avut loc cu respectarea drepturilor inculpatului V. P. conform
articolului V şi articolului VI din Convenţia Europeană Pentru Protecţia
Drepturilor Omului precum şi în conformitate cu Codul de procedură penală
austriac.” De asemenea, prin aceeaşi adresă, au fost date garanţii că
persoana solicitată „va fi trimisă înapoi
în România, după audierea sa, în scopul executării pedepsei, în cazul
condamnării sale cu o pedeapsă privativă de libertate sau cu o măsură
preventivă privativă de libertate dispuse de un tribunal din Austria”.
Cât priveşte întrebarea preliminară
referitoare la faptul dacă persoanele împotriva cărora a fost declanşată
procedura mandatului european de arestare, beneficiază de prezumţia de
nevinovăţie consacrată de art. 48 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii
Europene, instanţa nu a identificat în jurisprudenţa CEJ o speţă în care să-i
fie adresată o astfel de întrebare.
Cu toate acestea, instanţă apreciază că
aplicarea corectă a dreptului comunitar în această materie se impune cu aşa
evidenţă încât nu lasă loc nici unei îndoieli rezonabile care să justifice
sesizarea CEJ să interpreteze dreptul comunitar şi să răspundă la această
întrebare preliminară.
Astfel, prevederile art. 5 al Convenţiei
Europene a Drepturilor Omului sunt destinate protecţiei libertăţii fizice a
oricărei persoane împotriva arestării sau detenţiei arbitrare sau abuzive. De
la principiul garantării libertăţii există însă şi excepţii, cum ar fi şi
privarea de libertate a unei persoane, paragraful 1 al acestui articol
cuprinzând şase cazuri permise de privare de libertate, printre care şi
detenţia provizorie. Acest tip de privare de libertate este admisă dacă scopul
său este de a conduce persoana respectivă în faţa autorităţii judiciare
competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o
infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l
împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.
Orice privare de libertate trebuie să fie legală, echitabilă şi proporţională
cu situaţia care a determinat-o, trebuie să fie dispusă şi executată de o
autoritate competentă şi nu trebuie să aibă un caracter arbitrar. Articolul 5 §
2-5 cuprinde mai multe garanţii: dreptul de a fi informat, dreptul de a apărea
în faţa unui judecător, dreptul la recurs şi dreptul la despăgubiri, garanţii
care au drept scop apărarea împotriva oricărei atingeri arbitrare aduse
libertăţii persoanei.
Prin urmare, dacă Curtea Europeană a
Drepturilor Omului permite, prin articolul menţionat, detenţia preventivă a
unei persoane, rezultă că această măsură poate fi luată şi în baza unui mandat
european de arestare, fără să se aducă atingere prezumţiei de nevinovăţie
consacrată atât de Carta Fundamentală a Uniunii Europene cât şi de legislaţiile
naţionale. În virtutea acestui principiu fundamental, orice persoană arestată provizoriu beneficiază de prezumţia
că este nevinovată de comiterea faptei pentru care este acuzată, până la
intervenirea unei hotărâri definitive de condamnare, hotărâre care va răsturna
această prezumţie.
|
