Aplicarea dispoziţiilor din Contractul colectiv de muncă privind dreptul la c/val masă caldă, ajutor de Paşti, primă de vacanţă şi sporul de 100% pentru sâmbete duminici şi sărbători legale, de la intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009,

Aplicarea dispoziţiilor din Contractul colectiv de muncă privind dreptul la c/val masă caldă, ajutor de Paşti, primă de vacanţă şi sporul de 100% pentru sâmbete duminici şi sărbători legale, de la intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009.

Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, art. 7 O.U.G. nr. 1/25.01.2010 privind unele masuri in domeniul salarizării personalului din sectorul bugetar, Legea nr. 330 /2009 privind salarizarea unitara a personalului plătit din fonduri publice, art. 3

Potrivit dispoziţiilor art. 12 alin. 1 din Legea nr. 130/1996 se interzice negocierea unor clauze ale contractelor colective de muncă referitoare la drepturile ale căror acordare şi cuantum sunt stabilite prin dispoziţii legale în cazul salariaţilor instituţiilor bugetare.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,

Decizia civilă nr. 130 din 17 ianuarie 2012.

Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Prahova reclamanţii B. I,,ş.a. au solicitat în contradictoriu cu pârâta D.G.A.S.P.C. P ca instanţa prin hotărârea ce o va pronunţa sa dispună obligarea pârâtei la respectarea CCMU I-A, 13567 J/22.05.2009 şi a acordului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, obligarea pârâtei la plata c. valorii mesei calde, respectiv 10 lei/zi, începând cu data de 01.01.2010 şi până la data plăţii efective, la plata ajutorului de Paşte pentru anul 2010, la plata primei de vacanţă egală cu salariul de bază brut din luna anterioară plecării în concediu, la plata sporului de 100% pentru sâmbete, duminici şi sărbători legale efectiv lucrate de la apariţia Legii nr. 330/2009 şi până la data plăţii efective, precum şi la plata dreptului special pentru refacerea capacităţii de muncă în cuantum de 74 lei/ luna net până la data plăţii efective.

In motivarea acţiunii s-a arătat că la data de 29.01.2010 li s-a adus la cunoştinţă încheierea unui proces verbal prin care pârâta elimina prima de vacanţă, contravaloarea mesei calde, ajutorul de Paşte şi dreptul special pentru refacerea capacităţii de muncă.

Au mai arătat reclamanţii că pentru sâmbetele şi duminicile efectiv lucrate se acorda un spor de 50% din salariul de bază, acest spor fiind acordat, însă începând cu 01.01.2010 acesta trebuia acordat în procent de 100%.

In acest sens, de la data apariţiei legii mai favorabile, sporul pentru orele efectiv lucrate, sâmbăta şi duminica trebuia acordat în proporţie de 100%.

La cerere s-au ataşat înscrisuri.

Pârâta DGASPC P legal citată, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, motivat de faptul că acordul colectiv se aplică numai funcţionarilor publici, reclamanţii neavând această calitate, fiind personal contractual.

Raportat la contravaloarea mesei calde s-a arătat că plata acestor drepturi s-a făcut în baza CCMU, care şi-a încetat aplicabilitatea la data de 25.11.2009.

Cu privire la ajutorul de Paşte s-a arătat că se afla în imposibilitate de a-l acorda, întrucât prin OUG nr.114/23.12.2009 nu se prevăd sume pentru acordarea de tichete cadou şi de vacanţă personalului din cadrul instituţiilor publice locale şi centrale.

In ce priveşte plata primei de vacanţă s-a menţionat că drepturile solicitate au fost acordate tot în bază CCMU 2007-2009 care a fost valabil până la data de 20.11.2009.

La termenul de judecată din data de 17.02.2011, s-a depus la dosar o cerere de intervenţie în interesul pârâtei, din partea Consiliului Judeţean Prahova prin care a arătat ca pârâta a fost înfiinţată prin hotărârea Consiliului Judeţean Prahova nr.123/2004, ca instituţie publică în subordinea Consiliului Judeţean Prahova, finanţarea acesteia asigurându-se din bugetul judeţului Prahova.

In cauză s-a administrat proba cu înscrisuri.

Pe baza probatoriilor administrate în cauză, prin sentinţa civilă nr. 513 din data de 18 martie 2011 Tribunalul Prahova a respins cererea de intervenţie formulată de terţul intervenient C J Ph, ca neîntemeiată.

Prin aceeaşi sentinţă s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţi, în contradictoriu cu pârâta D.G.A.S.P.C. Ph, a fost obligată pârâta să plătească reclamanţilor, membri de sindicat, drepturile salariale cuvenite şi neachitate constând în contravaloarea masă caldă (10 lei/zi net) începând cu 01.01.2010 şi până la 25.05.2010, contravaloare primă Paşte în sumă de 650 lei pentru anul 2010, primă de vacanţă egală cu salariul de bază brut din luna anterioară plecării în concediu, pentru salariaţii ce au efectuat concediul de odihnă pe anul 2010 până în luna mai 2010, sporul de 100% pentru sâmbete, duminici şi sărbători legale efectiv lucrate, începând cu data intrării în vigoare a Legii nr.330/2009 şi până la data de 22.05.2010 şi s-a respins în rest acţiunea.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:

În conformitate cu CCM nr. I/A/13567/J/22.05.2009 încheiat între mai multe sindicate (printre care şi Sindicatul Liber al D.G.A.S.P.C. Ph , reprezentant al reclamanţilor în prezenta cauză) şi pârâta D.G.A.S.P.C. Ph , personal contractual încadrat în cadrul pârâtei – membrii de sindicat - are dreptul în cazul acordării raportului săptămânal sau al sărbătorilor legale, în alte zile decât sâmbăta şi duminica şi sărbătorile legale, la un spor de până la 50% din salariul de bază (art.15 al.4,lit.”c1”) pentru orele efectiv lucrate, au dreptul la plecarea în concediu la o primă de vacanţă egală cu salariul brut din luna anterioară plecării în concediu (art. 15 alin. 6), tichete cadou cu ocazia sărbătorilor de Paşte şi Crăciun în cuantum de 650 lei net pe eveniment, o masă caldă în cuantum de 10 lei pe zi sau în situaţia în care aceste obligaţii nu se pot îndeplini în natură, se va achita suma netă de 10 lei pe zi (art. 28 din CCM).

Referitor la dreptul special pentru refacerea capacităţii de muncă prevăzut de art. 52 de CCMU tribunalul a apreciat că acesta se va putea acorda începând cu 01.01.2010 în limitele bugetului negociat între părţi.

Prima instanţă a considerat că la data de 29.01.2010, sindicatele (inclusiv sindicatele din prezenta cauză) şi pârâta au încheiat Procesul – verbal nr. 2352/29.01.2010 prin care s-au adus la cunoştinţă modificările legislative, urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009 şi OUG/2010 şi faptul că o parte din drepturile solicitate prin prezenta acţiune, nu vor mai fi acordate, însă semnăturile de pe respectivul înscris echivalează cu o luare la cunoştinţă a acestor modificări legislative şi implicit a reducerii unor drepturi de natură salarială, nu şi un acord în acest sens.

În această situaţie, în conformitate cu art.244 Codul Munci, instanţa de fond a apreciat că această aducere la cunoştinţă nu poate echivala cu un act adiţional de modificare a CCM.

Menţionează instanţa de fond că potrivit art. 236 alin. 4 din Codul Muncii, CCM indicat cu respectarea dispoziţiilor legale, constituie legea părţilor, executarea acestuia fiind obligatorie pentru părţile semnatare, nerespectarea clauzelor contractuale putând fi constată în instanţa de judecată.

Având în vedere că CCM este valabil până la data de 22.05.2010, iar în conformitate cu Legea nr. 330/2009, CCM legal încheiat produce efecte până la data la care sunt valabile, prima instanţă a obligat pârâta să plătească fiecărui reclamant (membri de sindicat) drepturile salariale cuvenite şi neachitate, constând în contravaloarea masă caldă (10 lei/zi net) contravaloare primă Paşte în sumă de 650 lei (pentru anul 2010) cu menţiunea că suma de achitat a fost menţionată de către părţi ca fiind în tichete cadou, plată primă de vacanţă (conform CCM), cât şi sporul de 100% pentru orele efectuate sâmbăta şi duminica (conform prevederilor Legii nr. 330/2009 şi începând cu data intrării în vigoare a acestei legi) urmând ca toate aceste drepturi să fie acordate până la data expirării termenului pentru care a fost încheiat CCM.

Instanţa de fond a considerat că, în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile OUG nr. 114/2009 întrucât nu există o solicitare privind plata unor tichete cadou sau de vacanţă ci, o primă de Paşti, în echivalent tichete.

Referitor la cererea privind acordarea dreptului special pentru refacerea capacităţii de muncă, prevăzut de art. 52 din CCM, această cerere a fost respinsă, întrucât art. 52 din CCMU, acest drept nu se va mai acorda începând cu 01.01.2010, decât în limitele bugetului aprobat, buget ce nu mai prevede posibilitatea acordării acestui drept salarial.

Cu privire la cererea de intervenţie, tribunalul a apreciat-o ca neîntemeiată, întrucât în cauza se urmăreşte acordarea unor drepturi salariale în temeiul unui CCMU care reprezintă legea părţilor, însuşit de acestea prin semnătură, neavând nicio legătură cu modalitatea de finanţare a pârâtei.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispoziţiei art. 282-289 CM şi a CCM nr. IA 13567/22.05.2009 al DGASPC Prahova, prima instanţă a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţi, a respins cererea de intervenţie ca neîntemeiată, a obligat pârâta să plătească reclamanţilor, membri de sindicat, drepturile salariale cuvenite şi neachitate constând în contravaloarea masă caldă (10 lei/zi net) începând cu 01.01.2010 şi până la 25.05.2010, contravaloare primă Paşte în sumă de 650 lei pentru anul 2010, primă de vacanţă egală cu salariul de bază brut din luna anterioară plecării în concediu, pentru salariaţii ce au efectuat concediul de odihnă pe anul 2010 până în anul 2010, sporul de 100% pentru sâmbete, duminici şi sărbători legale efectiv lucrate începând cu data intrării în vigoare a Legii nr.330/2009 şi până la data de 22.05.2010, a respins în rest acţiunea şi a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei instanţei de fond a declarat recurs pârâta D.G. A.S.P.C. , criticând-o ca nelegală şi netemeinică, invocând în acest sens disp.art.304 pct. 7 şi 9 Cod procedură civilă.

În motivarea recursului se menţionează că drepturile solicitate de către reclamanţi şi prevăzute în Contractul Colectiv de Muncă nr. IA 13567/J/22.05.2009 al DGASPC Prahova au fost preluate din Contractul colectiv de muncă la nivelul unităţilor de asistenţă socială încheiat pe perioada 2007-2009.

Deşi s-a învederat instanţei că aceste drepturi nu au mai putut fi acordate începând cu data de 01.01.2010, data intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice la nivelul instituţiilor şi autorităţilor publice ale administraţiei locale şi a Ordinului nr. 32/42/15.01.2010 al ministrului muncii, familiei şi protecţiei sociale şi al ministrului finanţelor publice pentru monitorizarea şi controlul aplicării prevederilor Legii-cadru nr. 330/2009, acte normative prin care se interzicea acordarea unor drepturi ce nu sunt prevăzute în legi sau hotărâri ale Guvernului, instanţa a apreciat în mod eronat că dispoziţiile imperative ale actelor normative susmenţionate nu se pot aplica contractelor colective de muncă aflate în vigoare, ci numai noilor contracte de muncă, încheiate după data de 01.01.2010.

In considerente instanţa a reţinut că reclamanţii au dreptul la toate solicitările formulate, în bază Contractului Colectiv de Muncă care e legea părţilor, că respectarea prevederilor CCM e obligatorie pentru părţi atâta timp cât contractul nu a fost modificat sau renegociat.

Faţă de aceste afirmaţii, recurenta consideră ca hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii şi cu nesocotirea normei de drept substanţial potrivit căreia unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie sa distingă. Aceasta regula ţine seama de faptul că, unei formulări generale a textului legal trebuie să-i corespundă o aplicare a sa tot generală, fără a introduce distincţii pe care legea nu le conţine.

In acest sens, Legea nr. 330/2009 nu face distincţie între contractele colective deja încheiate la data apariţiei ei şi cele care urmează a fi încheiate ulterior, ea doar stipulează că în cursul anului 2010 nu se vor mai acorda anumite drepturi, fără însă a preciza în mod expres că se aplica doar contractelor colective încheiate după intrarea ei în vigoare. Având în vedere că drepturile solicitate de sindicate urmau a fi acordate în cursul anului 2010, faţă de limitările prevăzute pentru acest an, a considerat că se află în imposibilitatea acordării lor pe parcursul anului 2010.

Arată recurenta că art. 5 alin 2 din CCM se stipulează: „In situaţia în care, în privinţa drepturilor ce decurg din prezentul Contract de Muncă, intervin reglementari legale mai favorabile salariaţilor, acestea vor completa de drept contractul colectiv de muncă”.

Aşa cum rezultă din interpretarea acestui articol, în situaţia unor reglementari legale mai favorabile, acestea urmau a fi acordate de drept, fără a mai fi necesară încheierea unui act adiţional la contract.

Raţionamentul prin analogie permite deducerea din opoziţia acestei ipoteze a următoarei consecinţe: unde există aceleaşi raţiuni, trebuie aplicate aceleaşi legi şi aceeaşi soluţie, respectiv, dacă intervin reglementari legale care interzic acordarea unor drepturi, acestea vor completa de drept CCM, fără a mai fi necesară încheierea unui act adiţional.

Consideră că motivarea instanţei, referitoare la faptul ca neacordarea drepturilor pentru anul 2010 nu a fost consfinţită prin act adiţional, încalcă acest raţionament, atâta timp cât, dacă ar fi intervenit reglementări mai favorabile nu ar mai fi fost nevoie de niciun act adiţional.

Un alt motiv de recurs este faptul că reclamanţii au solicitat obligarea recurentei la plata ajutorului de Paşte, respectiv 650 lei pentru anul 2010, deşi CCM al DGASPC prevedea că salariaţii „beneficiază de tichete cadou pentru Paşte şi Crăciun în cuantum de 650 Ron net / eveniment, cu încadrare în veniturile proprii ale instituţiei şi în limita resurselor bugetare” şi nu de o sumă netă.

Deşi nu exista o altă prevedere legală pentru acordarea unei prime de Paşte personalului contractual şi nici nu era stipulat în CCM al DGASPC acest drept în forma solicitată de către reclamanţi, ci sub forma de tichete cadou, instanţa de fond, în mod eronat, a obligat instituţia recurentă la plata sumei de 650 lei, reprezentând ajutorul de Paşte pentru anul 2010, în echivalent tichete.

Având în vedere însă, că prin Ordonanţa 114/2009 privind unele măsuri financiar-bugetare, la art. 1 alin.(2) se prevede că „în bugetele pe anul 2010 ale instituţiilor publice centrale şi locale,..., indiferent de finanţare şi de subordonare, inclusiv activităţile finanţate integral din venituri proprii, înfiinţate pe lângă instituţiile publice, nu se prevăd sume pentru acordarea de tichete cadou şi tichete de vacanţă personalului din cadrul acestora”, consideră că nu este posibilă acordarea de tichete cadou, indiferent pentru ce ar fi ele echivalent.

În continuare, recurenta susţine că tot cu aplicarea greşită a Legii nr. 330/2009, instanţa de fond a admis cererea reclamanţilor referitoare la plata sporului de 100% pentru sâmbetele, duminicile şi sărbătorile legale efectiv lucrate începând cu data apariţiei legii mai favorabile. Astfel, deşi instanţa de fond a apreciat, iniţial, că prevederile Legii nr. 330/2009 nu se aplică contractelor colective în vigoare la data apariţiei acesteia, revine asupra acestei aprecieri şi face aplicarea legii mai favorabile deşi, la Cap. IV al Legii nr. 330/2009 „ Modul de stabilire în primul an de aplicare a legii”, la art.30 alin.7 se precizează că „Prevederile art.19 alin.2, art.20 şi art. 24 (acordarea sporului de 100%) nu se aplică în anul 2010”.

Astfel, chiar dacă în anexele specifice fiecărui domeniu de activitate sunt prevăzute aceste sporuri, aplicarea lor se subordonează prevederilor generale ale Legii 330/2009, în cazul de faţă restricţiile impuse pentru anul 2010, primul an de aplicare.

In susţinerea motivărilor sale, recurenta face trimitere şi la prevederile OUG 1/2010 care la art.5alin.1 lit.b prevede:,,sporurile, indemnizaţiile şi alte drepturi salariale prevăzute în anexele la Legea-cadru nr. 330/2009 care nu se introduc în salariul de bază, solda/salariul funcţiei de bază sau, după caz, indemnizaţia lunară de încadrare se acordă în aceleaşi cuantumuri de la 31 decembrie 2009 numai personalului care a beneficiat de acestea, în măsura în care îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, cu respectarea prevederilor art. 23 din Legea-cadru nr. 330/2009.

Sporul de 50% acordat în prezent este cel din luna decembrie 2009.

Potrivit adresei nr. 6343 dosar II/A/2 a C. J. P. - ordonator principal de credite, în bugetul judeţului pe anul 2010, şi implicit, în bugetul DGASPC P nu au fost prevăzute fonduri pentru categoriile de cheltuieli solicitate de sindicate, în consecinţa, nu putea angaja resurse financiare pentru plata ilegală a unor drepturi interzise de lege.

Instanţa de fond a apreciat faptul că un proces verbal încheiat între părţi nu are valoarea unui act adiţional de natură să modifice clauzele contractului colectiv de muncă astfel cum prevăd dispoziţiile Codului Muncii, caz în care procesul-verbal nu poate produce efecte în sensul modificării clauzelor contractuale, constând în eliminarea unor drepturi prevăzute în mod expres în contractul colectiv de muncă.

Consideră recurenta că, faţă de imperativitatea dispoziţiilor Legii nr. 330/2009, aprecierea instanţei de fond că numai în bază unui act adiţional la contractul colectiv de muncă acesta se poate modifica, este eronată.

Pentru aceste motive, recurenta solicită admiterea recursului, modificarea în parte hotărârii atacate, în sensul respingerii în totalitate a acţiunii .

Prin decizia civilă nr. din data de … Curtea de Apel Ploiesti a admis recursul formulat de DGASPC P şi a modificat în parte sentinţa recurată în sensul că a dispus respingerea şi a capetelor de cerere privind obligarea pârâtei să plătească reclamanţilor-membri de sindicat drepturilor salariale constând în contravaloarea mesei calde începând cu 1.01.2010 până la 25.05.2010, contravaloarea primei de Paşte în sumă de 650 lei pentru anul 2010, primei de vacanţă egală cu salariul de bază brut din luna anterioară plecării în concediu pentru salariaţii ce au efectuat concediul de odihnă pe anul 2010, sporului de 100% pentru sâmbetele, duminicile şi sărbători legale efectiv lucrate, începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009 şi până la data de 22.05.2010 ca neîntemeiate.

Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei.

Pentru a pronunţa această soluţie Curtea a reţinut că În ceea ce priveşte plata contravalorii mesei calde, respectiv 10 lei/zi începând cu data de 1 ianuarie 2010 şi până la data plăţii efective, instanţa reţine că prin art. 28(3) din Contractul colectiv de muncă nr. IA 13567/J/22.05.2009 s-a stipulat ca măsură de protecţie socială, în vederea obţinerii unui randament cât mai ridicat la locul de muncă asigurarea pentru fiecare salariat prezent, în fiecare zi lucrătoare a unei mese calde servită în incinta instituţiei, în cuantum de 10 lei/net/zi. În măsura în care această obligaţie nu va putea fi îndeplinită în natură se stipulează obligaţia angajatorului de a achita, odată cu plata salariului, pentru fiecare zi lucrată în cursul lunii anterioare, a sumei nete de 10 lei/zi .

Această normă nu contravine dispoziţiile generale ale art. 236 alin. 1 Codul muncii, care precizează obiectul contractului colectiv de muncă, ci se corelează pe deplin cu aceasta, având caracterul unei norme speciale, cu caracter derogatoriu care exclude de la negociere, în cazul salariaţilor bugetari, drepturile salariale rezervate reglementării legale.

Or, reclamanţilor, care au calitatea de personal contractual în cadrul unei instituţii bugetare li s-a recunoscut, în pofida interdicţiei legale enunţate de art. 12 alin. 1 din Legea nr. 130/1996, prin contractul colectiv de muncă acordarea mesei calde sau a contravalorii acesteia.

Respectarea disciplinei bugetare reprezintă un interes general subsumat noţiunii de ordine publică, or demersul reclamanţilor acreditează ideea posibilităţii adăugării la lege.

Art. 3 din O.U.G. nr. 1 din data de 25 ianuarie 2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar stabileşte că prin contractele sau acordurile colective şi individuale de muncă nu pot fi negociate salarii sau alte drepturi de natură salarială care excedează prevederilor Legii – cadru nr. 330/2009.

Ori, acordarea mesei calde nu este prevăzută în dispoziţiile Legii – cadru nr. 330/2009, astfel încât aceasta nu poate fi acordată. În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile O.U.G nr. 55 /2010 privind unele măsuri de reduce a cheltuielilor publice care au determinat ca, începând cu data de 1 iulie 2010 să fie retrase prin rectificări bugetare, sumele prevăzute în bugetul de venituri şi cheltuieli pe anul 2010 reprezentând drepturi aferente contractului colectiv de muncă.

În ce priveşte acordarea ajutorului de Paşte în sumă de câte 650 lei pentru anul 2010, potrivit art. 27 din Contractul colectiv de muncă nr. IA 13567/J/22.05.2009, salariaţii D.G.A.S.P.C. P i beneficiază de tichete cadou (Crăciun şi Paşte) în cuantum de 650 RON/net/eveniment cu încadrare în veniturile proprii ale instituţiei şi în limita resurselor bugetare.

Însă, prin art. 1 alin. 2 din O.U.G nr. 114/23.12.2009 privind unele măsuri bugetare este stipulat că „în bugetele pe anul 2010 ale instituţiilor publice centrale şi locale, indiferent de finanţare şi de subordonare nu se prevăd sume pentru acordarea tichetelor cadou şi tichetelor de vacanţă personalului din cadrul acestora”.

Prin urmare, şi sub acest aspect, dispoziţia legală mai sus-menţionată limitează dreptul intimaţilor-reclamanţilor de a beneficia de acest drept salarial suplimentar.

Referitor la prima de vacanţă pentru reclamanţii care au efectuat concediul pe anul 2010 până în luna mai 2010, potrivit art. 15(6) din Contractul colectiv de muncă nr. IA 13567/J/22.05.2009, la plecarea în concediul de odihnă cuvenit în fiecare an calendaristic, personalul contractual beneficiază de o primă de vacanţă egală cu salariul de bază brut din luna anterioară plecării în concediu care se impozitează conform legii.

În considerarea dispoziţiilor art. 3 din O.U.G. nr. 1/25.01.2010 şi a Legii – cadru nr. 330/2009, lege care nu prevede acordarea acestei prime de vacanţă, dreptul solicitat de reclamanţii-intimaţi nu îşi regăseşte reglementare legală, fiind incidente, prin urmare, dispoziţiile art. 12 alin. 1 din Legea nr. 130/1996. În mod asemănător nici dreptul special pentru refacerea capacităţii de muncă, convenit de părţi la suma de 74 lei/lună net, nu are suport în legislaţia actuală.

În ce priveşte acordarea sporului de 100% pentru sâmbetele, duminicile şi sărbătorile legale efectiv lucrate începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009 şi până la data de 22 mai 2010, Curtea reţine că potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. 1 lit. b) din O.U.G. nr. 1/2010 sporurile , indemnizaţiile şi alte drepturi salariale prevăzute în anexele la Legea – cadru nr. 330/2009 care nu se introduc în salariul de bază, solda/salariul funcţie de bază sau, după caz, indemnizaţia lunară de încadrare se acordă în acelaşi cuantum de la 31.12.2009, numai personalului care a beneficiat de acestea, în măsura în care îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, cu respectarea prevederilor art. 23 din Legea – cadru nr. 330/2009.

Chiar şi în prezenţa acestor dispoziţii legale mai sus-menţionate, acordarea sporului în procent de 50% conform art. 15(5) lit. c1) din Contractul colectiv de muncă nr. IA 13567/J/22.05.2009 şi nu în procent de 100% din salariul de bază conform dispoziţiilor art. 20 din partea a II-a, Cap. III, Secţiunea a 2-a „Sporuri” din Legea nr. 330/2009 apare ca fiind cea corectă, deoarece art. 30 alin. 7 Cap. IV din acelaşi act normativ se stipulează că prevederile art. 20 nu se aplică în anul 2010.

Susţinerile intimaţilor-reclamanţi în sensul că prevederile Legii - cadru nr. 330/2009 nu pot fi aplicabile unui contract colectiv de muncă legal încheiat ce nu a fost niciodată anulat şi ale cărui clauze pot fi modificate numai prin acordul părţilor, nu pot fi primite, aceasta, pe de o parte, pentru că dispoziţiile Legii nr. 330/2009 nu disting între contractele colective de muncă aflate în derulare şi cele ce urmează a fi încheiate iar pe de altă parte, întrucât, deşi, contractul este legea părţilor, pentru aplicarea acestui principiu de drept este necesar ca acel contract să nu încalce dispoziţii imperative ale legii.

Potrivit art. 157 alin. 2 din Legea nr. 53/2003 ( Codul muncii) sistemul de salarizare a personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral sau în majoritate din de la bugetul de stat, bugetele locale, etc. se stabileşte prin lege, cu consultarea organizaţiilor sindicale . Este real faptul că şi pentru salariaţii instituţiilor publice se pot încheia contracte colective de muncă, dar prin aceste contracte nu pot fi negociate clauze referitoare la drepturile a căror acordare şi al căror cuantum sunt stabilite prin dispoziţii legale , astfel cum se prevede expres atât în art. 12 alin. 1 din Legea nr. 130/1996 cât şi prin art. 3 alin. 2 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional .

În sensul celor mai sus-arătate este şi practica instanţei constituţionale . Astfel, dispoziţiile art. 12 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 130/1996 au făcut în mai multe rânduri obiectul controlului de constituţionalitate, în Decizia nr. 768 din data de 18 septembrie 2007 Curtea Constituţională instanţa apreciind că acestea nu contravin dispoziţiilor constituţionale (prevederile art. 41 alin. (2) şi alin. (5) din Constituţie, referitoare la dreptul salariaţilor la măsuri de protecţia socială a muncii, respectiv la negocieri colective şi la caracterul obligatoriu al convenţiilor colective), pentru următoarele considerente:

„Conform principiilor de bază ale contractelor colective de muncă, astfel de contracte constituie legea părţilor, iar în conţinutul lor nu pot fi stabilite drepturi sub nivelul minimal prevăzut de lege şi de contractul colectiv încheiat la nivel superior.

Contractele colective de muncă încheiate pentru salariaţii instituţiilor publice au un regim juridic special, determinat de situaţia deosebită a părţilor acestor contracte. Astfel, cheltuielile necesare pentru funcţionarea instituţiilor publice, inclusiv drepturile salariale ale salariaţilor, sunt suportate de la bugetul de stat ori de la bugetele locale ale comunelor, ale oraşelor şi ale judeţelor.

Art. 137 alin. (1) din Constituţie prevede că: « (1) Formarea, administrarea, întrebuinţarea şi controlul resurselor financiare ale statului, ale unităţilor administrativ-teritoriale şi ale instituţiilor publice sunt reglementate prin lege ». În aceste condiţii se impune ca şi drepturile salariale ale salariaţilor instituţiilor publice să fie stabilite prin lege în limite precise, care nu pot constitui obiect al negocierilor şi nu pot fi modificate prin convenţii colective”.

Prin urmare, cum sporurile şi stimulentele salariale solicitate prin cererea de chemare în judecată nu se regăsesc în acte normative speciale privind salarizarea personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, respectiv OG nr. 10/2008 privind nivelul salariilor de bază şi ale altor drepturi ale personalui bugetar, sau Legea nr. 330/2009, pentru considerentele mai sus-arătate, Curtea nu poate da eficienţă juridică prevederilor contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, încheiat în dauna dispoziţiilor imperative ale legii, pentru perioada dedusă judecăţii.

Mai mult, acestea contravin şi dispoziţiilor imperative ale art. 14(3) şi 23(1) din Legea nr. 273/2006, privind finanţele publice locale, potrivit cărora nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget şi nici nu poate fi angajată şi efectuată din aceste bugete dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială, iar ordonatorii de credite au obligaţia de a angaja şi a utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor şi destinaţiilor aprobate, pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituţiilor publice respective şi cu respectarea dispoziţiilor legale.

Altfel spus şi în deplin acord cu art. 7 din Legea nr. 130/1996, privind Contractul colectiv de muncă, numai contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale constituie legea părţilor, or drepturile salariale ale funcţionarilor publici şi personalului contractual din instituţiile bugetare se suportă din fondurile alocate special de la bugetul de stat, în principal şi de la bugetul local, iar dispoziţiile legale în materia salarizării acestui personal, sunt dispoziţii speciale cu caracter imperativ care derogă de la dispoziţiile generale, sunt de strictă interpretare şi aplicare şi nu pot face obiectul negocierilor la încheierea contractelor colective de muncă.

(Judecător Elena Lazăr)