Aplicarea dispoziţiilor din Contractul colectiv de muncă privind dreptul la c/val masă caldă, ajutor de Paşti, primă de vacanţă şi sporul de 100% pentru sâmbete duminici şi sărbători legale, de la intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009.
Legea nr. 130/1996 privind contractul
colectiv de muncă, art. 7 O.U.G. nr. 1/25.01.2010 privind unele
masuri in domeniul salarizării personalului din sectorul bugetar, Legea nr. 330
/2009 privind salarizarea unitara a
personalului plătit din fonduri publice, art. 3
Potrivit
dispoziţiilor art. 12 alin. 1 din Legea nr. 130/1996 se interzice negocierea
unor clauze ale contractelor colective de muncă referitoare la drepturile ale
căror acordare şi cuantum sunt stabilite prin dispoziţii legale în cazul
salariaţilor instituţiilor bugetare.
Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,
Decizia civilă nr. 130 din 17 ianuarie 2012.
Prin acţiunea
înregistrată la Tribunalul Prahova reclamanţii B. I,,ş.a. au
solicitat în contradictoriu cu pârâta
D.G.A.S.P.C. P ca instanţa prin
hotărârea ce o va pronunţa sa dispună
obligarea pârâtei la respectarea CCMU I-A, 13567 J/22.05.2009 şi a
acordului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, obligarea pârâtei la plata c. valorii mesei calde,
respectiv 10 lei/zi, începând cu data de 01.01.2010 şi până la data plăţii
efective, la plata ajutorului de Paşte
pentru anul 2010, la plata primei de
vacanţă egală cu salariul de bază brut
din luna anterioară plecării în concediu, la plata sporului de 100%
pentru sâmbete, duminici şi sărbători
legale efectiv lucrate de la apariţia
Legii nr. 330/2009 şi până la
data plăţii efective, precum şi la plata dreptului special pentru refacerea
capacităţii de muncă în cuantum de 74
lei/ luna net până la data plăţii efective.
In motivarea
acţiunii s-a arătat că la data de 29.01.2010 li s-a adus la cunoştinţă
încheierea unui proces verbal prin care pârâta elimina prima de vacanţă, contravaloarea mesei calde, ajutorul de Paşte
şi dreptul special pentru refacerea capacităţii de muncă.
Au mai arătat reclamanţii că
pentru sâmbetele şi duminicile
efectiv lucrate se acorda un spor de 50%
din salariul de bază, acest spor fiind
acordat, însă începând cu 01.01.2010 acesta trebuia acordat în procent
de 100%.
In acest
sens, de la data apariţiei legii mai favorabile, sporul pentru orele
efectiv lucrate, sâmbăta şi
duminica trebuia acordat în proporţie de
100%.
La cerere s-au
ataşat înscrisuri.
Pârâta DGASPC
P legal citată, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, motivat
de faptul că acordul colectiv se aplică numai funcţionarilor publici,
reclamanţii neavând această calitate, fiind personal contractual.
Raportat la contravaloarea mesei calde s-a arătat că
plata acestor drepturi s-a făcut în baza CCMU, care şi-a încetat
aplicabilitatea la data de 25.11.2009.
Cu privire la
ajutorul de Paşte s-a arătat că se afla în imposibilitate de a-l acorda, întrucât
prin OUG nr.114/23.12.2009 nu se prevăd sume pentru acordarea de tichete cadou şi de vacanţă personalului din cadrul instituţiilor publice locale şi centrale.
In ce
priveşte plata primei de vacanţă
s-a menţionat că drepturile solicitate
au fost acordate tot în bază CCMU 2007-2009 care a fost valabil până la data de 20.11.2009.
La termenul de judecată din data de 17.02.2011, s-a depus la dosar o cerere de intervenţie în interesul pârâtei,
din partea Consiliului Judeţean Prahova prin care a arătat
ca pârâta a fost înfiinţată prin
hotărârea Consiliului Judeţean Prahova nr.123/2004, ca instituţie publică în
subordinea Consiliului Judeţean Prahova, finanţarea acesteia asigurându-se din
bugetul judeţului Prahova.
In cauză s-a
administrat proba cu înscrisuri.
Pe baza probatoriilor administrate în cauză, prin
sentinţa civilă nr. 513 din data de 18 martie 2011 Tribunalul Prahova a respins
cererea de intervenţie formulată de
terţul intervenient C J Ph, ca
neîntemeiată.
Prin aceeaşi sentinţă s-a admis
în parte acţiunea formulată de reclamanţi, în contradictoriu cu pârâta D.G.A.S.P.C. Ph, a fost obligată
pârâta să plătească reclamanţilor, membri de sindicat, drepturile salariale
cuvenite şi neachitate constând în contravaloarea masă caldă (10 lei/zi net)
începând cu 01.01.2010 şi până la 25.05.2010, contravaloare primă Paşte în sumă
de 650 lei pentru anul 2010, primă de vacanţă egală cu salariul de bază brut
din luna anterioară plecării în concediu, pentru salariaţii ce au efectuat
concediul de odihnă pe anul 2010 până în luna mai 2010, sporul de 100% pentru
sâmbete, duminici şi sărbători legale efectiv lucrate, începând cu data
intrării în vigoare a Legii nr.330/2009 şi până la data de 22.05.2010 şi s-a
respins în rest acţiunea.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a
reţinut, în esenţă, următoarele:
În conformitate cu CCM nr. I/A/13567/J/22.05.2009
încheiat între mai multe sindicate (printre care şi Sindicatul Liber al D.G.A.S.P.C. Ph , reprezentant al
reclamanţilor în prezenta cauză) şi pârâta D.G.A.S.P.C. Ph , personal
contractual încadrat în cadrul pârâtei – membrii de sindicat - are dreptul în
cazul acordării raportului săptămânal sau al sărbătorilor legale, în alte zile
decât sâmbăta şi duminica şi sărbătorile legale, la un spor de până la 50% din salariul de
bază (art.15 al.4,lit.”c1”)
pentru orele efectiv lucrate, au dreptul la plecarea în concediu la o
primă de vacanţă egală cu salariul brut din luna anterioară plecării în
concediu (art. 15 alin. 6), tichete cadou cu ocazia sărbătorilor de Paşte şi
Crăciun în cuantum de 650 lei net pe eveniment, o masă caldă în cuantum de 10
lei pe zi sau în situaţia în care aceste obligaţii nu se pot îndeplini în
natură, se va achita suma netă de 10 lei pe zi (art. 28 din CCM).
Referitor la dreptul special
pentru refacerea capacităţii de muncă prevăzut de art. 52 de CCMU tribunalul a apreciat că acesta se va
putea acorda începând cu 01.01.2010 în limitele bugetului negociat între părţi.
Prima instanţă a considerat
că la data de 29.01.2010, sindicatele (inclusiv sindicatele din prezenta cauză)
şi pârâta au încheiat Procesul – verbal nr. 2352/29.01.2010 prin care s-au adus
la cunoştinţă modificările legislative, urmare a intrării în vigoare a Legii
nr. 330/2009 şi OUG/2010 şi faptul că o parte din drepturile solicitate prin
prezenta acţiune, nu vor mai fi acordate, însă semnăturile de pe respectivul
înscris echivalează cu o luare la cunoştinţă a acestor modificări legislative
şi implicit a reducerii unor drepturi de natură salarială, nu şi un acord în
acest sens.
În această situaţie, în
conformitate cu art.244 Codul Munci, instanţa de fond a
apreciat că această aducere la cunoştinţă
nu poate echivala cu un act adiţional de modificare a CCM.
Menţionează instanţa de fond
că potrivit art. 236 alin. 4 din Codul Muncii, CCM indicat cu respectarea
dispoziţiilor legale, constituie legea părţilor, executarea acestuia fiind
obligatorie pentru părţile semnatare, nerespectarea clauzelor contractuale
putând fi constată în instanţa de judecată.
Având în vedere că CCM este
valabil până la data de 22.05.2010, iar în conformitate cu Legea nr. 330/2009,
CCM legal încheiat produce efecte până la data la care sunt valabile,
prima instanţă a obligat pârâta să
plătească fiecărui reclamant (membri de sindicat) drepturile salariale cuvenite
şi neachitate, constând în contravaloarea masă caldă (10 lei/zi net)
contravaloare primă Paşte în sumă de 650 lei (pentru anul 2010) cu menţiunea că
suma de achitat a fost menţionată de către părţi ca fiind în tichete cadou, plată
primă de vacanţă (conform CCM), cât şi sporul de 100% pentru orele efectuate
sâmbăta şi duminica (conform prevederilor Legii nr. 330/2009 şi începând cu
data intrării în vigoare a acestei legi) urmând ca toate aceste drepturi să fie
acordate până la data expirării termenului pentru care a fost încheiat CCM.
Instanţa de fond a
considerat că, în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile OUG nr. 114/2009
întrucât nu există o solicitare privind plata unor tichete cadou sau de vacanţă
ci, o primă de Paşti, în echivalent tichete.
Referitor la cererea privind
acordarea dreptului special pentru refacerea capacităţii de muncă, prevăzut de
art. 52 din CCM, această cerere a fost respinsă, întrucât art. 52 din CCMU,
acest drept nu se va mai acorda începând cu 01.01.2010, decât în limitele
bugetului aprobat, buget ce nu mai prevede posibilitatea acordării acestui
drept salarial.
Cu privire la cererea de
intervenţie, tribunalul a apreciat-o ca neîntemeiată, întrucât în cauza se urmăreşte acordarea unor drepturi salariale în
temeiul unui CCMU care reprezintă legea
părţilor, însuşit de acestea prin semnătură, neavând nicio legătură cu modalitatea de finanţare a
pârâtei.
Pentru toate aceste
considerente, în temeiul dispoziţiei art. 282-289 CM şi a CCM nr. IA
13567/22.05.2009 al DGASPC Prahova, prima instanţă a admis în parte acţiunea
formulată de reclamanţi, a respins
cererea de intervenţie ca neîntemeiată, a obligat pârâta să plătească
reclamanţilor, membri de sindicat, drepturile salariale cuvenite şi neachitate
constând în contravaloarea masă caldă (10 lei/zi net) începând cu 01.01.2010 şi
până la 25.05.2010, contravaloare primă Paşte în sumă de 650 lei pentru anul
2010, primă de vacanţă egală cu salariul de bază brut din luna anterioară
plecării în concediu, pentru salariaţii ce au efectuat concediul de odihnă pe
anul 2010 până în anul 2010, sporul de 100% pentru sâmbete, duminici şi
sărbători legale efectiv lucrate începând cu data intrării în vigoare a Legii
nr.330/2009 şi până la data de 22.05.2010, a respins în rest acţiunea şi a luat
act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Împotriva
sentinţei instanţei de fond a declarat recurs pârâta D.G. A.S.P.C. ,
criticând-o ca nelegală şi netemeinică, invocând în acest sens disp.art.304
pct. 7 şi 9 Cod procedură civilă.
În motivarea recursului se menţionează că drepturile
solicitate de către reclamanţi şi prevăzute în Contractul Colectiv de
Muncă nr. IA 13567/J/22.05.2009 al DGASPC Prahova au fost preluate din
Contractul colectiv de muncă la nivelul unităţilor de asistenţă socială
încheiat pe perioada 2007-2009.
Deşi s-a învederat instanţei că aceste drepturi nu au
mai putut fi acordate începând cu data de 01.01.2010, data intrării în vigoare
a Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit
din fonduri publice la nivelul instituţiilor şi autorităţilor publice ale
administraţiei locale şi a Ordinului nr. 32/42/15.01.2010 al ministrului
muncii, familiei şi protecţiei sociale şi al ministrului finanţelor publice
pentru monitorizarea şi controlul aplicării prevederilor Legii-cadru nr.
330/2009, acte normative prin care se interzicea acordarea unor drepturi ce nu
sunt prevăzute în legi sau hotărâri ale Guvernului, instanţa a apreciat în mod
eronat că dispoziţiile imperative ale actelor normative susmenţionate nu se pot
aplica contractelor colective de muncă aflate în vigoare, ci numai noilor
contracte de muncă, încheiate după data de 01.01.2010.
In considerente instanţa a reţinut că reclamanţii au
dreptul la toate solicitările formulate, în bază Contractului Colectiv de Muncă
care e legea părţilor, că respectarea prevederilor CCM e obligatorie pentru
părţi atâta timp cât contractul nu a fost modificat sau renegociat.
Faţă de aceste afirmaţii, recurenta consideră ca
hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii şi cu nesocotirea normei de
drept substanţial potrivit căreia unde legea nu distinge, nici interpretul nu
trebuie sa distingă. Aceasta regula ţine seama de faptul că, unei formulări
generale a textului legal trebuie să-i corespundă o aplicare a sa tot generală,
fără a introduce distincţii pe care legea nu le conţine.
In acest sens, Legea nr. 330/2009 nu face distincţie
între contractele colective deja încheiate la data apariţiei ei şi cele care
urmează a fi încheiate ulterior, ea doar stipulează că în cursul anului 2010 nu
se vor mai acorda anumite drepturi, fără însă a preciza în mod expres că se
aplica doar contractelor colective încheiate după intrarea ei în vigoare. Având
în vedere că drepturile solicitate de sindicate urmau a fi acordate în cursul
anului 2010, faţă de limitările prevăzute pentru acest an, a considerat că
se află în imposibilitatea acordării lor
pe parcursul anului 2010.
Arată recurenta că art. 5 alin 2 din CCM se
stipulează: „In situaţia în care, în privinţa drepturilor ce decurg din
prezentul Contract de Muncă, intervin reglementari legale mai favorabile
salariaţilor, acestea vor completa de drept contractul colectiv de muncă”.
Aşa cum rezultă din interpretarea acestui articol, în
situaţia unor reglementari legale mai favorabile, acestea urmau a fi acordate
de drept, fără a mai fi necesară încheierea unui act adiţional la contract.
Raţionamentul prin analogie permite deducerea din
opoziţia acestei ipoteze a următoarei consecinţe: unde există aceleaşi raţiuni,
trebuie aplicate aceleaşi legi şi aceeaşi soluţie, respectiv, dacă intervin
reglementari legale care interzic acordarea unor drepturi, acestea vor completa
de drept CCM, fără a mai fi necesară încheierea unui act adiţional.
Consideră că motivarea instanţei, referitoare la faptul
ca neacordarea drepturilor pentru anul 2010 nu a fost consfinţită prin act
adiţional, încalcă acest raţionament, atâta timp cât, dacă ar fi intervenit
reglementări mai favorabile nu ar mai fi fost nevoie de niciun act adiţional.
Un alt motiv de recurs este faptul că reclamanţii au
solicitat obligarea recurentei la plata ajutorului de Paşte, respectiv 650 lei
pentru anul 2010, deşi CCM al DGASPC prevedea că salariaţii „beneficiază de
tichete cadou pentru Paşte şi Crăciun în cuantum de 650 Ron net / eveniment, cu
încadrare în veniturile proprii ale instituţiei şi în limita resurselor
bugetare” şi nu de o sumă netă.
Deşi nu exista o altă prevedere legală pentru
acordarea unei prime de Paşte personalului contractual şi nici nu era stipulat
în CCM al DGASPC acest drept în forma solicitată de către reclamanţi, ci sub
forma de tichete cadou, instanţa de fond, în mod eronat, a obligat instituţia
recurentă la plata sumei de 650 lei, reprezentând ajutorul de Paşte pentru anul
2010, în echivalent tichete.
Având în vedere însă, că prin Ordonanţa 114/2009
privind unele măsuri financiar-bugetare, la art. 1 alin.(2) se prevede că „în
bugetele pe anul 2010 ale instituţiilor publice centrale şi locale,...,
indiferent de finanţare şi de subordonare, inclusiv activităţile finanţate
integral din venituri proprii, înfiinţate pe lângă instituţiile publice, nu se
prevăd sume pentru acordarea de tichete cadou şi tichete de vacanţă
personalului din cadrul acestora”, consideră că nu este posibilă acordarea de
tichete cadou, indiferent pentru ce ar fi ele echivalent.
În continuare, recurenta susţine că tot cu aplicarea
greşită a Legii nr. 330/2009, instanţa de fond a admis cererea reclamanţilor
referitoare la plata sporului de 100% pentru sâmbetele, duminicile şi
sărbătorile legale efectiv lucrate începând cu data apariţiei legii mai
favorabile. Astfel, deşi instanţa de fond a apreciat, iniţial, că prevederile
Legii nr. 330/2009 nu se aplică contractelor colective în vigoare la data
apariţiei acesteia, revine asupra acestei aprecieri şi face aplicarea legii mai
favorabile deşi, la Cap. IV
al Legii nr. 330/2009 „ Modul de stabilire în primul an de aplicare a legii”,
la art.30 alin.7 se precizează că „Prevederile art.19 alin.2, art.20 şi art. 24
(acordarea sporului de 100%) nu se aplică în anul 2010”.
Astfel, chiar dacă în anexele specifice fiecărui
domeniu de activitate sunt prevăzute aceste sporuri, aplicarea lor se
subordonează prevederilor generale ale Legii 330/2009, în cazul de faţă
restricţiile impuse pentru anul 2010, primul an de aplicare.
In susţinerea motivărilor sale, recurenta face
trimitere şi la prevederile OUG 1/2010 care la art.5alin.1 lit.b
prevede:,,sporurile, indemnizaţiile şi alte drepturi salariale prevăzute în
anexele la Legea-cadru
nr. 330/2009 care nu se introduc în salariul de bază, solda/salariul funcţiei
de bază sau, după caz, indemnizaţia lunară de încadrare se acordă în aceleaşi
cuantumuri de la 31 decembrie 2009 numai personalului care a beneficiat de
acestea, în măsura în care îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, cu
respectarea prevederilor art. 23 din Legea-cadru nr. 330/2009.
Sporul de 50% acordat în prezent este cel din luna
decembrie 2009.
Potrivit adresei nr. 6343 dosar II/A/2 a C. J. P. - ordonator principal de credite, în bugetul
judeţului pe anul 2010, şi implicit, în bugetul DGASPC P nu au fost prevăzute
fonduri pentru categoriile de cheltuieli solicitate de sindicate, în
consecinţa, nu putea angaja resurse financiare pentru plata ilegală a unor
drepturi interzise de lege.
Instanţa de fond a apreciat faptul că un proces verbal încheiat între
părţi nu are valoarea unui act adiţional de natură să modifice clauzele
contractului colectiv de muncă astfel cum prevăd dispoziţiile Codului Muncii,
caz în care procesul-verbal nu poate produce efecte în sensul modificării
clauzelor contractuale, constând în eliminarea unor drepturi prevăzute în mod
expres în contractul colectiv de muncă.
Consideră recurenta că, faţă de imperativitatea
dispoziţiilor Legii nr. 330/2009, aprecierea instanţei de fond că numai în bază
unui act adiţional la contractul colectiv de muncă acesta se poate modifica,
este eronată.
Pentru aceste motive, recurenta solicită admiterea
recursului, modificarea în parte hotărârii atacate, în sensul respingerii în
totalitate a acţiunii .
Prin decizia civilă nr. din data de … Curtea de Apel
Ploiesti a admis recursul formulat de DGASPC P şi a modificat în parte sentinţa
recurată în sensul că a dispus respingerea şi a capetelor de cerere privind
obligarea pârâtei să plătească reclamanţilor-membri de sindicat drepturilor
salariale constând în contravaloarea mesei calde începând cu 1.01.2010 până la
25.05.2010, contravaloarea primei de Paşte în sumă de 650 lei pentru anul 2010,
primei de vacanţă egală cu salariul de bază brut din luna anterioară plecării
în concediu pentru salariaţii ce au efectuat concediul de odihnă pe anul 2010,
sporului de 100% pentru sâmbetele, duminicile şi sărbători legale efectiv
lucrate, începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009 şi până la
data de 22.05.2010 ca neîntemeiate.
Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei.
Pentru a pronunţa această soluţie Curtea a reţinut că
În ceea ce priveşte plata contravalorii
mesei calde, respectiv 10 lei/zi începând cu data de 1 ianuarie 2010 şi
până la data plăţii efective, instanţa reţine că prin art. 28(3) din Contractul
colectiv de muncă nr. IA 13567/J/22.05.2009 s-a stipulat ca măsură de protecţie
socială, în vederea obţinerii unui
randament cât mai ridicat la locul de muncă asigurarea pentru fiecare salariat
prezent, în fiecare zi lucrătoare a unei mese calde servită în incinta instituţiei, în cuantum de 10 lei/net/zi.
În măsura în care această obligaţie nu
va putea fi îndeplinită în natură se stipulează obligaţia angajatorului de a
achita, odată cu plata salariului, pentru fiecare zi lucrată în cursul lunii
anterioare, a sumei nete de 10 lei/zi .
Potrivit dispoziţiilor art. 12 alin. 1 din Legea nr.
130/1996 se interzice negocierea unor clauze ale contractelor colective de
muncă referitoare la drepturile ale căror acordare şi cuantum sunt stabilite
prin dispoziţii legale în cazul salariaţilor instituţiilor bugetare.
Această normă nu contravine dispoziţiile generale ale art. 236 alin. 1 Codul muncii,
care precizează obiectul contractului colectiv de muncă, ci se corelează pe
deplin cu aceasta, având caracterul unei
norme speciale, cu caracter derogatoriu
care exclude de la negociere, în cazul
salariaţilor bugetari, drepturile salariale rezervate reglementării legale.
Or, reclamanţilor, care au calitatea de personal
contractual în cadrul unei instituţii bugetare li s-a recunoscut, în
pofida interdicţiei legale enunţate
de art. 12 alin. 1 din Legea nr.
130/1996, prin contractul colectiv de muncă
acordarea mesei calde sau a
contravalorii acesteia.
Respectarea disciplinei bugetare reprezintă un interes
general subsumat noţiunii de ordine publică, or demersul reclamanţilor
acreditează ideea posibilităţii adăugării la lege.
Art. 3 din O.U.G. nr. 1 din data de 25 ianuarie 2010
privind unele măsuri de reîncadrare în
funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea
salariilor acestora, precum şi alte
măsuri în domeniul bugetar stabileşte că prin contractele sau acordurile colective şi individuale de muncă nu pot fi
negociate salarii sau alte drepturi de natură salarială care excedează
prevederilor Legii – cadru nr. 330/2009.
Ori, acordarea mesei calde nu este prevăzută în
dispoziţiile Legii – cadru nr. 330/2009,
astfel încât aceasta nu poate fi
acordată. În acelaşi sens sunt şi
dispoziţiile O.U.G nr. 55 /2010 privind unele măsuri de reduce a cheltuielilor
publice care au determinat ca, începând
cu data de 1 iulie 2010 să fie retrase prin
rectificări bugetare, sumele prevăzute în bugetul de venituri şi cheltuieli pe anul
2010 reprezentând drepturi aferente contractului colectiv de muncă.
În ce priveşte acordarea ajutorului de Paşte în sumă de câte 650 lei pentru anul 2010,
potrivit art. 27 din Contractul colectiv de muncă nr. IA 13567/J/22.05.2009,
salariaţii D.G.A.S.P.C. P i beneficiază de tichete cadou (Crăciun şi Paşte) în
cuantum de 650 RON/net/eveniment cu
încadrare în veniturile proprii ale instituţiei şi în limita resurselor bugetare.
Însă, prin art. 1 alin. 2 din O.U.G nr. 114/23.12.2009
privind unele măsuri bugetare este stipulat
că „în bugetele pe anul 2010 ale instituţiilor
publice centrale şi locale, indiferent de finanţare şi de subordonare nu se prevăd sume pentru
acordarea tichetelor cadou şi tichetelor
de vacanţă personalului din cadrul acestora”.
Prin urmare, şi sub acest aspect, dispoziţia legală
mai sus-menţionată limitează dreptul intimaţilor-reclamanţilor de a beneficia
de acest drept salarial suplimentar.
Referitor la prima de vacanţă pentru reclamanţii care
au efectuat concediul pe anul 2010 până în luna mai 2010, potrivit art. 15(6)
din Contractul colectiv de muncă nr. IA 13567/J/22.05.2009, la plecarea în
concediul de odihnă cuvenit în fiecare an calendaristic, personalul contractual
beneficiază de o primă de vacanţă egală cu salariul de bază brut din luna anterioară plecării în concediu care se
impozitează conform legii.
În considerarea dispoziţiilor art. 3 din O.U.G. nr.
1/25.01.2010 şi a Legii – cadru nr. 330/2009, lege care nu prevede acordarea acestei prime de vacanţă, dreptul solicitat de reclamanţii-intimaţi
nu îşi regăseşte reglementare legală,
fiind incidente, prin urmare, dispoziţiile art. 12 alin. 1 din Legea nr. 130/1996. În mod asemănător
nici dreptul special pentru refacerea capacităţii de muncă, convenit de părţi la suma de 74 lei/lună net, nu are
suport în legislaţia actuală.
În ce priveşte acordarea sporului de 100% pentru
sâmbetele, duminicile şi sărbătorile legale efectiv lucrate începând cu data
intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009 şi până la data de 22 mai 2010, Curtea
reţine că potrivit dispoziţiilor art. 5
alin. 1 lit. b) din O.U.G. nr. 1/2010
sporurile , indemnizaţiile şi alte drepturi salariale prevăzute în anexele la Legea – cadru nr. 330/2009
care nu se introduc în salariul de bază, solda/salariul funcţie de bază sau,
după caz, indemnizaţia lunară de
încadrare se acordă în acelaşi cuantum de la 31.12.2009, numai
personalului care a beneficiat de acestea, în măsura în care îşi desfăşoară
activitatea în aceleaşi condiţii, cu respectarea prevederilor art. 23 din Legea
– cadru nr. 330/2009.
Chiar şi în prezenţa acestor dispoziţii legale mai sus-menţionate,
acordarea sporului în procent de 50% conform art. 15(5) lit. c1) din
Contractul colectiv de muncă nr. IA 13567/J/22.05.2009 şi nu în procent de 100%
din salariul de bază conform dispoziţiilor art. 20 din partea a II-a, Cap.
III, Secţiunea a 2-a „Sporuri”
din Legea nr. 330/2009 apare ca fiind cea corectă, deoarece art. 30 alin. 7 Cap. IV din acelaşi act
normativ se stipulează că prevederile art. 20 nu se aplică în anul 2010.
Susţinerile intimaţilor-reclamanţi în sensul că
prevederile Legii - cadru nr. 330/2009
nu pot fi aplicabile unui contract colectiv de muncă legal încheiat ce
nu a fost niciodată anulat şi ale cărui clauze pot fi modificate numai prin
acordul părţilor, nu pot fi primite,
aceasta, pe de o parte, pentru că
dispoziţiile Legii nr. 330/2009 nu disting
între contractele colective de muncă aflate în derulare şi cele ce urmează a fi încheiate
iar pe de altă parte, întrucât, deşi,
contractul este legea părţilor, pentru aplicarea acestui principiu de drept este necesar ca
acel contract să nu încalce dispoziţii
imperative ale legii.
Potrivit art. 157 alin. 2 din Legea nr.
53/2003 ( Codul muncii) sistemul de salarizare a personalului din autorităţile
şi instituţiile publice finanţate integral sau în majoritate din de la bugetul
de stat, bugetele locale, etc. se stabileşte prin lege, cu consultarea
organizaţiilor sindicale . Este real faptul că şi pentru salariaţii
instituţiilor publice se pot încheia contracte colective de muncă, dar
prin aceste contracte nu pot fi negociate clauze referitoare la drepturile a
căror acordare şi al căror cuantum sunt stabilite prin dispoziţii legale ,
astfel cum se prevede expres atât în art. 12 alin. 1 din Legea nr. 130/1996 cât
şi prin art. 3 alin. 2 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional
.
În sensul celor mai
sus-arătate este şi practica instanţei constituţionale . Astfel, dispoziţiile
art. 12 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 130/1996 au făcut în
mai multe rânduri obiectul controlului de constituţionalitate, în Decizia nr.
768 din data de 18 septembrie 2007 Curtea
Constituţională instanţa apreciind că acestea nu contravin dispoziţiilor
constituţionale (prevederile art.
41 alin. (2) şi alin. (5) din Constituţie,
referitoare la dreptul salariaţilor la măsuri de protecţia socială a muncii,
respectiv la negocieri colective şi la caracterul obligatoriu al convenţiilor
colective), pentru următoarele considerente:
„Conform
principiilor de bază ale contractelor colective de muncă, astfel de contracte
constituie legea părţilor, iar în conţinutul lor nu pot fi stabilite drepturi
sub nivelul minimal prevăzut de lege şi de contractul colectiv încheiat la
nivel superior.
Contractele
colective de muncă încheiate pentru salariaţii instituţiilor publice au un
regim juridic special, determinat de situaţia deosebită a părţilor acestor
contracte. Astfel, cheltuielile necesare pentru funcţionarea instituţiilor
publice, inclusiv drepturile salariale ale salariaţilor, sunt suportate de la
bugetul de stat ori de la bugetele locale ale comunelor, ale oraşelor şi ale
judeţelor.
Art. 137
alin. (1) din Constituţie prevede că: « (1) Formarea, administrarea,
întrebuinţarea şi controlul resurselor financiare ale statului, ale unităţilor
administrativ-teritoriale şi ale instituţiilor publice sunt reglementate prin
lege ». În aceste condiţii se impune ca şi drepturile salariale ale
salariaţilor instituţiilor publice să fie stabilite prin lege în limite
precise, care nu pot constitui obiect al negocierilor şi nu pot fi modificate
prin convenţii colective”.
Prin urmare, cum
sporurile şi stimulentele salariale
solicitate prin cererea de chemare în judecată
nu se regăsesc în acte normative speciale privind salarizarea
personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral sau în
majoritate de la bugetul de stat,
respectiv OG nr. 10/2008 privind nivelul salariilor de bază şi ale altor
drepturi ale personalui bugetar, sau Legea nr. 330/2009, pentru considerentele
mai sus-arătate, Curtea nu poate da eficienţă juridică prevederilor
contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, încheiat în dauna dispoziţiilor
imperative ale legii, pentru perioada dedusă judecăţii.
Mai mult, acestea
contravin şi dispoziţiilor imperative ale art. 14(3) şi 23(1) din Legea nr.
273/2006, privind finanţele publice locale, potrivit cărora nici o cheltuială
nu poate fi înscrisă în buget şi nici nu poate fi angajată şi efectuată din
aceste bugete dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială, iar
ordonatorii de credite au obligaţia de a angaja şi a utiliza creditele bugetare
numai în limita prevederilor şi destinaţiilor aprobate, pentru cheltuieli
strict legate de activitatea instituţiilor publice respective şi cu respectarea
dispoziţiilor legale.
Altfel spus şi în deplin acord cu art. 7
din Legea nr. 130/1996, privind Contractul colectiv de muncă, numai contractele
colective de muncă, încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale constituie
legea părţilor, or drepturile salariale ale funcţionarilor publici şi
personalului contractual din instituţiile bugetare se suportă din fondurile
alocate special de la bugetul de stat, în principal şi de la bugetul local, iar
dispoziţiile legale în materia salarizării acestui personal, sunt dispoziţii
speciale cu caracter imperativ care derogă de la dispoziţiile generale, sunt de
strictă interpretare şi aplicare şi nu pot face obiectul negocierilor la
încheierea contractelor colective de muncă.