Actiune de divort înregistrată anterior datei de 1 octombrie 2011.
Legea aplicabilă
Curtea de Apel
Cluj, Sectia Ia civilă, decizia civilă nr. 212/R din 23 ianuarie 2013
Prin Sentinta
civilă nr. 7059/2012 a Judecătoriei ClujNapoca a fost respinsă exceptia
puterii lucrului judecat ca neîntemeiată, a fost admisă în parte actiunea
formulată de reclamantulpârât M.T.H., în contradictoriu cu pârâta – reclamantă
M.A. şi autoritatea tutelară Consiliul Local al Municipiului ClujNapoca, a
fost admisă in parte cererea reconventională formulată de pârâta reclamantă, sa
dispus desfacerea căsătoriei înregistrate în registrul stării civile al
Primăriei comunei Monor la 20.07.1991, din culpa exclusivă a sotului reclamant
pârât, sa dispus dispus revenirea pârâteireclamante la numele purtat anterior
încheierii căsătoriei, respectiv acela de „M.”, autoritatea părintească asupra
minorului M.H.D. născut la 26.05.1994 a fost exercitată în comun de ambii
părinti, sa stabilit domiciliul minorului M.H.D., la mamă, a fost obligat
reclamantul către pârâtă şi în favoarea minorului, la plata unei pensii de
întretinere lunare în cuantum de 1/4 din venitul net realizat lunar de către
pârât, cu începere de la data pronuntării hotărârii şi până la majoratul
minorului sau alte dispozitii ale instantelor, în baza art. 390 C.civ. sa
stabilit in favoarea pârâtei reclamante uzufructul viager asupra apartamentului
din ClujNapoca, str. E. … şi a fost compensată plata cheltuielilor de
judecată.
Pentru a pronunta această sentintă, judecătoria a retinut că
părtile sau căsătorit la data de 20.07.1991 şi din căsătoria părtilor a
rezultat minorul M.H.D. născut la data de 26.05.1994.
Reclamantul a arătat că neîntelegerile apărute între părti au
afectat iremediabil viata de cuplu, întrucât au apărut dese certuri, jigniri,
la început unilaterale doar din partea sotiei, dar care în timp au dus la
riposte pe măsură din partea reclamantului.
Potrivit art. 373 lit.c din Noul Cod Civil, căsătoria se desface
prin divort, la cererea unuia dintre soti, după o separare in fapt care a durat
cel putin 2 ani.
Din declaratiile martorilor audiati în cauză, rezulta că de mai
mult de doi ani, respectiv de aproape 6 ani, părtile sunt despărtite în fapt.
Martora R.I. a declarat ca reclamantul are o relatie cu o altă
persoană de aproximativ 10 ani, iar de 7 ani a plecat de acasă, acesta fiind
motivul pentru care relatiile dintre soti sau destrămat. Cunoaşte părtile de
dinainte de a se casatori si nu ştie alte motive care ar fi determinat părtile
să se desparte, arătând că pârâta se descurcă singură de 7 ani cu toate
cheltuielile casei.
Martorul reclamantului C.R.I. a declarat ca nu o cunoaşte pe
pârâtă, iar din anul 2006 ştie că reclamantul nu mai locuieşte cu sotia, ci cu
altcineva.
Fată de aceasta situatie, instanta a constatat că cererea
reclamantului de desfacere a căsătoriei este întemeiată, conform art. 373 lit.c
din Noul Cod Civil.
In ceea ce priveşte culpa în desfacerea căsătoriei, având în
vedere că din probele administrate nu a rezultat că pârâta este vinovată nici
măcar în parte în desfacerea căsătoriei, instanta a dispus desfacerea
căsătoriei din culpa exclusivă a sotului reclamant pârât, conform art. 379
alin. 2 C.pr.civ.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privitor la nume, în baza
art. 383 din Noul Cod Civil, instanta a dispus ca pârâta să reia numele purtat
înaintea căsătoriei, respectiv acela de „M.”, apreciind că nu au fost probate
motivele temeinice pentru ca pârâta să păstreze numele dobândit prin căsătorie,
in lipsa unei întelegeri între părti.
Potrivit art. 396 si art. 397 din Noul Cod Civil, instanta urmează
a stabili ca autoritatea părinteasca să fie exercitată în comun de ambii
părinti, apreciind că aceasta este în interesul minorului, aşa cum este el
reglementat în art. 2 alin. 3 din Legea 272/2004 privind protectia si
promovarea drepturilor copilului.
Fată de concluziile referatului de ancheta sociala, vârsta
minorului M.H.D. şi optiunea acestuia), instanta a apreciat că minorul se
bucură de o bună îngrijire din partea mamei, astfel că în baza art. 397 din
Noul Cod Civil, a stabilit domiciliul acestuia la mamă.
În ceea ce priveşte obligatia reclamantului la plata unei pensii
de întretinere în favoarea minorului, în baza art. 529 din Noul Cod Civil,
instanta a obligat reclamantul să plătească minorului o pensie de întretinere
lunare în cuantum de 1/4 din venitul net realizat lunar de către parat, cu
începere de la data pronuntării hotărârii şi până la majoratul minorului sau
alte dispozitii ale instantelor.
In baza art. 390395 C. civ., instanta a stabilit în favoarea
pârâtei reclamante uzufructul viager asupra apartamentului din ClujNapoca,
str. E.
Instanta a avut în vedere că domiciliul minorului a fost stabilit
la mamă, iar un eventual partaj ar determina schimbarea conditiilor de viată a
mamei şi minorului, sotul reclamant având deja domiciliul stabilit în altă
parte, unde locuieşte în mod statornic cu o altă persoană de aproape 6 ani.
Conditia duratei căsătoriei de 20 de ani este îndeplinită întrucât părtile sau
căsătorit la data de 20.07.1991.
Completarea dispozitiilor art. 45 din Legea de punere in aplicare
a Codului Civil care prevăd că “dispozitiile art. 388 din Codul civil privind
acordarea despăgubirilor şi cele ale art. 390 din Codul civil privind acordarea
prestatiei compensatorii sunt aplicabile în cazul în care motivele de divort sau
ivit după intrarea în vigoare a Codului civil”, sa realizat după data
pronuntării prezentei hotărâri, prin Legea nr. 60 din 10 aprilie 2012 privind
aprobarea Ordonantei de urgentă a Guvernului nr. 79/2011 pentru reglementarea
unor măsuri necesare intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul
civil. Înainte de această modificare din aprilie 2012, art.45 facea referire
strict la dispozitiile art. 388 din Codul civil.
Potrivit art. 276 C.pr.civ., instanta a dispus compensarea
cheltuielilor de judecata.
Prin decizia civilă
nr. 450/A/15.10.2012 a Tribunalului Cluj, a fost admis apelul declarat de
apelantul M.T.H. împotriva Sentintei civile nr. 7059/30.03.2012, a Judecătoriei
ClujNapoca, care a fost schimbată în parte, în sensul că a fost înlăturată
dispozitia primei instante privind stabilirea uzufructului viager în favoarea
pârâtei, au fost mentinute restul dispozitiilor sentintei atacate, iar intimata
a fost obligată să plătească apelantului cheltuielile de judecată în sumă de
705,15 lei.
Pentru a pronunta această decizie, tribunalul a retinut că,
potrivit art. 45 din Legea 71/2011 de punere in aplicare a Legii 287/2009
privind Codul civil, astfel cum a fost modificată de subpct. 5 al pct. 22 al
art. I din Legea nr. 60 din 10 aprilie 2012 publicată în Monitorul Oficial nr.
255 din 17 aprilie 2012, dispozitiile art. 388 din Codul civil privind
acordarea despăgubirilor şi cele ale art. 390 din Codul civil privind acordarea
prestatiei compensatorii sunt aplicabile în cazul în care motivele de divort sau
ivit după intrarea în vigoare a Codului civil.
Modificarea legislativă care restrânge posibilitatea acordării
prestatiei compensatorii numai la situatia in care motivele de divort sau ivit
după intrarea in vigoarea a N.C.C., a intervenit ulterior pronuntării sentintei
atacate, însă raportul juridic dintre părti fiind unul in curs de desfăşurare,
intra sub incidenta acestei reglementări.
Întrucât în spetă motivul de divort constând din legătura
extraconjugală a reclamantului a existat înainte de intrarea în vigoare a
Noului Cod civil, nu sunt îndeplinite conditiile legale pentru a dispune
obligarea reclamantului intimat la plata daunelor compensatorii fată de pârâtă.
Celelalte motive invocate de apelant nu au fost apreciate ca fiind întemeiate.
Potrivit art. 289 N.C.C. căsătoria este încheiată în momentul în
care, după luarea consimtământului la căsătorie al sotilor, ofiterul de stare
civilă îi declară căsătoriti şi încetează în ziua in care hotărârea prin care sa
pronuntat divortul a rămas definitivă.
În mod evident conditia impusă de legiuitor in textul art. 390
N.C.C a avut in vedere durata căsătoriei cuprinsă între aceste două momente,
fără a scădea din durata acesteia perioada despărtirii in fapt.
Prestatia compensatoriei trebuie suportată de sotul vinovat pentru
desfacerea căsătoriei, nu de către sotul nevinovat. Aferent cotei sale de
proprietate, intimata are toate atributele dreptului de proprietate, astfel
încât nu se justifică acordarea dreptului de uzufruct pe cota de ½ apartinând
acesteia, ci asupra cotei de proprietate a pârâtului.
Este adevărat că instituirea dreptului de uzufruct reglementată de
art. 392 N.C.C. reprezintă o restrângere a dreptului de proprietate al sotului
vinovat pentru desfacerea căsătoriei, insă această restrângere este permisă de
lege şi este urmarea a conduite culpabile a sotului vinovat pentru divort.
Prin prisma criteriilor reglementate de art. 390 N.C.C., intimata
era îndreptătită la acordarea prestatiei compensatorii în forma uzufructului
viager asupra locuintei, întrucât ulterior divortului în cele mai multe cazuri
urmează partajul bunurilor comune. Or, la partaj, intimata va trebui fie să
achite sultă apelantului, devenind debitoarea unei sume însemnate de bani, fie
va trebui să accepte sultă de la apelant, sultă din care este putin probabil că
va reuşi săşi achizitioneze o locuintă care să asigure conditii locative
similare celei de fată. Varianta partajării in natură a locuintei, în mod
evident, dată fiind situatia părtilor, ar fi vătămătoare pentru intimată din
considerente de ordin psihologic.
Potrivit dispozitiilor art. 392 alin 3 NCC, dreptul de uzufruct
viager se poate constitui pe toată viata iar apelantul nu a indicat motive
pertinente pentru care, din perspectiva intimatei, este suficientă stabilirea
uzufructului pentru o perioadă mai restrânsă.
Împotriva acestei
decizii a declarat recurs pârâta M.A., solicitând instantei
modificarea deciziei pronuntate în apel, cu consecinta mentinerii sentintei
instantei de fond ca fiind temeinică şi legală, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului pârâta a arătat că decizia pronuntată în
apel este nelegală, deoarece considerentele retinute de instanta de apel sunt
contradictorii, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 Cod proc.civ.
Recurenta a arătat că există neconcordantă între considerentele
deciziei şi dispozitiv întrucât considerentele tindeau spre respingerea
apelului, nu spre admiterea acestuia.
Instanta de apel a arătat că art. 390 Noul Cod Civil are în vedere
conditia căsătoriei care a durat cel putin 20 ani până la pronuntarea
divortului şi nu despărtirea în fapt a sotilor şi a concluzionat că recurenta
îndeplinea această conditie,fiind îndreptătită la prestatie compensatorie sub
forma uzufructului viager asupra locuintei.
Mai mult, instanta de apel a retinut că potrivit dispozitiilor
art. 392 alin. 3 Noul Cod Civil dreptul de uzufruct viager se poate constitui
pe toată viata, iar apelantul nu a indicat motive pertinente pentru care ar fi
suficientă stabilirea uzufructului pentru o perioadă mai restrânsă. În opinia
recurentei aceste detalieri ale instantei de apel conduceau la concluzia că
apelul trebuia respins şi nu admis.
Apelul a fost admis şi înlăturată dispozitia primei instante de
stabilire a uzufructului viager însă nu sa dispus modificarea dispozitiei din
sentintă referitoare la admiterea cererii reconventionale care a fost golită de
continut.
Al doilea motiv de recurs vizează aplicarea greşită a
dispozitiilor legale la starea de fapt retinută de către instantă. Recurenta a
considerat că trebuia aplicat art. 390 Noul Cod Civil deoarece căsătoria
părtilor durează de peste 20 de ani în prezenta cauză şi sa retinut de
tribunal conduita culpabilă a apelantului.
În mod greşit instanta de apel a retinut că prestatia
compensatorie se aplică numai la situatia în care motivele de divort sau ivit
după intrarea în vigoare a Noul Cod Civil întrucât modificarea legislativă care
restrânge posibilitatea acordării prestatiei compensatorii a intrat în vigoare
după pronuntarea sentintei atacate, raportul juridic dintre părti fiind unul în
curs de desfăşurare care intra sub incidenta acestei reglementări.
În opinia recurentei instanta de fond a aplicat corect art. 45 din
Legea nr. 71/2011 în forma în vigoare la momentul pronuntării sentintei, iar în
ipoteza în care dispozitia legală ar fi interpretată altfel, legea ar
retroactiva, ceea ce nu este admisibil.
Recurenta a arătat că nu este de neglijat faptul că pentru a putea
obtine divortul, apelantul şia modificat actiunea initială introdusă anterior
intrării în vigoare a Noului Cod Civil şi care ar fi fost inadmisibilă conform
Noul Cod Civil, indicând art. 373 lit. c din Noul Cod Civil.
Deoarece sa retinut culpa exclusivă a acestuia, urmează să se
accepte şi toate efectele ce decurg pentru divortul din culpă şi sub acest
aspect neexistând posibilitatea de alegere sau sustragere.
Prin întâmpinare
intimatul reclamant a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu
obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.
Intimatul a apreciat că nu sunt contradictorii considerentele
deciziei pronuntate în apel şi dispozitiile legale au fost corect aplicate de
instantă, astfel încât se impune respingerea recursului.
Analizând decizia
pronuntată prin prisma motivelor de recurs invocate, curtea constată că
recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Primul motiv de recurs invocat de pârâtă vizează neconcordanta
între considerentele deciziei şi dispozitivul acesteia.
Această neconcordantă invocată de către pârâtă este doar aparentă,
pentru următoarele considerente:
Instanta de apel a arătat în considerente că dispozitiile art. 45
din Legea nr. 71/2001 de punere în aplicare a Legii nr. 287/209 C.Civil, aşa
cum a fost modificare de subpunctul 5 al pct. 22 al art. I din Legea nr.
60/10.04.2012, este incidentă în cauză, întrucât raportul juridic dintre părti
este unul în curs de desfăşurare şi intră sub incidenta acestei reglementări.
Acesta a fost considerentul pentru care instanta
de apel a admis apelul reclamantului şi a înlăturat dispozitia privind
stabilirea uzufructului viager, deoarece prestatiile compensatorii sunt
aplicabile în cazul în care motivele de divort sau ivit după intrarea în
vigoare a Noului Cod Civil. Întrucât în memoriul de apel au existat mai multe
critici aduse sentintei tribunalul lea analizat şi pe cele care nu conduceau
la admiterea apelului, apreciindule ca fiind nefondate. Aceste critici vizau
conditiile de stabilire a prestatiei compensatorii şi chiar dacă aceasta nu a
fost acordată, instanta de apel a analizat conditiile în care, în mod ipotetic,
se putea institui dreptul de uzufruct, precum şi întinderea dreptului asupra ½
din locuintă sau pe întreaga locuintă.
Aşadar, curtea apreciază că nu există neconcordantă între
considerente şi dispozitiv, primul motiv de recurs fiind nefondat.
Solutia instantei de apel de înlăturarea prestatiei compensatorii
sub forma uzufructului viager este corectă, însă pentru alte considerente decât
cele avute în vedere de către instanta de apel.
Actiunea a fost promovată de reclamant la data de 25.01.2011
(anterior intrării în vigoare a Noul Cod Civil).
În şedinta publică din 22.11.2011 reclamantul şia precizat verbal
actiunea de divort, invocând ca temei de drept dispozitiile art. 373 coroborat
cu art. 379 Noul Cod Civil, după cum rezultă din încheierea din 22.11.2011,
fără a preciza dacă solicită divortul prin acord, din culpa comună a părtilor
sau pentru a că a intervenit o separatie de fapt de mai mare de 2 ani.
Din sustinerile părtilor, întâmpinarea la precizarea de actiune
depusă de pârâta M.A., precum şi din memoriul de apel depus de reclamant,
rezultă că actiunea de divort a fost precizată în baza art. 373 lit. c Noul Cod
Civil, după cum a retinut şi prima instantă în considerentele sentintei.
În întâmpinare recurenta M.A. a arătat că această precizare de
actiune pe dispozitiile art. 373 lit. c Noul Cod Civil nu sunt aplicabile în
cauză, deoarece actiunea de divort a fost înregistrată anterior intrării în
vigoare a acestuia.
Curtea consideră că această alegatie este corectă, deoarece
potrivit dispozitiilor art. 223 din Legea nr. 71/2011 dacă prin prezenta lege
nu se prevede altfel, procesele şi cererile în materie civilă în curs de
solutionare la data intrării în vigoare a Codului civil se solutionează de
către instantele legal investite în conformitate cu dispozitiile legale,
materiale şi procedurale, în vigoare la data la care au fost pornite.
De la această regulă, în materia divortului, exista o sigură
derogare stipulată de art. 42 din Legea nr. 71/2011, care prevede că instanta
va putea dispune divortul în temeiul art. 373 lit. b (din culpa unuia sau a
ambilor soti) şi pentru actiuni înregistrate anterior intrării în vigoare a
Noul Cod Civil.
Prin urmare, coroborând dispozitiile art. 223 şi art. 42 din Legea
nr. 71/2011, curtea apreciază că în ipoteza în care exista o actiune de divort
înregistrată anterior intrării în vigoare a noului cod civil, aceasta nu poate
fi solutionată pe dispozitiile Noul Cod Civil, numai pentru divortul dispus din
culpa unuia sau ambilor soti, potrivit dispozitiilor art. 373 lit.b Noul Cod
Civil.
Întrucât actiunea de divort era înregistrată anterior intrării în
vigoare a Noul Cod Civil instanta de fond era obligată să aplice Codul familiei
sau eventual art. 373 lit. b Noul Cod Civil dacă părtile şiar fi precizat
actiunea în acest sens, însă nu putea să aplice dispozitiile art. 373 lit.c
Noul Cod Civil, deoarece legiuitorul nu a mentionat şi această dispozitie în
art. 42 din Legea nr. 71/2011.
Prin urmare, prima instantă a aplicat dispozitiile art. 373 lit.
c, Noul Cod Civil în mod nelegal, însă această greşeală a instantei nu poate fi
îndreptată în acest recurs, întrucât niciuna dintre părtile litigante nu au
exercitat căile de atac pentru capătul de cerere privind desfacerea căsătoriei.
Curtea a semnalat această inadvertentă pentru coerenta rationamentului logic
aplicat petitului subsidiar de stabilire a prestatiilor compensatorii.
În această cauză curtea apreciază că raportul juridic dedus
judecătii anterior intrării în vigoare a Noul Cod Civil trebuia solutionat în
baza C. fam, şi nu potrivit art. 373 lit. c Noul Cod Civil care este incident
numai pentru actiunile promovate după 01.10.2011.
Este real că după intrarea în vigoare a Noul Cod Civil la data de
9.02.2012 pârâta recurentă
M.A.
a formulat actiunea reconventională cu privire la petite subsidiare ale
divortului, referitoare la numele purtat ulterior căsătoriei şi obligatia reclamantului
la plata unei prestatii compensatorii, fără să solicite aplicarea art. 42 din
Legea nr. 71/2001 şi desfacerea căsătoriei datorită culpei unuia dintre soti.
Mai mult, chiar recurenta este cea care invocă, în mod corect,
inadmisibilitatea actiunii de divort întemeiată pe dispozitiile art. 373 lit. c
Noul Cod Civil.
Prestatia compensatorie se poate acorda numai odată cu desfacerea
căsătoriei, după cum rezultă din dispozitiile art. 391 Noul Cod Civil, ori,
dacă actiunea de divort trebuia solutionată în temeiul Codului familiei este
evident că instanta nu putea acorda prestatia compensatorie întrucât Codul
familiei nu prevedea această posibilitate.
Aplicând dispozitiile art. 390 şi urm. Noul Cod Civil, prima
instantă a aplicat retroactiv dispozitiile Noului Cod Civil, încălcând astfel
principiul neretroactivitătii legii civile, prev. de art. 15 alin. 2
Constitutie, precum şi art. 1 Cod. civil.
Legea nr. 71/2011 în forma în vigoare la data când pârâta a
investit instanta cu cererea reconventională nu prevedea nicio derogare
referitoare la prestatia compensatorie în sensul că aceasta ar putea fi
solicitată şi în cadrul actiunilor de divort deja înregistrate pe rolul
instantei. Aşadar rezultă că prestatia compensatorie întemeiată pe dispozitiile
art. 390 Noul Cod Civil poate fi acordată numai pentru actiunile de divort
înregistrate după intrarea în vigoare a Noului Cod Civil sau în conditiile art.
42 din Legea nr. 71/2011.
Chiar dacă ulterior Legea nr. 71/2011 a fost modificată de Legea
nr. 60/2012 şi art. 45 stipula expres că şi dispozitiile art. 390 Noul Cod
Civil sunt aplicabile în cazul în care motivele de divort sau ivit după
intrarea în vigoare a Noului Cod Civil, această modificare legislativă nu are
efect în prezenta cauză întrucât dispozitiile Noului Cod Civil nu pot fi
aplicate.
Aşadar, pentru aceste considerente curtea apreciază că în mod
legal instanta de apel a admis apelul pârâtului şi a înlăturat prestatia
compensatorie stabilită de prima instantă.
Prin urmare, în temeiul art. 312 C.Pr.Civ. curtea va respinge ca
nefondat recursul declarat de pârâta M.A..
În temeiul art. 274
Cod proc.civ., curtea va obliga recurenta să plătească intimatului M.T.H. suma
de 800 lei, cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocatial
(f. 12).
|