Acordarea tichetelor de masă de
către angajatori. Condiţii.
Decizia nr.14/18.02.2008 a
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Legea nr.142/1998
Acordarea tichetelor de masă de
către angajatori nu reprezintă o obligaţie ex lege, ci este vorba doar de o
posibilitate condiţionată în mod exclusiv de bugetele de venituri şi cheltuieli
şi de resursele financiare proprii, situaţie faţă de care s-a pronunţat în mod
clar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr.14/18.02.2008.
Cum în speţa dedusă judecăţii,
rezultă în mod clar că pentru anul 2009, recurentele nu au avut aprobat bugetul
de venituri şi cheltuieli pentru această destinaţie legală, nu pot fi acordate
sumele reprezentând contravaloarea tichetelor de masă.
Decizia civilă nr. 548/02.03.2012
Constată că, reclamanta U.T.S.M.C.R.
C.F. C. în numele şi pentru membri săi de sindicat A.M. ş.a., a chemat în
judecată pe pârâtele C.N.C.F. "C.F.R." S.A. şi Sucursala Centrul
Regional de Exploatare, Întreţinere şi Reparaţii C.F.C. solicitând obligarea
acestora în solidar la plata actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii
efective către fiecare salariat, membru de sindicat menţionat în tabelul
nominal anexat a următoarelor drepturi salariale: salariul suplimentar pentru
anii 2007, 2008 şi 2009, echivalent cu salariul de bază de încadrare al salariului pe luna decembrie a
anului pentru care se acordă în baza prevederilor art. 32 din Contractele
colective de muncă pe anii 2007-2008 şi
2009-2010 prelungite prin acte
adiţionale; a ajutorului material cu ocazia sărbătorilor de Paşti pe anul 2009
echivalent cu un salariu de bază la nivelul clasei I de salarizare în baza
prevederilor art. 65 din Contractul colectiv de muncă pe anul 2007-2008
prelungit prin acte adiţionale;
premierea acordată de „Ziua feroviarilor” pentru anul 2009 echivalent cu un salariu de
bază la nivelul clasei I de salarizare,
în baza prevederilor art. 65 din Contractul colectiv de muncă pe anul
2007-2008 prelungit prin acte adiţionale şi contravaloarea tichetelor de masă
neeliberate din luna februarie 2009 în echivalentul zilelor lucrătoare prestate de fiecare salariat
înmulţit cu 8,72 lei valoarea nominală a unui tichet de masă, în baza prevederilor art.1 din Legea
nr.142/1998.
În motivare, s-a arătat că toate
pretenţiile din prezenta acţiune reprezintă drepturi salariale, iar pârâtele nu
au onorat nici una dintre obligaţiile contractuale asumate prin Contractele
colective de muncă astfel că datorează,
cu titlu de daune salariul suplimentar pentru anul 2007,2008 şi 2009 respectiv
3 salarii de bază de încadrare al salariatului din luna decembrie a anului
pentru care se acordă, premierea pentru
„Ziua ceferiştilor „şi ajutorul material de Paşti aferente anului 2009 precum
şi tichetele de masă începând cu luna februarie 2009.
În drept au fost invocate
disp.art.7, 32, 65 şi 77 din Contractele colective de muncă, art. 38 şi 43 din
Contractul colectiv de muncă nr. 722/24.01.2008 la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008-2010,
Legea nr.142/1998, art.40 alin.2, 236, 242, 283 din Codul muncii şi art.41
alin.5 din Constituţia României.
În susţinerea pretenţiilor
formulate s-a depus la dosar extras din Contractul colectiv de muncă pe anii
2007-2008 şi 2009-2010, extras din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi 2008-2010 şi
extras din Ordinul nr. 161/2009 privind stabilirea valorii nominale indexate a unui tichet de masă pentru semestrul I 2009.
Pârâta Compania Naţională de Căi
Ferate "CFR" S.A. B. a formulat întâmpinare prin care a solicitat
respingerea acţiunii formulată ca neîntemeiată sub toate capetele de cerere.
Tribunalul V., Secţia I-a civilă,
conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin sentinţa civilă
nr.1479/16.12.2011, a admis în parte acţiunea, a obligat pe pârâta Compania
Naţională de Căi Ferate "C.F.R." S.A. B. – Sucursala Centrul Regional
de Exploatare, Întreţinere şi Reparaţii CF Craiova să plătească reclamanţilor
salariul suplimentar, pentru perioada octombrie 2007-2009, echivalent cu
salariul de bază pe luna decembrie a anului pentru care se acordă, în baza
prev. art.32 din Contractele colective de muncă pe anii 2007-2008 şi 2009-2010,
prelungite prin Acte adiţionale şi a respins celelalte capete de cerere.
Pentru a hotărî astfel,
tribunalul a reţinut următoarele:
Reclamanţii sunt salariaţii
pârâtei Companiei Naţionale de Căi Ferate "CFR" S.A. B., iar prin
acţiunea formulată au solicitat acordarea drepturilor salariale prevăzute în contractele colectiv e de muncă.
Potrivit art.7 din Contractul
colectiv de muncă salariul cuprinde salariul de
bază, sporurile la salariul de bază, adaosurile şi premiile.
Contractul colectiv de muncă
încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale constituie legea părţilor iar potrivit disp.art.243 din Codul
muncii executarea acestuia este
obligatorie pentru părţi.
Angajatorul are obligaţia legală
de a acorda salariaţilor toate
drepturile ce decurg din lege, din Contractul colectiv de muncă aplicabil şi din
Contractele individuale de muncă astfel
cum prevăd disp.art.40 alin.2 din Codul muncii.
Potrivit prevederilor art. 32 din
Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate nr.1/2124/2007 înregistrat la Direcţia de Muncă şi
Protecţie Socială B. sub nr.1631/29.03.2007 şi prevederilor Contractul colectiv
de muncă încheiat la nivel de unitate
nr. 1/3682/2009, înregistrat la Direcţia de Muncă şi protecţie
Socială B. sub nr.2591/6.06.2009, pârâtele s-au obligat ca pentru munca
desfăşurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia să
plătească salariaţilor un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de
încadrare din luna decembrie a anului respectiv.
De asemenea, potrivit art.65 din
Contractul colectiv de muncă pârâtele s--au obligat la plata unui ajutor material cu ocazia sărbătorilor
de Paşti şi Crăciun reprezentând un salariu de bază la nivelul clasei I de
salarizare, iar prin acelaşi articol s-au obligat la premierea salariaţilor cu
un salariu de bază la nivelul clasei I
de salarizare pentru „Ziua ceferiştilor”.
Părţile contractante au mai
convenit la art.77 din Contractul colectiv de muncă ca salariaţii să
beneficieze de un tichet de masă pentru fiecare zi lucrată, potrivit procedurilor de acordare şi de calcul stabilite de Legea nr. 42/1998.
Pârâtele nu şi-au onorat
aceste obligaţii stabilite în contractele colective de muncă, motivând
că, Compania Naţională de Căi Ferate "C.F.R." S.A. Bucureşti nu a avut aprobat bugetul de venituri şi cheltuieli pentru anii 2008 şi
2009 astfel că neavând stabilit cuantumul veniturilor şi fondul salariilor de bază nu s-a putut
constitui fondul pentru plata salariului suplimentar.
Cu privire la capetele 2 şi 3 de cerere s-a arătat că pentru anul 2009 obligaţia
pârâtei de a plăti ajutorul material aferent sărbătorilor de Paşti şi premierea pentru Ziua feroviarului nu
există.
De asemenea, s-a arătat că nu
există nici obligaţia acordării tichetelor de
masă faţă de reclamanţi.
În conformitate cu disp.art.154
alin.1 şi art. 155 din Codul muncii
salariul reprezintă contraprestaţia muncii depuse de salariat în baza Contractului individual de muncă şi cuprinde salariul de bază, indemnizaţiile,
sporurile precum şi alte adaosuri.
Adaosurile solicitate prin prezenta acţiune sunt asimilate de Codul muncii drepturilor salariale.
Fiind vorba de drepturi salariale
, în speţă sunt aplicabile disp.art. 283 lit.c din Codul muncii, care instituie
un termen de prescripţie de 3 ani
pentru acţiunile privind plata unor drepturi salariale neacordate, fără a
distinge între drepturile salariale
cuprinse în Contractul individual de
muncă şi cele cuprinse în Contractul
colectiv de muncă .
Referitor la salariul suplimentar
prev. de art.32 din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate
nr.1/2124/2007 înregistrat la
Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială B. sub
nr.1631/29.03.2007 din Contractul
colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate sub nr.1/3682/2009 înregistrat la Direcţia de Muncă şi
Protecţie Socială B. sub nr.2591/6.06.2009 pârâtele s-au obligat ca pentru munca desfăşurată în cursul unui an
calendaristic, după expirarea acestuia să plătească salariaţilor un salariu
suplimentar echivalent cu salariul de
bază de încadrare din luna
decembrie a anului respectiv.
Pârâtele nu şi-au îndeplinit
această obligaţie prevăzută în Contractul colectiv de muncă de acordare a
salariului suplimentar.
În conformitate cu disp.art. 243
din Codul muncii şi art.30 din Legea privind Contractul colectiv de muncă
nr.130/1996, executarea Contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părţi iar neîndeplinirea obligaţiilor
asumate prin acest contract atrage răspunderea
părţil0or care se fac vinovate de aceasta.
De asemenea, conform art. 236
alin.4 din Codul muncii şi art.7 alin.2 din Legea nr. 130/1996,
Contractele colective
Mai mult, în conformitate cu
disp. art.37 din Codul muncii,
drepturile şi obligaţiile privind relaţiile de muncă dintre angajator şi
salariat se stabilesc potrivit legii,
prin negociere în cadrul contractelor colective de muncă şi al contractelor
individuale de muncă iar potrivit disp.art.38 din Codul muncii salariaţii nu pot renunţa la drepturile
ce le sunt recunoscute prin lege orice tranzacţie prin care se
urmăreşte aceasta fiind lovită de
nulitate.
Susţinerile pârâtei că este un
agent economic monitorizat în sensul
prevederilor O.U.G. nr.179/2001 şi O.U.G. nr.79/2008 întrucât este Companie
Naţională la care statul este acţionar majoritar şi în aceste condiţii,
negocierea Contractului colectiv de muncă
ar fi trebuit să aibă ca punct de pornire posibilităţile financiare ale
angajatorului în ceea ce priveşte acordarea drepturilor angajaţilor, sunt
reale, însă pârâta avea obligaţia să
ţină cont de prevederile celor două acte
normative.
Odată negociate drepturile
solicitate prin prezenta acţiune, existenţa O.U.G. nr.79/2001 şi O.U.G.
nr.79/2008 nu îl exonerează pe angajator de
obligaţiile pe care şi le-a
asumat prin contractele colective de
muncă.
Nu pot fi reţinute nici apărările privind situaţia economică
financiară gravă constând în concedieri şi şomaj tehnic, respectiv
imposibilitatea constituirii unor fonduri de
până la 10% din fondul de salarii realizat lunar şi lipsa din buget a
sumelor necesare plăţii acestor drepturi întrucât nu s-a făcut nici un fel de
dovadă privind lipsa fondurilor necesare
achitării drepturilor salariale solicitate de reclamanţi.
În concluzie nu se pot reţine argumentele pârâtei Compania
Naţională de Căi Ferate "CFR" S.A. B. privind circumstanţele
economico-financiare întrucât acestea nu o exonerează de îndeplinirea
obligaţiilor pe care şi le-a asumat prin
contractele colective de muncă.
În situaţia în care societatea constata că nu se
poate încadra în buget
şi nu mai poate achita drepturile promise avea posibilitatea să
renegocieze cu sindicatele Contractul colectiv de muncă, dar nu poate invoca
acum lipsa banilor ca motiv de neîndeplinire a obligaţiilor asumate.
De altfel, aceasta este situaţia
pentru anul 2009, când prin Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de
unitate, părţile au convenit că în anul 2009 nu se mai acordă ajutoarele materiale cu ocazia
sărbătorilor de Paşti, Crăciun şi Ziua feroviarului.
Ca urmare, nu mai există nici un
temei legal pentru acordarea acestor
drepturi pentru anul 2009.
Referitor la capătul de cerere
privind acordarea tichetelor de masă se constată că nici aceste pretenţii ale
reclamanţilor nu sunt întemeiate întrucât
în conformitate cu prev. Legii 142/1998, tichetele de masă se acordă
numai pentru achitarea mesei sau achiziţionarea de produse alimentare, iar nu contravaloarea
acestora.
Prin decizia nr.14/2008
pronunţată în recurs în interesul legii,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a
statuat, că alocaţia individuală de hrană sub forma tichetelor de masă nu reprezintă un drept, ci o vocaţie ce
se poate realiza doar în condiţiile
în care angajatorul are prevăzute sume cu această destinaţie în buget şi acordarea acestora a fost negociată prin
contractele colective de muncă.
Deşi aceste drepturi au fost prevăzute în Contractele colective de muncă iniţiale,
acestea nu s-au putut acorda datorită dificultăţilor economice prin care a trecut societatea.
De altfel, prin actul adiţional la Contractul colectiv de
muncă încheiat pe anul 2009-2010 înregistrat la DMPS a mun. Bucureşti sub nr.2591/2009 s-a prevăzut că pentru anul 2010 salariul
suplimentar nu se mai acordă , iar pentru anul 2009 şi anul 2010 nu se acordă
ajutoarele materiale cu ocazia
sărbătorilor de Paşti, Crăciun şi de Ziua feroviarului.
În raport de cele arătate acţiunea
a fost admisă în modul arătat mai sus.
Împotriva sentinţei instanţei de
fond, în termen legal, au declarat recurs Compania Naţională de Căi Ferate CFR
SA – Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreţinere şi Reparaţi CF C. şi
Uniunea Teritorială a Sindicatelor Mişcarea Comercial-Regională CF C., pentru
recurenţii-reclamanţi, criticând-o pentru nelegalitate.
Recurenta-pârâtă a invocat
disp.art.304 pct.7 şi 9 Cod procedură civilă, însă criticile sale pot fi
încadrate în disp.art.304 pct.9 Cod procedură civilă, după cum urmează:
În mod greşit s-a pronunţat
instanţa de fond atunci când a admis acţiunea cu privire la contravaloarea
celui de-al treisprezecelea salariu pentru perioada 2007, 2008 şi 2009,
raportat la disp.art.32 din Contractele Colective de Muncă pe anii 2007-2009,
care nu instituie o obligaţie de plată a acestui salariu în sarcina
recurentei-pârâte şi acordarea acestuia este condiţionată de hotărârea
Consiliului de Administraţie luată cu acordul delegaţilor aleşi ai sindicatelor,
plata fiind condiţionată obligatoriu de fondul de salarii în procent de până la
10%.
În această situaţie, întrucât pe
perioada dedusă judecăţii nu există aprobat bugetul de venituri şi cheltuieli,
mai mult, fiind înregistrate pierderi pe parcursul anilor 2007-2009, precum şi
plăţi restante faţă de bugetul de stat, recurenta-pârâtă s-a aflat în
imposibilitate obiectivă de a acorda acest salariu; Nu în ultimul rând prima
instanţă nu a ţinut cont de faptul că o parte din intimaţii-reclamanţi s-au
pensionat, iar alţii au avut sancţiuni disciplinare, situaţie faţă de care, în
nici un caz, nu se putea dispune admiterea acţiunii.
Uniunea Teritorială a
Sindicatelor Mişcarea Comercial-Regională CF C. a criticat sentinţa instanţei
de fond, invocând în termeni generali disp.art.299 – 316 Cod procedură civilă,
însă criticile lor pot fi încadrate în dispoziţiile art.304 pct.9 Cod procedură
civilă, după cum urmează:
- prima instanţă a pronunţat o
soluţie nelegală atunci când a respins plata ajutorului material pentru Ziua feroviarului
pentru anul 2009, precum şi ajutorul material de Paşti referitor la acelaşi an,
deoarece CCM pe anul 2009-2010
a fost înregistrat la data de 04.06.2009, situaţie faţă
de care subzistă obligaţia pârâtelor la plata acestor ajutoare;
- soluţia este nelegală şi cu
privire la neacordarea tichetelor de masă aferente anului 2009, atâta vreme cât
dispoziţiile art.77 din CCM pe anii 2007-2009, prelungit şi pe anii 2009-2010,
prevăd acordarea acestor tichete de masă, sens în care dispoziţiile cuprinse în
CCM sunt obligatorii pentru părţile care le-au încheiat potrivit disp.art.236
alin.1 din Codul muncii, precum şi art.40 alin.2 lit.c) rap.la art.243 din
Codul muncii; Faptul că nu există fonduri pentru acordarea acestor drepturi nu
exonerează pârâtele de respectarea clauzelor contractuale.
Examinând actele şi lucrările
dosarului şi sentinţa recurată, prin prisma motivelor de recurs, invocate de
recurenta-pârâtă, Curtea constată că recursul acesteia este fondat pentru
considerentele arătate.
Critica privind cel de-al
treisprezecelea salariu pentru anii 2007 – 2009, este fondată urmând a o admite
ca atare, pentru următoarele considerente:
Din Contractul colectiv de muncă
pe anul 2007 – 2008, respectiv art.30 alin.1 rezultă că pentru munca
desfăşurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia,
personalul societăţii poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul
de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv, rezultând
posibilitatea ci nu obligaţia angajatorului de a plăti această sumă, aceeaşi
posibilitate fiind prevăzută şi în art.30 alin.1 din Contractul colectiv de
muncă pe anul 2009 – 2010.
Având în vedere situaţia
financiară a angajatorului, care a făcut dovada imposibilităţii acordării
acestei sume pe de o parte, precum şi faptul că aceasta nu este obligată în
sensul amintit, va fi respins şi acest capăt din cererea
intimaţilor-reclamanţi.
Raportat la acest capăt de cerere
instanţa a avut în vedere numai prevederile art.32 alin.1 din CCM pe anul 2007,
ignorând în totalitate prevederile art.32 alin.3, care precizează în mod expres
fondurile necesare pentru acordarea acestui salariu suplimentar şi care se
constituie din reţineri în procent de 10%, din fondul de salarii, aceste
dispoziţii trebuind coroborate cu OUG nr.81/1997 ce reglementează plata
salariilor suplimentare şi care condiţionează în mod absolut plata acestora de
existenţa fondurilor financiare, ceea ce în cazul recurentelor s-a dovedit că
nu au existat, aceste societăţi făcând parte din categoria agenţilor economici
monitorizaţi potrivit OUG nr.79/2008, astfel că nu a fost îndeplinită condiţia
acordării acestor premii.
Nu s-a luat în considerare nici
faptul că potrivit Anexei nr.6 din Contractul colectiv de muncă la nivel de
unitate pentru anii 2007-2008, numai în situaţia în care recurenta ar fi avut
venituri pentru constituirea fondurilor necesare acordării salariului
suplimentar (ceea ce nu este cazul în speţă), acesta se acorda pentru muncă
ireproşabilă prestată de angajaţi în cursul unui an calendaristic.
În fine, nu există nici o
hotărâre a Consiliului de administraţie luată cu acordul delegaţilor aleşi ai
sindicatelor pentru acordarea acestor drepturi.
În ceea ce priveşte recursul
formulat de Uniunea Teritorială a Sindicatelor Mişcarea Comercial-Regională CF
C., Curtea a constatat că acesta este nefondat, iar instanţa de fond a
pronunţat o soluţie legală, respingând recursul pentru următoarele
considerente:
Astfel, prima acordată de Ziua
feroviarului este asimilată cu un ajutor social, iar în dispoziţiile art.64
alin.2, respectiv art.67 alin.2 din Contractul Colectiv de Muncă s-a stipulat
în mod clar că, în afara drepturilor pe care le au salariaţii potrivit legii,
se acordă această primă al cărui cuantum va fi stabilit de către Consiliul de
Administraţie cu consultarea delegaţilor aleşi ai sindicatelor.
În acest sens, există drepturi
salariale care se acordă în mod automat, obligatoriu în sensul că părţile nu
pot deroga în nici un fel de la aplicabilitatea acestora, iar contractul
reprezintă legea părţilor şi drepturi suplimentare care pot fi acordate numai
după îndeplinirea anumitor condiţii şi care evident sunt facultative.
Astfel, în speţa dedusă judecăţii
avem de-a face cu cea de-a doua categorie de drepturi.
Practic acest „sprijin financiar”
care ar putea fi acordat salariaţilor s-a stabilit prin contract ca fiind
acordat numai în baza unei decizii a Consiliului de administraţie, în urma
analizei indicatorilor financiari economici pentru fiecare an, împreună cu
partenerii de dialog social, respectiv reclamantul, F.N.F.M.C.
Sumele solicitate de către
intimaţii-reclamanţi, respectiv aceste prime, nu urmează regimul juridic al
drepturilor salariale, iar eventuala acordare sau nu a acestor premii
constituie o vocaţie a salariatului şi nicidecum o obligaţie de acordare a
acestora din partea angajatorului.
Este evident că în contextul
actual, respectiv a conjuncturii economice dificile, a recesiunii economice şi
a perioadei de criză profundă prin care trece România, precum şi lipsa
posibilităţilor concrete financiare, societatea nu poate să asigure acordarea
unor premii salariaţilor, ci ea este ţinută să respecte numai clauzele
obligatorii ale contractelor individuale de muncă.
Din art.67 alin.2 din Contractul
colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate rezultă că pentru Ziua
feroviarului se va acorda o premiere al cărei cuantum va fi stabilit de către
Consiliul de administraţie la nivelul clasei I de salarizare.
Potrivit dispoziţiilor art.977
Cod civil, interpretarea contractelor se face după convenţia comună a părţilor
contractante şi nu după sensul literar al termenilor.
Curtea, consideră că această
prevedere trebuie interpretată în sensul că prima de Ziua feroviarului se
acordă în mod exclusiv numai în baza unei hotărâri a Consiliului de
administraţie şi numai în cazul în care situaţia financiară a societăţii
permite acest lucru.
Prin urmare, pentru a se acorda
această primă este absolut necesar şi obligatoriu ca ea să fie stabilită de
Consiliul de administraţie printr-o hotărâre.
Cum în speţa dedusă judecăţii se
constată că nu a existat nici o hotărâre a Consiliului de administraţie cu
privire la acordarea primei de Ziua feroviarului, această clauză prevăzută de
art.67 alin.2, respectiv art.64 alin.2 din Contractul colectiv de muncă,
reprezintă o condiţie care nu a fost îndeplinită, iar neîndeplinirea acestei
condiţii suspensive atrage inexistenţa dreptului însuşi.
Critica referitoare la acordarea
sumelor pentru Paşti şi Crăciun, pentru anul 2009, este nefondată, urmând a o respinge,
pentru următoarele argumente:
Din anexa 3 din Contractul
colectiv de muncă pe anii 2009-2010, respectiv procesul verbal încheiat de
comun acord de către părţi la data de 3.06.2009, rezultă că art.64 alin.1 şi 2
din Contractul colectiv de muncă a fost modificat, arătându-se că în afara
ajutoarelor la care au dreptul salariaţii, potrivit legii, aceştia vor
beneficia din fondurile angajatorului cu ocazia sărbătorilor de Paşte de un
ajutor material stabilit cel puţin la nivelul clasei I de salarizare, însă
aceste prevederi se aplică începând cu data de 01.01.2010, ceea ce semnifică
faptul că aceste ajutoare nu se acordă pentru anul 2009.
În concluzie, cum acest proces
verbal încheiat la data de 3.06.2009, îşi produce efecte juridice şi nu are cum
să fie contestat de către intimaţii-reclamanţi, deoarece s-a încheiat de către
Federaţia Sindicatelor Ramurii Vagoane, fiindu-le deci opozabil, acordarea de
prime de Paşte pentru anul 2009, este nelegală.
În fine, susţinerea potrivit cu
care pe perioada dedusă judecăţii se pretinde că nu a existat contract de
muncă, nu poate fi luată în considerare de către Curte, deoarece pe de o parte,
potrivit art.3 din Legea nr.130/1996, negocierea colectivă la nivel de unitate
este obligatorie şi are loc în fiecare an cu cel puţin 30 de zile anterior
expirării contractului colectiv de muncă anterior, iar pe de altă parte,
potrivit art.23 din acelaşi act normativ contractul colectiv de muncă se
încheie pe o perioadă determinată care nu poate fi mai mică de 12 luni.
Referitor la critica ce priveşte
acordarea tichetelor de masă, prima instanţă în mod legal a respins acest capăt
de cerere, sub acest aspect soluţii fiind legală, iar critica nefondată pentru
următoarele considerente.
Astfel, potrivit dispoziţiilor
art.81 din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate valabil pentru
perioada 2009-2010, potrivit cu care fiecare salariat va primi câte un tichet
de masă conform prevederilor legale, rezultă în mod clar că această prevedere
se referă la dispoziţiile art.1 alin.2 din Legea nr.142/1998, potrivit cu care
tichetele de masă se acordă la limita prevederilor bugetului de stat şi după
caz ale bugetelor locale, pentru unităţile din sectorul bugetar şi în limita
bugetelor de venituri şi cheltuieli aprobate, potrivit legii, pentru celelalte
categorii de angajatori.
De asemenea, potrivit
prevederilor Legii finanţelor publice, cheltuielile bugetare au destinaţie
precisă şi limitată şi sunt determinate de autorizările menţinute în legi
specifice şi în legile bugetare anuale, cheltuielile neputând fi angajate şi
efectuate dacă nu există o bază legală pentru respectiva cheltuială.
Prin urmare, raportat la aceste
prevederi legale, acordarea tichetelor de masă de către angajatori nu
reprezintă o obligaţie ex lege, ci este vorba doar de o posibilitate
condiţionată în mod exclusiv de bugetele de venituri şi cheltuieli şi de
resursele financiare proprii, situaţie faţă de care s-a pronunţat în mod clar
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr.14/18.02.2008.
Cum în speţa dedusă judecăţii,
rezultă în mod clar că pentru anul 2009, recurentele nu au avut aprobat bugetul
de venituri şi cheltuieli pentru această destinaţie legală, nu pot fi acordate
sumele reprezentând contravaloarea tichetelor de masă.
De menţionat şi prevederile art.6
alin.5 din Legea nr.142/1998, care interzice acordarea unui rest de bani la
tichetul de masă, respectiv compensarea acestuia prin acordarea sumei
respective în bani.
Faţă de cele arătate mai sus,
Curtea, în baza disp.art.312 şi art.316 Cod procedură civilă, precum şi art.291
din Codul muncii, a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă şi a modificat
sentinţa, iar pe fond a respins acţiunea formulată de intimaţii-reclamanţi.
A fost respins ca nefondat
recursul declarat de Uniunea Teritorială a Sindicatelor Mişcarea
Comercial-Regională CF C., pentru recurenţii-reclamanţi.