Acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamant ca urmare a unei condamnări politice.

Acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamant ca urmare a unei condamnări politice. Angajarea răspunderii patrimoniale a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare dintr-un proces penal. Inadmisibilitatea acţiunii fondată pe dispoziţiile art.998-999 Cod civil.

Art. 504 Cod procedură penală raportat la art.52 alin.3 din Constituţia României

Decizia nr. 12/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii

Deciziile Curţii Constituţionale nr. 1354 din 20 octombrie 2010 şi nr. 1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010, prin care s-a constatat că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare şi ale art. I pct. 1 şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010 sunt neconstituţionale.

Deşi în acţiunea introductivă nu a fost precizat temeiul de drept, din modul în care este formulată, reiese că este întemeiată pe disp.art.5 din Legea nr.221/2009, iar la termenul din 03.03.2011, reclamantul şi-a completat temeiul de drept în sensul întemeierii acţiunii şi pe dispoziţiile art.998-999 Cod civil.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat prin decizia nr.6976/09.12.2004 că „statul răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat într-un proces penal numai în temeiul şi în situaţiile prevăzute de art.504 şi urm. din Codul de procedură penală, iar nu în temeiul art.998-999 din Codul civil, precum şi pentru alte situaţii neprevăzute în textul citat din Codul de procedură penală”.

În acelaşi sens, prin decizia nr.422/17.01.2006 instanţa supremă a statuat că „dispoziţiile art.998-999 Cod civil privind răspunderea civilă delictuală nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului pentru erorile judiciare.

Reglementarea legală ce stabileşte în ce constau erorile judiciare pentru care poate fi angajată răspunderea statului este art.504 Cod procedură penală, rap. la art.52 alin.3 din Constituţia României care statuează că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

Răspunderea statului este o răspundere directă, limitată însă doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale. De asemenea, dispoziţiile art.504 alin.1 Cod pr.penală nu constituie o aplicare a principiilor consacrate de art.998-999 Cod civil, această interpretare putând conduce la ideea că Statul, prin Ministerul Finanţelor Publice are o răspundere nelimitată şi necondiţionată, situaţie în care normele legale care reglementează răspunderea statului în alte domenii, nu se mai justifică din moment ce principiile consacrate de art.998-999 Cod civil sunt general aplicabile.”

Din interpretarea normelor legale rezultă că legiuitorul a reglementat răspunderea statului numai în temeiul art.504 Cod procedură penală şi numai în cazurile în care se înlătură răspunderea penală în cadrul unui proces penal şi nu pentru cazurile în care se constată caracterul politic al condamnării, în condiţiile dispoziţiilor prevăzute în Decretul-lege nr.118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, ale OUG nr.214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor sau ale Legii nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora pronunţate în perioada 06.03.1945-22.12.1989.

Astfel, aşa cum a statuat Î.C.C.J. dispoziţiile art.998-999 Cod civil privind răspunderea civilă delictuală nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului pentru erorile judiciare sau condamnările politice din perioada comunistă.

Aşa fiind, curtea apreciază că excepţia invocată de pârât a inadmisibilităţii acţiunii fondată pe disp.art.998-999 Cod civil este întemeiată, cu această complinire a motivării sentinţei, constatându-se respins corect de către instanţa de fond capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata daunelor morale.

(Decizia civilă nr. 879/02.04.2012)

Prin cererea înregistrată la data de 14.10.2010, reclamantul V.N. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând să se constate că a suferit o condamnare cu caracter politic şi să fie obligat pârâtul la plata sumei de 600.000 EURO cu titlu de daune morale.

În motivarea acţiunii, reclamantul a susţinut că în timpul regimului comunist, respectiv în anul 1962, a fost condamnat la 6 ani închisoare corecţională pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, prevăzut de art. 209 pct. 2 din Codul penal, la 5 ani închisoare corecţională pentru delictul de răspândire de publicaţiuni interzise, prevăzut de art. 325 alin. 3 din Codul penal.

Reclamantul a executat parţial această pedeapsă în Penitenciarul Jilava.

În perioada detenţiei, reclamantul a fost supus unor condiţii de detenţie inumane, familia reclamantului a fost lipsită de sprijinul material şi moral, cu atât mai mult cu cât cu ocazia condamnării s-a dispus confiscarea totală a averii.

Această situaţie a avut consecinţe extrem de grave asupra sănătăţii şi dezvoltării ulterioare a reclamantului şi a familiei acestuia compusă din soţie şi copii minori la momentul detenţiei.

Prin întâmpinare pârâtul a solicitat respingerea acţiunii, întrucât reclamantul nu a depus dovezi din care să rezulte condamnarea pretinsă, iar cuantumul daunelor morale solicitate este excesiv.

Prin notele de şedinţă de la filele 32, 33 din dosar, pârâtul a precizat că faţă de decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, în prezenta cauză nu mai există temei juridic pentru acordarea daunelor morale ca măsuri reparatorii.

Prin notele depuse de reclamant la filele 34-38 din dosar, acesta a invocat mai multe dispoziţii internaţionale în susţinerea acţiunii, precum Rezoluţia nr. 1096/1996 şi Rezoluţia nr. 1481/2006 ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei referitoare la necesitatea condamnării crimelor regimurilor comuniste, art. 1,3,4, 5, 6, 8 şi 9 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a susţinut că acordarea de despăgubiri materiale pentru prejudiciul moral suferit de foştii deţinuţi politici apare ca necesară în raport de aceste prevederi.

Prin notele de şedinţă de la filele 42-44 din dosar, pârâtul a invocat excepţia tardivităţii cererii reclamantului referitoare la temeiul juridic al pretenţiilor, ca fiind formulată cu nerespectarea termenului prevăzut de art. 132 alin. 1 din Codul de procedură civilă, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune generat de formularea acţiunii în afara termenului general de prescripţie care a început să curgă de la data de 22 decembrie 1989, excepţia inadmisibilităţii întemeiată pe argumentul că statul poate să răspundă delictual numai pentru erorile judiciare, conform art. 506 din Codul de procedură penală.

Cu privire la fondul cauzei, pârâtul a precizat că prezenta acţiune este lipsită de temei legal, întrucât în sistemul intern nu mai există o dispoziţie legală care să reglementeze dreptul foştilor deţinuţi politici de a beneficia de daune morale pentru condamnările suferite anterior anului 1989.

Tribunalul V., prin sentinţa nr. 1463/15.12.2011, a respins excepţia tardivităţii cererii de întregire a temeiului juridic, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii. A admis în parte acţiunea şi a constatat caracterul politic al condamnării reclamantului, dispusă prin sentinţa nr. 78/1962 a Tribunalului Militar C. A respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata daunelor morale.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin sentinţa nr. 78/1962 a fostului Tribunal Militar C., reclamantul a fost condamnat la 6 ani închisoare corecţională şi 4 ani închisoare corecţională, pentru faptele prevăzute de art. 209 pct. 2 lit. a din Codul penal şi art. 306 din Codul de procedură penală şi s-a dispus confiscarea totală a averii reclamantului, acesta executând pedeapsa privativă de libertate în perioada 18 aprilie 1961 – 16 aprilie 1964.

Atât în perioada premergătoarei condamnării reclamantului, cât şi ulterior acesta a fost supus unor verificări generate de apartenenţa lui la o grupare religioasă intitulată „martorii lui Iehova”.

În cursul judecăţii, Curtea Constituţională, prin deciziile nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010, publicate în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010 , a admis excepţii de neconstituţionalitate invocate în diverse dosare aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti şi a constatat că prevederile art. 5 alin. 1 , lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare şi ale art. I pct. 1 şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010 sunt neconstituţionale.

Dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate a fost declarată se refereau la posibilitatea persoanelor condamnate politic sau împotriva cărora au fost luate măsuri administrative cu caracter politic de a beneficia de despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit prin astfel de măsuri, în cuantumul prevăzut de legea de modificare.

Cele trei decizii au afectat astfel temeiul juridic al capătului de cerere din acţiune referitor la obligarea pârâtului la plata daunelor morale şi nu au afectat în nici o măsură textul din Legea nr. 221/2009 referitor la constatarea caracterului politic al condamnărilor determinate prin lege, respectiv art. 4 din Legea nr. 221/2009, în vigoare şi în prezent.

S-a reţinut că după introducerea cererii de chemare în judecată întemeiată pe aceste dispoziţii legale, a fost înlăturată aplicarea lor ca efect al publicării celor trei decizii ale Curţii Constituţionale şi expirării termenului de 45 de zile prevăzut de art. 31 din Legea nr. 47/1992 republicată.

Excepţia tardivităţii modificării acţiunii sub aspectul temeiului juridic aplicabil acesteia este neîntemeiată, întrucât stabilirea temeiului juridic aferent unei pretenţii constituie un element al fondului cauzei, de a cărei precizare de către parte instanţa nu este ţinută , dar pe care este necesar a-l stabili după punerea lui în discuţie, potrivit art. 129 alin. 4 din Codul de procedură civilă.

În consecinţă, temeiul juridic nu constituie un element al acţiunii care să fie avut în vedere de prevederile art. 132 alin. 1 din Codul de procedură civilă, nefiindu-i astfel aplicabile prevederile legale referitoare la termenul în care poate fi modificat.

Dată fiind situaţia creată prin declararea neconstituţionalităţii unor texte precizate în cererea introductivă şi constatând că a fost sesizată cu o cerere referitoare la un drept subiectiv civil constând în dreptul de a fi despăgubit pentru prejudiciul nepatrimonial pretins a fi fost suferit, instanţa a pus în discuţie temeiul juridic al pretenţiilor băneşti ale reclamantului.

Excepţia inadmisibilităţii acţiunii este neîntemeiată, întrucât inadmisibilitatea unei acţiuni presupune faptul că o acţiune nu poate fi dedusă judecăţii în faţa unei instanţe judecătoreşti. Constituind o excepţie de la dreptul de acces la justiţie, reglementat constituţionale şi prin prevederile art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, inadmisibilitatea unei acţiuni civile trebuie să fie prevăzută expres de lege şi justificată pe cauze obiective şi proporţionale cu scopul urmărit printr-o asemenea reglementare.

În speţă, reclamantul a sesizat instanţa cu o acţiune în constatarea caracterului politic şi în despăgubiri, prin care a solicitat obligarea statului la plata unor daune morale.

În privinţa cererii de acordare a daunelor morale, împrejurarea că în cursul judecăţii au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile din legea specială referitoare la aceste daune nu poate ridica problema inadmisibilităţii cererii, ci a temeiului juridic al pretenţiei. Această din urmă chestiune reprezintă însă un aspect al fondului cauzei şi nu de inadmisibilitate, întrucât fiind sesizată cu o cerere referitoare la un drept subiectiv civil, instanţa trebuie să îl analizeze în contextul tuturor regulilor şi principiilor de drept aplicabile, în caz contrar putând ajunge în situaţia prevăzută de art. 3 din Codul civil, referitor la denegarea de dreptate.

Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune s-a apreciat ca neîntemeiată, întrucât în speţă nu sunt aplicabile prevederile generale cuprinse în Decretul nr. 167/1958 referitor la prescripţia extinctivă, ci ale legii speciale constând în art. 5 alin. 1 din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora acţiunile având ca obiect despăgubirile introduse în baza acestei legi pot fi formulate în termen de 3 ani de la intrarea în vigoare a acestei legi. Astfel cum rezultă din cuprinsul deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, excepţia de neconstituţionalitate a privit exclusiv dreptul de a beneficia în temeiul acestui text de daune morale, nu şi alte aspecte prevăzute de acelaşi text legal.

În consecinţă, sub aspectul prescripţiei, prevederile legale erau aplicabile la momentul introducerii acţiunii, şi-au produs efectele odată cu formularea acestei acţiuni, nemaiputând fi şterse prin dispoziţii ulterioare.

În raport de această situaţie de fapt şi aplicând dispoziţiile legale în materie, astfel cum au fost invocate, cu completările ulterioare, tribunalul apreciază că prezenta acţiune este întemeiată în parte, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

La data înregistrării prezentei acţiuni, respectiv luna octombrie 2010, intraseră în vigoare prevederile Legii nr. 221/2009, care dispunea în esenţă că personale condamnate sau supuse unor măsuri administrative abuzive puteau cere instanţei să constate caracterul politic al acestor măsuri şi aveau dreptul de a beneficia de despăgubiri morale şi materiale în condiţiile prevăzute de această lege.

Această lege a fost modificată ulterior prin O.U.G. nr. 62/2010.

Prin deciziile nr. 1354/2010, 1358/2010 şi 1360/2010, Curtea Constituţională a declarat inadmisibile unele prevederi din aceste legi în sens larg, respectiv cele referitoare la posibilitatea persoanelor vizate de Legea nr. 221/2009 de a beneficia de despăgubiri morale, cuprinse în art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 şi art. I pct. 1 şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010.

Celelalte dispoziţii din Legea nr. 221/2009 referitoare la constatarea caracterului politic şi la dreptul persoanelor vizate de lege de a beneficia de despăgubirile materiale nu au fost afectate în nici un mod de aceste decizii ale Curţii Constituţionale.

Tot în cursul judecăţii prezentei cauze, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 prin care a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general şi a stabilit că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor Curţii Constituţionale.

Cu privire la efectele acestei din urmă decizii, tribunalul a reţinut că potrivit art. 330/7 alin. 4 din Codul de procedură civilă, dezlegările date problemelor de drept judecate pe calea recursului în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial, în speţă de la data de 7 noiembrie 2011.

Raportând obiectul prezentei acţiuni la considerentele de drept substanţial expuse anterior, tribunalul a reţinut că primul capăt al acţiunii având ca obiect constatarea caracterului politic al condamnării autorului reclamantei este întemeiat.

Articolul 1 alin. 2 din Legea nr. 221/2009, enumeră condamnările cu caracter politic ce constituie de drept, iar temeiurile condamnării reclamantului se încadrează în aceste prevederi, respectiv art. 209 şi 325 din Codul penal, faţă de prevederile art. 1 alin. 2 lit. a din legea nr. 221/2009, o asemenea condamnare este de drept politică în sensul legii, astfel încât instanţa a constatat acest caracter, cu atât mai mult cu cât prin hotărârea nr. 100/1990, reclamantului i s-a recunoscut calitatea de persoană îndreptăţită la beneficiul Decretului nr. 118/1990 care privea în esenţă tot persoanele supuse unor condamnări sau măsuri abuzive de natură politică.

Capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata daunelor morale s-a apreciat a fi lipsit de temei legal. Astfel, potrivit considerentelor deciziei nr. 12/2011 având în vedere că dreptul la acţiune pentru a obţine reparaţia este supus evaluării jurisdicţionale constituind situaţii juridice în curs de constituire, ele sunt supuse efectelor deciziilor Curţii Constituţionale care sunt de imediată şi generală aplicare. La momentul la crea instanţa este chemată să se pronunţe asupra acestei pretenţii, norma juridică nu mai există şi nu poate ultraactiva, în lipsa unei prevederi legale exprese.

Potrivit aceloraşi considerente, intervenţia instanţei de contencios constituţional în cauze nesoluţionate nedefinitiv nu încalcă prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât în esenţă procesul civil nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ şi constituţional ale cărui limite au fost determinate în scopul preeminenţei dreptului şi nici ale art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât dreptul de creanţă constând în daunele orale este condiţionat de anumite verificări făcute de organul jurisdicţional. La data pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale nu exista un „bun” în patrimoniul reclamantului, în sensul textului din Convenţie, întrucât nici o hotărâre judecătorească definitivă nu îi recunoscuse reclamantului acest drept.

De asemenea, tribunalul a reţinut că instanţa supremă a analizat efectele deciziilor Curţii Constituţionale şi prin prisma principiului discriminării, statuând cu valoare de dezlegare obligatorie în prezenta cauză, faptul că situaţia de dezavantaj în care se găseşte reclamantul în raport cu alte persoane care prin hotărâri judecătoreşti anterioare au beneficiat de un drept similar este întemeiată pe o cauză obiectivă şi justificată, constând în controlul de constituţionalitate exercitat în condiţiile legii.

Este de necontestat existenţa unor suferinţe morale generate de condamnarea tatălui reclamantei, constând în lipsirea acesteia de afecţiunea şi îngrijirea părintească absolut necesară unui copil, de lipsurile materiale la care a fost supusă reclamanta şi de notorietatea marginalizării în perioada 1945 – 1989 a persoanelor aflate în situaţia ei, însă judecătorul este chemat să aplice legea în sens larg şi în primul rând normele obligatorii.

În consecinţă, tribunalul a respins capătul de cerere având ca obiect plata de către pârât a daunelor morale solicitate de către reclamant.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs în termen legal părţile, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin recursul său reclamantul a criticat sentinţa susţinând că a fost dată cu aplicarea greşită a legii şi că au fost greşit interpretate probele administrate în cauză.

În dezvoltarea recursului s-a arătat că, greşit a fost respins capătul de cerere referitor la acordarea de despăgubiri morale, decizia nr.12/2001 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nefiind aplicabilă câtă vreme erau aplicabile normele comunitare cu prioritate faţă de dispoziţiile interne.

Prin probele administrate s-a dovedit suferinţa recurentului şi a familiei acestuia în perioada în care a fost arestat pe considerente politice, dar şi ulterior, iar Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a consacrat expres dreptul persoanelor la libertatea opiniilor şi la interzicerea torturii şi a tratamentelor inumane, condamnarea sa având caracter politic şi îngrădind toate aceste drepturi.

Încălcarea drepturilor constituie elementul material al faptei ilicite ce i-a produs prejudicii morale.

Dreptul la despăgubiri morale este un drept patrimonial în sensul art.1 din Protocol, iar statele ar fi trebuit să faciliteze accesul la justiţie şi tratament echitabil al victimelor.

Au fost încălcate drepturile garantate de art.1, 3, 4, 5, 6, 8 şi 9 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi cele ale art.1 din Protocolul adiţional la CEDO.

Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vâlcea a criticat sentinţa pentru motive prevăzute de art.304 pct.6, 8 şi 9 raportat la art.3041 Cod procedură civilă, astfel

Instanţa a încălcat principiul disponibilităţii prin constatarea caracterului politic al condamnării, întrucât reclamantul nu a solicitat prin acţiunea introductivă să se constate caracterul politic al condamnării sale; de altfel nici apărătorul reclamantului, cu ocazia dezbaterilor asupra fondului nu a formulat o asemenea cerere.

Analizând sentinţa, prin prisma criticilor invocate în ambele recursuri, Curtea a constatat că recursul declarat de reclamant este nefondat, iar cel declarat de pârât este fondat.

Cu privire la recursul reclamantului:

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat prin decizia nr.6976/09.12.2004 că „statul răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat într-un proces penal numai în temeiul şi în situaţiile prevăzute de art.504 şi urm.din Codul de procedură penală, iar nu în temeiul art.998-999 din Codul civil, precum şi pentru alte situaţii neprevăzute în textul citat din Codul de procedură penală”.

Cât priveşte acţiunea fondată pe dispoziţiile Legii nr.221/2009, Curtea reţine că în mod corect s-a avut în vedere decizia nr. 12/2011, pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011 prin care s-a stabilit ca, „urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 si nr. 1.360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora si-au încetat efectele si nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional in Monitorul Oficial.”

Prin Decizia pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii sus menţionată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a avut în vedere efectele deciziilor Curţii Constituţionale nr.1358 şi 1360/2010, prin raportare atât la norma constituţională cuprinsă în art.20 alin.2, dar şi prin raportare la art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la CEDO şi la art.6 şi 14 din CEDO, aşadar a fost avută în vedere modalitatea în care se produc efectele Curţii Constituţionale în situaţia proceselor aflate în curs de desfăşurare, dar şi respectarea procedurii judiciare echitabile în înţelesul art.6 paragraful 1 din CEDO, precum şi respectarea dreptului la un bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la CEDO.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a invocat astfel, în considerentele deciziei, chiar jurisprudenţa CEDO, respectiv cauza Caracas împotriva României, cauza Ionescu şi Mihăilă împotriva României, cauza Fernandez – Molina Gonzales contra Spaniei, arătându-se că în jurisprudenţa CEDO „o creanţă de restituire este o creanţă sub condiţie, atunci când problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvate în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate, astfel că la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu putea fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art.1 din Primul Protocol”, precum şi că „o creanţă nu poate fi considerată un „bun” în sensul art.1 din Protocolul nr.1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat.

S-a mai arătat în motivarea deciziei că nu există o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noţiunea de „speranţă legitimă”, iar nu de simplă speranţă în valorificarea unui drept de creanţă, iar fiind vorba de un interes patrimonial ce aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoarea patrimonială susceptibilă de protecţia art.1 din Protocolul nr.1, decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (cauza Atanasiu împotriva României).

Pentru toate aceste considerente se constată că toate motivele de recurs formulate de reclamant sunt neîntemeiate, astfel încât soluţia de respingere a capătului de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamant ca urmare a condamnării politice, este legală.

Cu privire la recursul declarat de pârât:

Nici prin cererea introductivă şi nici completarea de acţiune reclamantul nu a învestit instanţa cu cerere pentru constatarea caracterului politic al condamnării sale; de altfel nici apărătorul reclamantului în dezbaterile asupra fondului cauzei nu a solicitat decât obligarea pârâtului la plata de despăgubiri cu titlu de daune morale, nu şi constatarea caracterului politic al condamnării reclamantului.

Aşa fiind, instanţa de fond şi-a depăşit limitele investirii fiind incident motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.6 Cod procedură civilă, ce impune modificarea unei hotărâri atunci când instanţa a cordat mai mult decât s-a cerut.

De altfel, condamnarea pe care a suferit-o condamnatul face parte din categoria celor ce constituie de drept condamnări cu caracter politic prevăzute de art.1 alin.2 din Legea nr.221/2009, cu atât mai mult cu cât i s-a recunoscut reclamantului, în temeiul Decretului nr.118/1990 calitatea de persoană îndreptăţită a beneficia de prevederile acestui act normativ.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art.312 Cod procedură civilă, a fost admis recursul pârâtului şi modificată sentinţa în sensul că se va înlătura dispoziţia privind constatarea caracterului politic al condamnării, menţinându-se celelalte dispoziţii ale sentinţei, fiind respins ca nefondat recursul declarat de reclamant.