avocats.ro
jurisprudență
 
 
 
 
Admisibilitatea recursului declarat de inculpat în ipoteza revocării măsurii arestării preventive.
         Art.  141 alin.1 teza a doua Cod procedură penală
 
         Dispoziţiile art. 141 alin.1 teza a doua din Codul de procedură penală sunt în neconcordanţă cu reglementările Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, deoarece înlătură dreptul inculpatului la exercitarea căii de atac a recursului în raport cu soluţia pronunţată de instanţă, ceea ce, evident, constituie şi o încălcare a principiului „egalităţii armelor” în procesul penal, având în vedere că Parchetul indiferent de soluţia dată de prima instanţă poate utiliza calea de atac a recursului. (Opinie majoritară)
 
         Într-o societate democratică, orice stat naţional, în vederea înfăptuirii politicii sale penale, poate să prevadă numărul căilor de atac ce pot fi formulate împotriva unei hotărâri pronunţate de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, fără a fi acuzată, cu temei, de încălcarea dreptului părţii la un recurs efectiv, din moment ce atari garanţii au existat pe parcursul procedurii judiciare. (Opinie separată)
 
Decizia penală nr.849/R din 22 iulie 2011
 
Prin încheierea din 13 iulie 2011, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, s-a admis cererea privind revocarea arestării preventive formulată de inculpatul T. A..
În temeiul art.139 al.2 c.pr.pen., s-a dispus revocarea măsurii arestării preventive a inculpatului T.A., trimis în judecată în stare de arest preventiv (mandat de arestare emis în lipsă şi neexecutat), dispusă prin încheierea din 17.11.2004, pronunţată de către Tribunalul Bucureşti-Secţia a II-a penală în dosarul nr.6396/2004.
S-a respins ca nefondată cererea privind constatarea încetării de drept a aceleiaşi măsuri preventive.
Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut că, prin încheierea de şedinţă din data de 17.11.2004, Tribunalul Bucureşti-secţia a II-a penală, a dispus, în dosarul nr.6396/2004, arestarea preventivă a inculpatului, în temeiul art.143 c.pr.pen.art.146 c.pr.pen., cu ref.la art.148 lit.c şi h c.pr.pen., aşa cum rezultă din considerentele încheierii, reţinându-se că inculpatul a comis fapte de natură penală pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, iar din natura acesteia se poate deduce că persoana inculpatului prezintă pericol pentru ordinea publică şi că inculpatul se sustrage urmăririi penale, din actele dosarului rezultând că este urmărit general.
Inculpatul a fost trimis în judecată şi prin sentinţa penală nr.61/F/08.06.2005, pronunţată de către Tribunalul Vâlcea, în temeiul art.2 al.1 din Legea nr.143/2000, cu aplic.art.41 al.2 şi art.75 lit.a c.pen., a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 8 ani şi 6 luni.
După respingerea apelurilor inculpatului şi ale celorlalţi doi coinculpaţi de către Curtea de Apel Piteşti, prin decizia nr.4260/14.09.2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-secţia penală, a admis recursul declarat de către inculpatul T. împotriva deciziei Curţii de Apel Piteşti, a casat decizia respectivă ca şi sentinţa Tribunalului Vâlcea şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, reţinând că pe parcursul judecăţii inculpatul nu a fost citat legal şi i s-a nesocotit astfel dreptul la apărare,instanţele fiind lipsite de rol activ privind aflarea şi citarea inculpatului la domiciliul din Olanda, unde locuia, citarea la adresa din România, unde organele judiciare cunoşteau că inculpatul nu mai locuieşte, fiind nelegală.
După trimiterea spre rejudecare, prin sentinţa penală nr.43/F/12.03.2008, pronunţată în dosarul nr.4497/90/2007,Tribunalul Vâlcea, în baza art.332 al.2 c.pr.pen., a dispus restituirea cauzei privindu-l pe inculpatul T. la procur,  în vederea refacerii urmăririi penale, constatând că prin necitarea acestuia la adresa din Olanda,unde locuia,neascultarea ca învinuit,apoi ca inculpat,neprezentarea materialului de urmărire penală, urmărirea penală s-a efectuat cu încălcarea dispoziţiilor art. 175,177,237 al.2 şi 3,250,252 c.pr.pen., încălcarea acestor texte legale producând vătămarea intereselor procesuale ale inculpatului, pe care l-a pus în imposibilitatea de a se apăra, de a formula cereri,de a propune probe,de a lua cunoştinţă de materialul de urmărire penală, ceea ce a împiedicat aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.                                     
După această restituire către D.I.I.C.O.T.- Biroul Teritorial Vâlcea, competent să efectueze urmărirea penală, prin încheierea de şedinţă din data de 10.09.2009 a Tribunalului Bucureşti-Secţia a II-a Penală, pronunţată în dosarul nr.35278/3/2009, s-a dispus emiterea mandatului de urmărire internaţională în vederea extrădării a inculpatului, fiind emis totodată şi mandatul european de arestare nr.35 din 10.09.2009.
Ulterior, la data de 08.04.2009, conform rechizitoriului din 23.02.2011,întocmit de D.I.I.C.O.T în dosarul nr.98/D/P/2009,inculpatul a fost arestat de către autorităţile judiciare din Amsterdam în vederea predării către România, I.G.P.-Biroul Naţional Interpol fiind informat de către Interpol Haga că predarea inculpatului către autorităţile judiciare române a fost refuzată de către instanţa competentă din Amsterdam, aceasta rezultând şi din adresa nr.111759/2009/LM din 09.06.2010,comunicată D.I..I.C.O.T. de către Ministerul Justiţiei din România.
Analizând aspectele expuse, tribunalul a constatat că cererea privind constatarea încetării de drept a măsurii arestării preventive nu este întemeiată,în cauză nefiind incident niciunul dintre cazurile prev.de disp.art.140 c.pr.pen., hotărârea de condamnare a inculpatului,nefiind definitivă,neavând nici aceasta efectul încetării de drept a măsurii preventive.
În ceea ce priveşte cererea de revocare a măsurii arestării preventive, tribunalul a constatat că aceasta este întemeiată,  pentru că nu mai subzistă temeiurile avute în vedere la luarea  măsurii arestării şi nu există temeiuri noi.
                   Impotriva acestei încheieri au declarat recurs D.I.I.C.O.T. – Biroul Teritorial Vâlcea şi inculpatul T.A.
Parchetul critică hotărârea primei instanţei pentru nelegalitate şi netemeinicie  deoarece în mod greşit s-a dispus revocarea  măsurii arestării preventivă dispusă faţă de inculpatul  T.A. În opinia recurentului temeiurile care au justificat aplicarea măsurii de prevenţie continuă să existe şi prin urmare nu se justifică înlăturarea acestei măsuri.
Inculpatul critică hotărârea primei instanţe în ceea ce priveşte dispoziţia privind constatarea încetării de drept a aceleiaşi măsuri preventive.
Prin decizia penală nr.849/R din 22 iulie 2011, Curtea de Apel Piteşti, a admis recursul formulat de DIICOT – BIROUL TERITORIAL VÂLCEA şi rejudecând:
A casat în parte încheierea, în sensul că a respins cererea de revocare a măsurii arestării preventive a inculpatului T. A., menţinând celelalte dispoziţii ale încheierii.
A fost respins, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul T.A.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel Piteşti, cu majoritate, a reţinut următoarele cu privire la admisibilitatea recursului .
Recursul formulat de parchet este admisibil şi fondat având în vedere dispoziţiile art.141 alin.1 Cod procedură penală. Potrivit acestor dispoziţii „Încheierea dată de prima instanţă şi în apel prin care se dispune luarea unei măsuri preventive, revocarea, înlocuirea sau încetarea de drept a măsurii preventive …  poate fi atacată separat, cu recurs, de procuror sau de inculpat”. Prin urmare, este neîntemeiată susţinerea recurentului-inculpat prin care solicită respingerea ca inadmisibil a recursului declarat de parchet.
În ceea ce priveşte admisibilitatea recursului declarat de către inculpat curtea constată următoarele.
Potrivit dispoziţiilor art.141 alin.1 teza a II-.a  din Codul de procedură penală „ Încheierea prin care prima instanţă sau instanţa de apel respinge cererea de revocare, înlocuire sau încetare de drept a măsurii preventive, nu este supusă niciunei căi de atac”.
Curtea Constituţională a României în mod constant a respins excepţiile de neconstituţionalitate  apreciind în esenţă că  legiuitorul are posibilitatea de a aprecia şi a reglementa în consecinţă  căile de atac şi titularii acestora în procesul penal.
În opinia instanţei, aceste dispoziţii creează o diferenţă de tratament juridic nejustificată între inculpatul-arestat şi parchet în exercitarea căii de atac a recursului în  situaţia în care instanţa respinge cererea de revocare, înlocuire sau încetare de drept a unei măsuri  preventive. Este evident că într-o astfel de situaţie inculpatul are un interes legitim de a solicita controlul hotărârii judecătoreşti prin care s-a respins o astfel de cerere.
Curtea constată că dispoziţiile cuprinse în art.141 Cod procedură penală, vizează exercitarea unui drept fundamental a inculpatului şi anume dreptul de acces la o instanţă, care vizează inclusiv dreptul de a folosi căile de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti. Acest drept este prevăzut în mod expres de dispoziţiile art.21 din Constituţia României, dar şi de dispoziţii similare din instrumente juridice internaţionale, respectiv art.5 şi 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Potrivit legii, curtea nu se poate pronunţa asupra constituţionalităţii acestor dispoziţii normative, o astfel de competenţă revenind exclusiv Curţii Constituţionale.
Potrivit dispoziţiilor art.20 alin.2 din Constituţia României,  în situaţia în care între instrumentele juridice internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte şi legile interne, există  neconcordanţe, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care legislaţia internă conţine dispoziţii mai favorabile.
Reglementările internaţionale aplicabile în această materie sunt cele prevăzute în dispoziţiile art.5 pct.3 şi 4 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care în esenţă garantează dreptul oricărei persoane arestată sau deţinută de a se adresa unei instanţe de judecată pentru a examina legalitatea sau temeinicia unei astfel de măsuri de prevenţie, inclusiv de a utiliza o cale de atac împotriva unei hotărâri pronunţate de o primă instanţă.
Curtea observă că, dispoziţiile art.141 alin.1 teza a II-a din Codul de procedură penală sunt în neconcordanţă cu reglementările mai sus menţionate din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece înlătură dreptul inculpatului la exercitarea căii de atac a recursului în raport cu soluţia pronunţată de instanţă, ceea ce evident, pe lângă argumentele mai sus expuse, constituie şi o încălcare a principiului „egalităţii armelor” în procesul penal având în vedere că parchetul, indiferent de soluţia dată de prima instanţă, poate utiliza calea de atac a recursului.
Relevantă în acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. A se vedea în acest sens hotărârea din  4 martie 2008 în cauza Samoilă şi Cioancă v. România ( cererea nr.33065/03.).
Curtea constată de asemenea, că dispoziţiile art.20 alin.2 din Constituţia României sunt de aplicare nemijlocită. Prin urmare, nu este necesar să existe un alt act normativ de aplicare, iar instanţa de judecată este obligată să aplice aceste reglementări constituţionale ori de câte ori situaţia concretă a unei cauze impune acest lucru.
Totodată, se reţine că aplicarea dispoziţiilor art.5 pct.3 şi 4 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în detrimentul dispoziţiilor art.141 alin.l1 teza a II-a din Codul de procedură penală, nu semnifică  încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat, deoarece instanţa  nu se pronunţă asupra valabilităţii unui act normativ ci, constată inaplicarea acestuia într-un caz concret dedus judecăţii, în condiţiile dispoziţiilor art.20 alin.2 din Constituţie, acestea din  urmă caracterizându-se prin supremaţia Legii fundamentale.
                   Opinia separată se întemeiază pe următoarele argumente:
                   Fiind de acord cu soluţia de admitere a recursului formulat de parchet, opinez pentru respingerea ca inadmisibil a recursului formulat de inculpatul T. A.,  împotriva încheierii din 13 iulie 2011 pronunţată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr.1151/90/2011, prin care s-a respins ca nefondată cererea privind  constatarea încetării de drept  a măsurii preventive.
Este necontestată  împrejurarea că prin încheierea respectivă, instanţa a dispus  şi în legătură cu cererea de a se constata încetată de drept măsura arestării preventive,  respingând-o ca nefondată.
Dar, o atare soluţie dispusă de instanţa de judecată, în  cursul judecăţii, nu putea fi recurată fără încălcarea  dispoziţiilor art.141 alin.1 teza a II-a Cod procedură penală.
Astfel, potrivit acestui text de lege „Încheierea prin care prima instanţă sau instanţa de apel respinge cererea de revocare, înlocuire sau  încetare de drept a măsurii preventive, nu este supusă niciunei  căi de atac”.
Într-adevăr, în conformitate cu dispoziţiile art.20 din Constituţia României, „ Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor, vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală  a Drepturilor Omului, cu Pactele  şi cu celelalte Tratate la care România  este parte. Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale  ale omului la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale”.
Dar, într-o societate democratică, orice stat naţional, în vederea înfăptuirii politicii sale penale,  în consonanţă cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, poate să prevadă numărul căilor de atac ce pot fi formulate împotriva unei hotărâri pronunţate de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, fără a fi acuzată, cu temei,  de încălcarea dreptului părţii la un recurs efectiv, din moment ce atare garanţii au existat pe parcursul procedurii judiciare.