Control vamal ulterior. Informaţii inexacte sau incomplete. Nelegalitatea controlului în lipsa unor noi elemente care să îl justifice.

Control vamal ulterior. Informaţii inexacte sau incomplete. Nelegalitatea controlului în lipsa unor noi elemente care să îl justifice

Art.100 din Legea nr.86/2006, art.36 lit.c) din Ordinul Vicepreşedintelui A.N.A.F. nr.7521/2006, art. 218 alin. 2 C.proc.fisc.,

Art.373 din H.G. nr.1114/2001, art.61 şi art.187 din Legea nr.141/1997

Codul vamal comunitar nr. 450/2008

Când după reverificarea declaraţiei sau după controlul ulterior rezultă că dispoziţiile care reglementează regimul vamal respectiv au fost aplicate pe baza unor informaţii inexacte sau incomplete, autoritatea vamală ia măsuri pentru regularizarea situaţiei, ţinând seama de noile elemente de care dispune.

Constatând că toate datele necesare stabilirii drepturilor vamale de import la data efectuării acestuia, se aflau la dispoziţia autorităţii vamale competente, aplicarea măsurilor pentru regularizarea situaţiei, în speţă nu relevă aplicarea dispoziţiilor care reglementează regimul vamal pe baza unor informaţii inexacte sau incomplete şi nici existenţa unor noi elemente, care să justifice măsura.

Ca atare, controlul nu s-a efectuat în condiţiile legii, care arată posibilitatea luării unor măsuri numai dacă se relevă existenţa unor informaţii inexacte sau incomplete.

(Decizia nr. 2591/R-CONT din 23 noiembrie 2011)

La data de 23.03.2011, reclamanta S.C. A.C.C. S.R.L., a formulat în contradictoriu cu intimatele Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Craiova, Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Argeş, Autoritatea Naţionala a Vămilor, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş contestaţie, prin care a solicitat anularea procesului verbal de control nr.2688/27.01.2011, a deciziei de regularizare nr.2689/0/1/27.01.2011, precum şi a deciziei emisă în urma efectuării plângerii prealabile la organul de soluţionare a contestaţiilor; suspendarea executării actului administrativ fiscal atacat, până la soluţionarea pe fond a cauzei precum şi cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii, petenta a arătat că a importat un autoturism Mercedes Benz E220, iar la sosirea în Vama Nădlag a efectuat declaraţia vamală, în cuprinsul căreia a indicat în mod corect valoarea de tranzacţie a autoturismului folosit. La data de 15.02.2011 i-a fost comunicată decizia de regularizare nr.2689/27.01.2011 prin care a luat la cunoştinţă că s-a efectuat un control vamal ulterior, pentru importul autovehiculului din 26.01.2006.

S-a invocat excepţia de nelegalitate întrucât actele contestate sunt acte unilaterale emise de organele vamale, la care nu au fost convocaţi sau înştiinţaţi de derularea controlului ulterior, controlul s-a efectuat în lipsa petentei. S-a invocat şi prescripţia dreptului de a mai efectua control ulterior şi de a încheia proces verbal de control şi decizie de regularizare. Petenta a arătat că prin executarea sa ar fi grav şi iremediabil afectată, aducând firma în pragul falimentului.

La data de 11.04.2011, intimata A.N.V. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei precum şi a cererii de suspendare a executării actelor administrative.

La data de 30.05.2011, s-a depus întâmpinare de către A.N.A.F. prin care s-a solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 12.04.2011, tribunalul a admis cererea de suspendare a executării deciziei de regularizare până la soluţionarea pe fond a contestaţiei.

La 30.05.2011, s-a depus întâmpinare de către D.G.F.P. Argeş prin care s-a solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiată, reluându-se pe larg aceleaşi motive cu cele din decizia de regularizare. De asemenea, s-a ataşat un set de înscrisuri.

Prin sentinţa nr.773/4 iulie 2011, Tribunalul Argeş a admis în parte contestaţia; a anulat Decizia nr.90/2011 şi în parte decizia de regularizare nr.2689/27.01.2011 şi respectiv procesul verbal de control nr.2688/2011, numai pentru sumele ce reprezintă majorări de întârziere şi dobânzi de întârziere pentru accize şi TVA, menţinându-le pentru 6.960 lei accize şi 13.344 lei TVA.

Totodată, au fost obligate intimatele să plătească reclamantei 1.500 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că la 6.02.2006 petenta a depus la intimată declaraţia vamală de import definitiv EU4 nr.I1220/6.02.2006 privind autoturismul folosit Mercedes Benz E220, an fabricaţie 2002, însoţit de factura în valoare de 24.380 euro.

Cu acea ocazie s-a stabilit valoarea în vamă ca fiind cea de catalog prevăzută de O.M.F.P. nr.687/2001, conform art.109 alin.6 din Regulamentul Vamal al României în vigoare la acea dată, aprobat prin H.G. nr.1114/2001. Petenta a achitat taxa vamală ce i-a fost calculată şi pusă în vedere la acel moment. Ulterior, la 27.01.2011, intimaţii au efectuat un control pentru reverificarea declaraţiei vamale aferentă operaţiunii de import definitiv cu privire la autovehiculul second - hand arătat mai sus, având drept scop verificarea determinării valorii în vamă pentru mărfurile care fac obiectul importului, respectiv valoarea de tranzacţie.

Prin procesul verbal nr.2688/2011 s-a constatat că intimaţii, la stabilirea valorii în vamă a autoturismului second - hand Mercedes Benz E220 nu au luat în calcul preţul efectiv plătit pentru această marfă, ci au stabilit în mod eronat ca valoare în vamă, valoarea de catalog, astfel că se impune recalcularea accizei şi a TVA în funcţie de preţul efectiv plătit. S-a stabilit că petenta ar datora accize şi TVA, dar şi majorări de întârziere şi dobânzi de întârziere pentru aceste sume suplimentar calculate, începând cu 6.02.2006 şi respectiv 1.07.2010.

În baza acestui proces verbal s-a emis decizia pentru regularizarea situaţiei nr.2689/2011 pentru sumele de 6.960 lei accize, 11.171 lei majorări de întârziere la accize, 731 lei dobânzi de întârziere la accize, TVA 13.344 lei, majorări de întârziere la TVA 21.714 lei, dobânzi de întârziere la TVA 1.401 lei.

Împotriva acestor acte s-a formulat contestaţie administrativă ce a fost respinsă prin decizia nr.90/2011, cu aceleaşi argumente arătate în cele două acte detaliate mai sus.

Tribunalul a constatat că nu este întemeiată excepţia de prescripţie a dreptului de a efectua control ulterior, deoarece declaraţia vamală în baza căreia s-au stabilit accizele şi TVA iniţial şi a cărei reverificare s-a făcut a fost dată la 6.02.2006, iar controlul s-a efectuat la 27.01.2011, deci în interiorul termenului de 5 ani.

S-a reţinut că în conformitate cu Regulamentul de aplicare a Codului vamal, regula este că valoarea în vamă a mărfurilor importate este valoarea de tranzacţie, respectiv preţul efectiv plătit sau de plătit pentru mărfurile importate. În speţă, conform facturii nr.2227-630104/24.01.2006, preţul maşinii a fost de 24.380 euro, în funcţie de acesta trebuind calculate accizele şi TVA. A reţinut instanţa că intimatele au folosit la calculul celor două taxe de mai sus, valoarea de catalog prevăzută de OMFP nr.687/2001, aspect care nu poate fi imputat petentei, câtă vreme aceasta a anexat declaraţiei vamale depuse la 6.02.2006 factura din care reiese preţul real al autoturismului.

Acest lucru reiese chiar din cuprinsul procesului verbal de control care arată că declaraţia vamală de import definitiv a fost însoţită de factura cu numărul indicat mai sus, precizându-se şi denumirea şi sediul emitentului. Prin urmare, nu petenta este vinovată de stabilirea unor accize şi TVA mai mici decât cele real datorate, la 6.02.2006, ci intimaţii, cum chiar se recunoaşte în acelaşi proces verbal de control: „s-a stabilit în mod eronat ca valoare în vamă valoarea de catalog”.

Astfel, s-a calculat corect ca fiind datorate de către petentă accize suplimentar de plată în sumă de 6.960 lei şi TVA de 13.344 lei, în ce priveşte aceste sume, procesul verbal de control, decizia de regularizare a situaţiei şi cea de soluţionare a contestaţiei prealabile fiind legale şi temeinice.

S-a reţinut că dobânzile şi penalităţile de întârziere se datorează pentru neachitarea la termenul de scadenţă, de către debitor, a obligaţiilor de plată, conform art.119 alin.1 Cod procedură fiscală. Pentru suma iniţială de plată să fi fost stabilit un termen scadent, de care debitorul să fi cunoscut, pe care să-l fi încălcat cu bună ştiinţă. Examinându-se decizia pentru regularizarea situaţiei, s-a reţinut că majorările de întârziere s-au calculat începând cu 6.02.2006 şi până la 30.06.2010 iar dobânzile de întârziere de la 1.07.2010 la 27.01.2011 (data efectuării controlului). Deci, s-au calculat aceste majorări şi penalităţi chiar de la data înregistrării declaraţiei vamale de import definitiv, deşi intimatele recunosc că petenta a ataşat acestei declaraţii factura fiscală din care reiese clar preţul efectiv plătit pentru autoturism.

A mai reţinut tribunalul că intimaţii au stabilit ca valoare în vamă pe cea arătată în catalog pentru marfa respectivă, conform O.M.F.P. 687/2001, în loc să calculeze ei înşişi accize şi TVA raportat la valoarea din factura anexată declaraţiei, stabilind astfel o sumă mult mai mică, ce nu atrage considerarea ca fiind debitor de rea credinţă a petentei. Cu atât mai mult cu cât, majorările de întârziere şi dobânzile sunt mult mai mari decât sumele stabilite ca accize şi TVA, apărând deci ca o sancţiune pecuniară foarte gravă în sarcina petentei pentru o eroare de calcul săvârşită de intimaţi, deoarece acestora le revine obligaţia legală de a stabili valoarea în vamă cu respectarea normelor legale în vigoare (iar nu de a prelua date prestabilite dintr-un catalog, în loc să calculeze conform algoritmului legal şi a preţului real al autoturismului).

Instanţa a apreciat că şi în această materie trebuie făcută aplicarea principiului bunei credinţe, astfel că aceste majorări şi dobânzi de întârziere ar fi datorate de către petentă începând cu ziua imediat următoare termenului de scadenţă a sumelor stabilite prin decizia de regularizare 2689/27.01.2011.

Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii de şedinţă din 12.04.2011, prin care instanţa a dispus suspendarea executării actelor fiscale, au declarat recurs: S.C. A.C.C. S.R.L., Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş în nume propriu şi pentru A.N.A.F., Direcţia Regională şi pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Craiova în nume propriu şi pentru Autoritatea Naţională a Vămilor şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

În recursul formulat de reclamantă împotriva sentinţei nr.773/4.07.2011 s-a arătat că instanţa nu a motivat respingerea excepţiei invocate, respectiv prescripţia dreptului de a stabili obligaţii vamale, deşi reclamanta a arătat că la 26.01.2006, după parcurgerea procedurii de vămuire a primit liber de vamă, potrivit art.52 din H.G. nr.1114/2001, taxele stabilite fiind achitate la 3.02.2006 şi 6.02.2006 la Biroul Vamal Piteşti.

Controlul vamal nu mai putea fi efectuat dincolo de 5 ani de la data primirii liberului de vamă, respectiv 26.01.2006, art.187 din Legea nr.141/1997 şi art.373 din H.G. nr.1114/1997, prevăzând un termen de 5 ani.

Pentru acordarea liberului de vamă s-a verificat temeiul art.71-72 din acelaşi act normativ, valoarea autovehiculului fiind determinată potrivit înscrisurilor depuse.

La 15.02.2011 a fost comunicată decizia de regularizare nr.2689/27.01.2011, prin care reclamanta a luat la cunoştinţă despre efectuarea unui control vamal ulterior, deşi nu a fost convocată şi nici înştiinţată despre derularea acesteia.

Eroarea organelor vamale care nu au luat în calcul înscrisurile depuse ataşat declaraţiei vamale, nu poate determina alte sume în sarcina reclamantei, conform unor interpretări eronate.

Procesul verbal de control şi decizia de regularizare sunt nule deoarece controlul s-a efectuat în lipsa reclamantei, fără a primi un aviz din care să rezulte temeiul controlului ulterior, data de începere a inspecţiei fiscale, obligaţiile fiscale şi perioada ce urmează a fi supusă inspecţiei.

Se arată că prin executarea sumelor dispuse, societatea ar fi iremediabil afectată, fiind executată asupra unei sume de 55.024 lei, pentru o maşină second-hand a cărei valoare de piaţă nu depăşeşte în prezent 20.000 lei.

În recursul formulat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş împotriva sentinţei nr.773/4.07.2011 se arată că, în mod greşit instanţa a reţinut culpa autorităţii, deoarece în conformitate cu prevederile Regulamentului de aplicare a Codului vamal, valoarea în vamă este valoarea de tranzacţie, iar intimatele au folosit valoarea de catalog prevăzută de O.M.F.P. nr.687/2001, societatea contestatoare depunând declaraţia şi indicând valoarea în vamă.

Organele vamale au dreptul ca într-o perioadă de 5 ani de la acordarea liberului de vamă, să efectueze controlul vamal ulterior al operaţiunilor şi să stabilească, în funcţie de prevederile legale, diferenţe în plus sau în minus, privind drepturile de import.

În mod greşit valoarea în vamă a autoturismului marca Mercedes Benz, an de fabricaţie 2002, a fost stabilită la valoarea de catalog şi nu la valoarea de tranzacţie rezultat din factura externă, astfel că în mod legal organele vamale au procedat la recalcularea drepturilor de import.

Penalităţile şi majorările de întârziere au fost stabilite în raport de art.115 şi art.116 din O.G. nr.92/2003, ţinându-se seama de faptul că începând cu 1.09.2007 sunt aplicabile dispoziţiile art.119 alin.1 şi 4 din acelaşi act normativ, iar începând cu 1.01.2010, au fost aplicate dispoziţiile generale privitoare la dobânzi şi penalităţi de întârziere, prevăzute de art.119 şi art.120 din O.G. nr.92/2003.

În recursul formulat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei nr.773/4.07.2011 se solicită admiterea acestuia, modificarea sentinţei şi respingerea acţiunii ca neîntemeiată, reiterându-se excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Argeş, faţă de dispoziţiile art.3 alin.1 Cod procedură civilă şi de calitatea de autoritate centrală a emitenţilor actelor atacate, respectiv excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, faţă de dispoziţiile art.1 din H.G. nr.109/2009 şi art.1 şi art.8 din H.G. nr.110/2009.

În recursul formulat de Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Craiova în nume propriu şi pentru Autoritatea Naţională a Vămilor împotriva sentinţei nr.773/4.07.2011 se solicită admiterea acestuia, modificarea sentinţei şi respingerea în totalitate a contestaţiilor.

În motivare, se arată că în mod corect instanţa de fond a reţinut că este neîntemeiată cererea cu privire la accize şi TVA, faţă de prevederile art.109 din H.G. nr.1114/2001 şi art.77 din Legea nr.141/1997. Valoarea în vamă nu este cea arătată în catalog în cazul de faţă, ci valoarea de tranzacţie rezultat din factura externă.

Cum titularul declaraţiei este reclamanta, nu se poate imputa autorităţilor vamale neluarea în calcul a valorii de tranzacţie în condiţiile în care în declaraţie s-a arătat valoarea rezultată din Ordinul M.F.P. nr.687/2001.

Datoria vamală se naşte în momentul acceptării declaraţiei vamale, potrivit prevederilor legale în vigoare la data întocmirii procesului verbal de control, în temeiul art.214 alin.1 din Regulamentul CEE nr.2913/92, fiind luate în considerare elementele de taxare şi evaluare adecvată, valabile la data înregistrării declaraţiei vamale.

Accesoriile se datorează începând cu ziua imediat următoare celei în care a fost înregistrată/acceptată declaraţia vamală în detaliu, până la data achitării drepturilor vamale inclusiv.

Decizia pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare constituie titlu executoriu, după expirarea termenului de plată, potrivit art.111, raportat la art.141 alin.2 din O.G. nr.92/2003.

Nu poate fi înlăturat calculul accesoriilor pentru o perioadă anterioară creanţei principale, într-o atare situaţie debitele stabilite la reverificare nefiind purtătoare de accesorii.

În recursul formulat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş în nume propriu şi reprezentând A.N.A.F. împotriva încheierii de şedinţă din 12.04.2011 se arată că aceasta este nelegală, deoarece nu s-a ţinut seama de faptul că numai Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale are calitate procesuală pasivă, întocmind actele atacate, cele două recurente neputând sta în judecată, nefiind emitenţi ai actelor administrativ fiscale.

În recursul formulat de Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Craiova în nume propriu şi pentru Autoritatea Naţională a Vămilor împotriva încheierii de şedinţă din 12.04.2011 se arată că aceasta este nelegală, deoarece condiţiile prevăzute de art.14 alin.1 din Legea nr.554/2004, nu sunt îndeplinite, valoarea în vamă fiind stabilită de titularul operaţiunii sau de reprezentantul acestuia, fiind declarată de către importator, care i-a obligat să depună declaraţia pentru valoarea în vamă, însoţită de facturi sau alte documente de plata mărfii.

Actul are valoare unei declaraţii pe proprie răspundere, neputându-se reţine culpa autorităţii pârâte, cu privire la datele înscrise în declaraţia vamală şi cu privire la autenticitatea documentelor prezentate în vederea vămuirii.

Se arată că prescripţia nu era împlinită, o simplă invocare a acesteia nu determină concluzia existenţei cazului bine justificat.

Faptul că executarea ar putea prejudicia reclamantei, nu atrage îndeplinirea cerinţei pagubei iminente, condiţia legală referindu-se doar la o diminuare ilicită a patrimoniului, ceea ce nu este cazul în speţă.

Se arată că din analiza facturii depusă de reclamantă, anexă la declaraţia vamală, rezultă că determinarea valorii în vamă pentru stabilirea drepturilor de import (acciză şi TVA) trebuia efectuată în conformitate cu art.109 alin.1 din H.G. nr.1114/2001 şi art.77 şi art.78 din Legea nr.141/1997.

Raţiunea adoptării O.M.F.P. nr.687/2001 a fost colectarea cât mai eficientă a resurselor la bugetul consolidat al statului prin limitarea subevaluării mărfurilor în vamă, în ce priveşte bunurile introduse în ţară de persoane fizice necomercianţi.

Se mai arată că reclamanta nu a obţinut liberul de vamă la Biroul Vamal Nădlag la 26.01.2006, care atestă numai intrarea în ţară a mărfurilor transportate sub supraveghere vamală, până la biroul vamal de destinaţie. Liberul de vamă s-a acordat abia la data de 6.02.2006, când au fost efectuate plăţile pentru importul definitiv EU 4 nr. I 12.020/6.02.2006.

Pe de altă parte, art.159 din Legea nr.148/1997, prevede că datoria vamală se achită înainte de liberul de vamă, în cazul regimurilor vamale definitive, precum şi în cazul când regimul vamal suspensiv se încheie în termen.

În recursul formulat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva încheierii din 12.04.2011 se reiterează excepţia necompetenţei materiale a tribunalului faţă de faptul că actele sunt emise de autorităţi centrale, în raport de art.3 alin.1 Cod procedură civilă.

De asemenea, este reiterată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A.N.A.F., în temeiul prevederilor art.1 din H.G. nr.109/2009 şi art.1 şi 8 din H.G. nr.110/2009, privind organizarea şi funcţionarea A.N.V.

Or, recurenta nu este emitenta actelor atacate, decizia de regularizare a situaţiei din 27.01.2011 şi procesul verbal de control fiind emise de autorităţile vamale, iar decizia nr.90/28.03.2011 este emisă de către Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş.

Ca atare, calitate procesuală pasivă au A.N.V. - D.R.A.O.V. Craiova - D.J.A.O.V. Argeş şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş, care a emis decizia nr.90/28.03.2011.

În subsidiar, se arată că cerinţele prevăzute de art.14 alin.1 din Legea contenciosului administrativ nu sunt îndeplinite, cazul bine justificat reţinut de instanţă fiind determinat în realitate de fapte de care se face vinovată petenta, câtă vreme aceasta era ţinută să întocmească declaraţia vamală.

Actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, care nu poate fi înlăturată în lipsa unor aspecte evidente care să rezulte din actele dosarului şi care să susţină îndeplinirea cerinţei cazului bine justificat.

Se mai arată şi că intimata nu a făcut dovada pricinuirii unei pagube materiale, această condiţie trebuind îndeplinită cumulativ pentru a se dispune suspendarea.

Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Craiova, în nume propriu şi pentru ANV, a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului formulat de reclamantă.

Analizând recursurile formulate, Curtea a constatat următoarele:

În ce priveşte recursurile formulate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva încheierii pronunţată de Tribunalul Argeş la 12.04.2011 prin care s-a dispus suspendarea executării actelor fiscal şi împotriva sentinţei nr.773/4.07.2011, Curtea a constatat că acestea sunt fondate pentru considerentele ce se vor expune, în finalul acestora.

Excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Argeş invocată şi în întâmpinarea depusă la 11.04.2011, nu a fost primită, având în vedere prevederile art.10 din Legea contenciosului administrativ, raportat la art.2 alin.1 lit.d) şi art.3 alin.1 Cod procedură civilă.

În cauză, faţă de faptul că datoria vamală se încadrează în categoria veniturilor bugetare intrând sub incidenţa prevederilor legale relative la recuperarea creanţelor bugetare, criteriul de delimitare a competenţei nu este dat de calitatea emitentului actului, respectiv autoritate centrală sau locală, ci de valoarea obligaţiilor fiscale stabilite în sarcina debitorului.

Astfel, potrivit art.10 alin.1 din Legea nr.554/2004, litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.

Textul prevede clar că în materia actelor administrative care privesc datorii vamale şi accesorii ale acestora de până la 500.000 lei, competenţa pentru soluţionarea în fond a contestaţiilor aparţine tribunalelor administrativ-fiscale. Prin decizia de regularizare a situaţiei din 27.01.2011, s-a stabilit în sarcina debitoarei obligaţie vamală de 55.024 lei, sub pragul prevăzut de art.10 alin.1 din Legea nr.554/2004, cererea fiind corect soluţionată de către Tribunalul Argeş.

În ce priveşte însă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive reiterată în ambele recursuri atât împotriva încheierii din 12 aprilie 2011, cât şi împotriva sentinţei nr.773/7.04.2011, faţă de faptul că a fost criticată şi în faţa instanţei de fond prin întâmpinare, Curtea a reţinut că aceasta este întemeiată.

Astfel, actele administrativ fiscale atacate au fost emise de către autorităţile vamale, după cum urmează: procesul-verbal de control din 27.01.2011 de către Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Argeş; decizia pentru regularizarea situaţiei nr.2689/27.01.2011 a fost emisă de Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Argeş în subordinea D.R.A.O.V.Craiova; somaţia emisă al 8.03.2011 a fost emisă de Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Craiova. De asemenea, decizia nr.90/28.03.2011 a fost emisă de către Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş.

Ca atare, niciunul din actele atacate nu a fost emis de către A.N.A.F. care a arătat acest aspect în faţa instanţei de fond, invocând lipsa calităţii sale procesuale pasive.

Curtea a reţinut că potrivit art.1 şi art.2 din H.G. nr.109/2009, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală se organizează şi funcţionează ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, instituţie publică cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Finanţelor Publice, finanţată din bugetul de stat şi din venituri proprii.

Totodată, în subordinea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală funcţionează Garda Financiară, Autoritatea Naţională a Vămilor, direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, ca instituţii publice cu personalitate juridică.

Potrivit art.1 alin.1 din H.G. nr.110/2009, Autoritatea Naţională a Vămilor se organizează şi funcţionează ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, cu buget şi patrimoniu proprii, în subordinea Ministerului Finanţelor Publice, în cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.

În acest context, s-a constatat că argumentele legate de neîndeplinirea cerinţelor de suspendare, prevăzute de art.14 alin.1 din Legea contenciosului administrativ, nu se mai impun a fi analizate.

Faţă de dispoziţiile sus menţionate şi de faptul că niciunul din actele administrativ-fiscale atacate nu a fost emis de către recurentă, admiterea acţiunii în contradictoriu şi cu aceasta nu era posibilă, astfel că au fost admise recursurile, au fost modificate încheierea din 12.04.2011 şi sentinţa nr.773/4.07.2011, în sensul respingerii cererii formulate împotriva A.N.A.F. ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

În ce priveşte recursul formulat de D.G.F.P. Argeş în nume propriu împotriva încheierii din 12.04.2011, Curtea a constatat că acesta nu poate fi primit pentru următoarele considerente:

În primul rând Curtea a constatat că încheierea din 12.04.2011 a fost comunicată Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Argeş la 7.06.2011, potrivit înscrisului de la fila 176 dosar fond, iar recursul a fost înregistrat la Tribunalul Argeş la 14.06.2011, însă anterior la 10.06.2011, a fost înaintat pe fax la Tribunalul Argeş acelaşi recurs .

Ca atare, recursul se relevă a fi în termen.

Prin încheierea menţionată, instanţa a admis cererea de suspendare a executării procesului verbal de control şi a deciziei de regularizare, în contradictoriu cu Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş, în condiţiile în care prin decizia nr.90/28.03.2011, emisă de D.G.F.P. Argeş, recurenta a respins ca neîntemeiată contestaţia reclamantei împotriva deciziei de regularizare a situaţiei, privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal din 27.01.2011.

Chiar dacă suspendarea executării vizează, potrivit dispozitivului sentinţei, numai decizia de regularizare menţionată, s-a constatat că recurenta a emis un act administrativ fiscal în soluţionarea contestaţiei împotriva deciziei de regularizare, prin aceasta confirmând legalitatea actului a cărui executare se solicită a fi suspendată.

Prin suspendarea executării deciziei de regularizare dispusă de instanţă la 12 aprilie 2011, implicit se determină aspectul cazului bine justificat, prevăzut de art.2 lit.t) din Legea nr.554/2004 şi în privinţa actului emis de către această recurentă.

Ca atare, s-a apreciat că nu se poate reţine excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, astfel că în temeiul art.20 din Legea nr.554/2004, Curtea a respins recursul ca nefondat.

În ce priveşte recursurile formulate de reclamantă, de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş, D.R.A.O.V. Craiova în nume propriu şi pentru A.N.V., împotriva sentinţei nr.773/14.07.2011, Curtea a constatat că se impune analizarea globală a acestora, faţă de soluţia de admitere în parte a cererii de către Tribunalul Argeş, argumentele invocate în recursurile sus menţionate, ţinând de toate aspectele dispuse de instanţa de fond.

Prescripţia invocată de reclamantă în ce priveşte dreptul organelor vamale de a stabili drepturi de import suplimentare, nu este incidentă faţă de dispoziţiile art.373 din H.G. nr.1114/2001, art.61 şi art.187 din Legea nr.141/1997.

Astfel, potrivit art.373 din H.G. nr.1114/2001, controlul vamal ulterior se exercită pe o perioadă de 5 ani de la data acordării liberului de vamă. În cadrul aceluiaşi termen pot fi încasate sau restituite diferenţe de drepturi vamale constatate.

Totodată, potrivit art.187 din Legea nr.141/1997, termenul de prescripţie a dreptului de a cere plata taxelor vamale este de 5 ani şi curge de la data acceptării şi înregistrării declaraţiei vamale de import. Legea arăta că termenele prevăzute în cod şi în alte reglementări vamale se calculează potrivit normelor prevăzute în Codul de procedură civilă.

Totodată, potrivit art.100 alin.1 din Codul vamal actual, autoritatea vamală are dreptul ca, din oficiu sau la solicitarea declarantului, într-o perioadă de 5 ani de la acordarea liberului de vamă, să modifice declaraţia vamală.

În speţă, declaraţia vamală a fost depusă la 6.02.2006 la biroul vamal competent să efectueze operaţiunilor de vămuire, iar controlul a fost efectuat în perioada 20.01.2011 - 27.01.2011, cu respectarea termenului de 5 ani.

Şi în ipoteza subsidiară, în care s-ar accepta punctul de vedere al reclamantei relativ la primirea liberului de vamă la 26.01.2006, prin depunerea declaraţiei la vama Nădlac, aspect care nu poate fi însă reţinut faţă de textele sus menţionate, s-a constatat că prescripţia dreptului de a stabili creanţe fiscale împotriva reclamantei nu era împlinită la data demarării controlului, respectiv 20.01.2011, în condiţiile în care art.92 alin.2 lit.b) Cod procedură fiscală prevede că termenele de prescripţie se suspendă pe perioada cuprinsă între data începerii inspecţiei fiscale şi data emiterii deciziei de impunere ca urmare a efectuării inspecţiei fiscale, astfel că susţinerea formulată în recursul reclamantei nu a fost primită.

Curtea a constatat că în cererea introductivă, reclamanta a susţinut că procesul verbal de control şi decizia de regularizare prin care s-au stabilit drepturi vamale suplimentare de import, sunt afectate de nulitate, deoarece controlul s-a efectuat în lipsa contestatoarei, fără ca aceasta să primească un aviz de control, potrivit prevederilor legale.

Asupra acestui aspect, Curtea a constatat că în plângerea prealabilă formulată împotriva procesului verbal de control nr.2688/27.02.2011, reclamanta a arătat că procesul verbal de control este nul, faţă de prevederile O.M.F.P. nr.7591/2006, pentru aprobarea Normelor metodologice de realizarea a supravegherii şi controlului vamal ulterior, precum şi în temeiul art.100 din Legea nr.86/2006.

Curtea a reţinut că legea aplicabilă controlului este cea în vigoare la data efectuării acestuia, astfel că autoritatea pârâtă era ţinută să efectueze actele de control în conformitate cu dispoziţiile art. 100 din Codul vamal şi Ordinul Vicepreşedintelui A.N.A.F. nr. 7521/2006, dispoziţii similare existând şi în fostul art. 61 din L.nr.141/1997.

Din procesul verbal de control încheiat la 27.01.2011, rezultă că inspectorii vamali au efectuat în perioada 20.01.2011-27.01.2011 un control vamal ulterior, în temeiul prevederilor Regulamentului CEE nr.2913/92, Regulamentului CEE nr.2454/93, a H.G.nr.110/2009, a Ordinului Vicepreşedintelui A.N.A.F. nr.7521/2006, conform adresei D.R.A.O.V. Craiova nr.37276/10.12.2010.

S-a arătat în partea introductivă a procesului verbal de control că potrivit art.28 din Ordinul Vicepreşedintelui A.N.A.F. nr.7521/2006, comunicarea avizului de control nu este obligatorie în cazul controalelor care se desfăşoară pe baza documentelor de care dispune autoritatea vamală.

Într-adevăr, potrivit art.101 alin.1 din O.G. nr.92/2003, înaintea desfăşurării inspecţiei fiscale, organul fiscal are obligaţia să înştiinţeze contribuabilul în legătură cu acţiunea care urmează să se desfăşoare, prin transmiterea unui aviz de inspecţie fiscală.

Dispoziţia normativă este preluată şi în art.25 din Ordinul nr.7521/2006, potrivit căruia controalele vamale ulterioare programate se realizează, de regulă, cu înştiinţarea prealabilă a persoanei stabilite în România, cu scopul de a nu-i perturba activitatea curentă şi pentru ca aceasta să fie în măsură de a pune la dispoziţie membrilor echipei de control vamal ulterior un spaţiu adecvat şi registrele necesare.

Numai că potrivit art.28 din ordinul susmenţionat, comunicarea avizului de control nu este obligatorie în cazul controalelor vamale inopinate, al controalelor care se desfăşoară pe baza documentelor de care dispune autoritatea vamală, al controalelor periodice prevăzute prin reglementări vamale, când solicitarea de control este făcută de persoana respectivă sau în cazul unor acţiuni de realizat ca urmare a solicitării unor autorităţi, potrivit legii.

Ca atare, susţinerea reclamantei relativ la faptul că nu a fost înştiinţată asupra efectuării controlului, nu este întemeiată.

Curtea a constatat totodată că în procesul verbal de control din 27.01.2011, s-a arătat că acesta se efectuează prin reverificarea declaraţiilor vamale aferente operaţiunilor de import, care au avut ca obiect autovehicule second-hand referitor la modul de declarare şi determinare a valorii în vamă a mărfurilor respective, în conformitate cu art.28 din Ordinul Vicepreşedintelui A.N.A.F. nr.7521/2006.

De asemenea, au arătat inspectorii vamali, că reverificarea declaraţiei vamale în cazul reclamantei a fost efectuată la sediul D.J.A.O.V. Argeş în conformitate cu prevederile art.35-36 din Ordinul nr.7521/2006.

Art.100 din Codul vamal, în forma în vigoare la data efectuării controlului, permite controlul vamal ulterior, care se poate realiza într-o perioadă de 5 ani de la acordarea liberului de vamă.

De asemenea, alin. 2 şi 3 din art.100 din L. nr. 86/2006 prevede că în cadrul termenului prevăzut la alin. (1), autoritatea vamală verifică orice documente, registre şi evidenţe referitoare la mărfurile vămuite sau la operaţiunile comerciale ulterioare în legătură cu aceste mărfuri. Controlul se poate face la sediul declarantului, al oricărei alte persoane interesate direct sau indirect din punct de vedere profesional în operaţiunile menţionate sau al oricărei alte persoane care se află în posesia acestor acte ori deţine informaţii în legătură cu acestea. De asemenea, poate fi făcut şi controlul fizic al mărfurilor, dacă acestea mai există.

În aplicarea textului, art.36 lit. c) din Ordinul Vicepreşedintelui A.N.A.F. nr.7521/2006 arată că birourile vamale vor desfăşura activităţi de control vamal ulterior pentru reverificarea declaraţiilor depuse la biroul vamal, pentru care se apreciază că dispoziţiile legale au fost aplicate pe baza unor informaţii inexacte sau incomplete.

Şi art. 78 alin. final din RCE nr.2913/92, faţă de care a fost adoptat art. 100 din Codul vamal, prevedea că atunci când revizuirea unei declaraţii sau un control ulterior indică faptul că dispoziţiile ce reglementează regimul vamal respectiv au fost aplicate pe baza unor informaţii incomplete sau incorecte, autorităţile vamale, în conformitate cu orice dispoziţii prevăzute, trebuie să ia măsurile necesare pentru reglementarea situaţiei, ţinând seama de orice informaţii noi de care dispun.

Codul vamal comunitar actual nr. 450/2008, agravează condiţiile în care se poate anula sau revoca o decizie favorabilă emisă de autoritatea vamală, condiţionând-o de date incomplete şi inexacte dar şi de cunoaşterea acestui fapt de către solicitant, respectiv de faptul că decizia ar fi fost diferită în cazul în care informaţiile ar fi fost exacte şi complete.

În acest context se impune şi analizarea textelor care determinau, la data importului, modul de stabilire a drepturilor de import, pentru a se constata dacă organele vamale aveau la dispoziţie mijloacele necesare pentru corecta stabilire a acestora.

Potrivit art.78 din Legea nr.141/1997, valoarea în vamă se determină şi se declară de către importator, care este obligat să depună la biroul vamal o declaraţie pentru valoarea în vamă, însoţită de facturi sau de alte documente de plată a mărfii şi a cheltuielilor pe parcurs extern, aferente acesteia.

Curtea a reţinut că potrivit art.148 din Legea nr.141/1997, privind Codul vamal al României, în vigoare la data efectuării operaţiuni de import, cuantumul drepturilor de import se stabileşte pe baza elementelor de taxare din momentul naşterii datoriei vamale, iar dacă nu este posibilă stabilirea cu exactitate a momentului în care se naşte datoria vamală, momentul luat în considerare pentru stabilirea elementelor de taxare proprii mărfurilor în cauză este acela în care autoritatea vamală constată că mărfurile se află într-o situaţie care face să se nască o datorie vamală. Când, la data constatării, autorităţile vamale dispun de informaţii din care rezultă că datoria vamală s-a născut într-un moment anterior, cuantumul drepturilor de import se determină pe baza elementelor de taxare existente la data cea mai îndepărtată ce poate fi stabilită pe baza acelor informaţii.

Totodată, potrivit art.158 alin.1 şi 2 din acelaşi act normativ, debitorul datoriei vamale ia cunoştinţă despre cuantumul acestei datorii prin declaraţia vamală acceptată şi înregistrată de autoritatea vamală, iar în cazul unor diferenţe ulterioare sau în situaţia încheierii din oficiu, fără declaraţie vamală, a unui regim vamal suspensiv, debitorul vamal ia cunoştinţă despre acea nouă datorie pe baza actului constatator întocmit de autoritatea vamală.

Ca atare, organele vamale stabilesc pe baza declaraţiei vamale drepturile de import constând în taxe vamale, taxe pe valoare adăugată, accize şi orice alte sume ce se cuvin statului la importul de mărfuri.

Asupra cuantumului taxei, Curtea a reţinut că potrivit art.109 alin.1 şi 2 din H.G. nr.1114/2001, privind Regulamentul de aplicare a Codului vamal, determinarea valorii în vamă a mărfurilor care fac obiectul unor tranzacţii comerciale se efectuează potrivit regulilor cuprinse în Codul vamal al României şi în alte reglementări vamale. Pentru valoarea astfel stabilită se depune o declaraţie pentru valoarea în vamă, conform modelului prevăzut în anexa nr. 5.

Pentru mărfurile primite de persoanele juridice, care nu fac obiectul unor tranzacţii comerciale, valoarea în vamă o constituie valoarea înscrisă în documentele primite de la expeditorul extern şi în declaraţia pentru valoarea în vamă depusă de persoana juridică destinatară.

Art.109 alin.4-6 din acelaşi act normativ are în vedere importul efectuat de către persoane fizice, care nu efectuează operaţiuni comerciale, din interpretarea coroborată a alineatelor textului art.109 din H.G. nr.1114/2001, rezultând că acesta se referă distinct la determinarea valorii în vamă pentru operaţiuni comerciale, de determinarea valorii în vamă pentru bunurile introduse în ţară de persoane fizice. Art.109 alin.4 din Regulament arăta că în cazul bunurilor introduse în ţară de persoane fizice valoarea în vamă se stabileşte de Ministerul Finanţelor Publice pe baza cataloagelor de preţuri externe, corelate cu preţurile interne. Alin.5 al textului, se referă la autovehiculele şi vehiculele noi prevăzute la poziţiile tarifare 87.02, 87.03, 87.04, 87.11 şi 87.16 din Tariful vamal de import al României, iar alin.6 se referă la autovehiculele şi vehiculele folosite, care se stabileşte pe fiecare categorie de vehicule, prin ordin al ministrului finanţelor publice, ţinându-se seama de vechimea şi de caracteristicile tehnice ale acestora.

În aplicarea acestor dispoziţii a fost emis Ordinul M.F.P. nr.687/2001, în preambulul căruia se arată expres că este emis în baza art.109 alin.4 şi 6, precum şi ale pct. 12 din anexa nr. 6 la Regulamentul de aplicare a Codului vamal al României. Aceasta din urmă se referă la introducerea şi scoaterea din ţară a bunurilor aparţinând călătorilor şi altor persoane fizice.

Prin urmare, textele arătau clar la momentul importului, că stabilirea valorii în vamă se realizează în funcţie de factura externă, iar nu în raport de valoarea rezultată din Ordinul M.F.P. nr.687/2001, acest din urmă act normativ fiind emis în temeiul Regulamentului vamal exclusiv pentru determinarea taxelor asupra bunurilor importate de persoanele fizice.

Or, Curtea a constatat că la momentul întocmirii declaraţiei vamale, reclamanta a arătat la pct.22 - valoarea totală din factură de 24.380 euro la un curs de schimb de 3,6040 lei, potrivit facturii din 23.01.2006, iar la pct. 42-preţ articol a arătat valoarea de 6.824 lei.

Totodată, factura externă a fost ataşată declaraţiei vamale, aşa cum rezultă chiar din procesul verbal de control din 27.01.2011.

Aşadar, organele vamale au avut la dispoziţie de la momentul depunerii declaraţiei toate datele necesare pentru stabilirea corectă a drepturilor vamale de import, constând în accize şi TVA, fiind cert că o atare obligaţie legală nu incumbă părţii care a menţionat atât valoarea din factura externă, cât şi pe cea rezultată din Ordinul nr. O.M.F.P. nr.687/2001, ataşând însă factura externă.

În acest context, constatând că toate datele necesare stabilirii drepturilor vamale de import la data efectuării acestuia, se aflau la dispoziţia autorităţii vamale competente, aplicarea măsurilor pentru regularizarea situaţiei, în speţă nu relevă aplicarea dispoziţiilor care reglementează regimul vamal pe baza unor informaţii inexacte sau incomplete şi nici existenţa unor noi elemente, care să justifice măsura.

Ca atare, controlul nu s-a efectuat în condiţiile legii, care arată posibilitatea luării unor măsuri numai dacă se relevă existenţa unor informaţii inexacte sau incomplete.

Interpretarea legii asupra stabilirii bazei de calcul a drepturilor de import nu poate fi în sarcina declarantului, de vreme ce art.148 şi 158 din Legea nr.141/1997 stabilesc cert această obligaţie în sarcina organelor vamale.

Dacă faţă de declararea ambelor valori s-ar putea reţine caracterul inexact al informaţiilor puse la dispoziţia organelor vamale, ataşarea facturii externe din care se relevă cert cuantumul valoric faţă de care trebuiau stabilite drepturile vamale, în raport cu legea, exclude orice îndoială cu privire la datele pe care persoana trebuia să le furnizeze autorităţii.

De altfel, aşa cum se arată şi în actul de control, acesta s-a efectuat pe exact aceleaşi date şi informaţii, doar că de data aceasta a fost realizată aplicarea corectă a legii faţă de datele deţinute încă de la data importului.

Prin urmare, Curtea nu neagă corecta reţinere a bazei de impozitare, faţă de care se stabileşte valoarea drepturilor de import, aceasta fiind într-adevăr valoarea rezultată din factura externă, potrivit art.109 din H.G. nr.1114/2001, însă asemenea determinare nu poate trece peste ceea ce este pe de o parte prevăzut în lege, pentru justificarea posibilităţii unui control ulterior iar pe de altă parte rezonabil, în exercitarea dreptului de control ulterior.

Pentru toate acestea, în temeiul art.100 din Legea nr.86/2006, art.36 lit.c) din Ordinul Vicepreşedintelui A.N.A.F. nr.7521/2006 rap. la art. 218 alin. 2 C.proc.fisc., curtea a constatat că actul de control nu a fost întocmit cu respectarea prevederilor legale, fiind nul, astfel că actele care se întemeiază pe acesta sunt afectate de aceeaşi sancţiune, astfel că au fost respinse recursurile formulate de cele două pârâte, a fost admis recursul reclamantului şi s-a modificat sentinţa în sensul admiterii cererii şi anulării actelor atacate.

În ce priveşte recursul formulat de D.R.A.O.V.Craiova în nume propriu şi pentru A.N.V. împotriva încheierii din 12.04.2011, Curtea a reţinut că faţă de faptul că soluţia asupra fondului s-a pronunţat la acelaşi termen, recursul a rămas fără obiect.

Instanţa a dispus suspendarea executării actelor atacate la 12.04.2011, iar pe fond a admis în parte cererea anulând actele fiscale numai pentru accesoriile stabilite în acestea, astfel că suspendarea pentru sumele reţinute de prima instanţă ca nedatorate produce efecte până la pronunţarea hotărârii irevocabile asupra fondului, potrivit art.15 alin.1 din Legea nr.554/2004.

Ca atare, soluţionând recursul împotriva sentinţei nr.773/2011, recursul împotriva încheierii de suspendare din 12.04.2011, a rămas fără obiect şi a fost respins ca atare.

Pentru toate acestea, în temeiul art.312 Cod procedură civilă şi art.20 din Legea nr.554/2004, Curtea a admis recursurile formulate de ANAF împotriva sentinţei şi a încheierii din 12.04.2011, au fost modificate încheierea din 12.04.2011 şi sentinţa nr.773/4.07.2011, în sensul respingerii cererii formulate împotriva A.N.A.F. ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a fost respins recursul formulat de D.G.F.P. Argeş în nume propriu, împotriva încheierii din 12.04.2011; au fost respinse recursurile formulate de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş, D.R.A.O.V. Craiova în nume propriu şi pentru A.N.V., împotriva sentinţei nr.773/14.07.2011, a fost admis recursul reclamantei împotriva sentinţei pe care a modificat-o în sensul admiterii cererii şi anulării actelor atacate, decizia de regularizare nr.2689/27.01.2011 şi decizia nr.90/2011; a fost respins recursul DRAOV împotriva încheierii din 12.04.2011 ca rămas fără obiect.

Văzând şi prevederile art.274 Cod procedură civilă şi dovada achitării onorariului de avocat, Curtea a obligat recurenta-pârâtă D.J.A.O.V. Argeş la plata sumei de 1.500 lei cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă.