Pretenţiile fondate pe cuprinsul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, ratificată de către Statul Român prin Legea nr.30/1994, pot viza doar încălcări intervenite după momentul în care prevederile Convenţiei au devenit parte integrantă a dreptului naţ

Pretenţiile fondate pe cuprinsul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, ratificată de către Statul Român prin Legea nr.30/1994, pot viza doar încălcări intervenite după momentul în care prevederile Convenţiei au devenit parte integrantă a dreptului naţional. Statuarea de către Curtea Europeană de Justiţie a faptului că astfel de încălcări suportă o eventuală despăgubire, numai în măsura în care voinţa legiuitoare a statului ce a înlocuit vechiul regim îşi asumă o asemenea obligaţie, nici Curtea Europeană şi nici instanţele naţionale neputându-se substitui voinţei legiuitoare posterioare regimului totalitar.

Deciziile Curţii Constituţionale nr.1358/2010 şi 1360/2010

Art.5 alin.1 lit. a teza I din Legea nr.221/2009

Pe de altă parte, pretenţiile fondate pe cuprinsul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, ratificată de către Statul Român prin Legea nr.30/1994, ar putea viza încălcări intervenite după momentul în care acestea au devenit parte integrantă a dreptului naţional.

În acelaşi sens şi în privinţa eventualelor drepturi protejate în persoana reclamantului prin normele de acelaşi tip ale dreptului comunitar.

Or, încălcările se pretinde a fi survenit anterior intrării în vigoare a tuturor acestor norme.

Aceasta este cauza pentru care, în materia reparaţiei prejudiciilor provocate de regimurile politice anterioare, Curtea Europeană de Justiţie a statuat că asemenea încălcări suportă o eventuală despăgubire, în măsura în care voinţa legiuitoare a statului ce a înlocuit vechiul regim îşi asumă o asemenea obligaţie.

În acest domeniu s-a arătat că, nici Curtea Europeană, precum nici instanţele naţionale nu se pot substitui voinţei legiuitoare posterioare regimului totalitar.

Existenţa, la un moment dat a unei norme în acest sens, declarată însă a nu fi concordantă cu Constituţia statului, nu este de natură a da naştere în patrimoniul persoanei dreptului asupra unui bun în sensul Convenţiei, existenţa dreptului fiind indisolubil legată de acordarea lui prin lege; acordarea nu există însă, faţă de statuarea contenciosului constituţional.

(Decizia civilă nr.108/A/02 decembrie 2011)

Pin sentinţa civilă nr.51/08.03.20101, Tribunalul Argeş, admiţând în parte acţiunea formulată de reclamantul A.V., a obligat pe pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice la D.G.F.P. A., la plata, către reclamant, a sumei de 1.000.000 lei despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat de către regimul comunist totalitar anterior.

În motivare s-a reţinut, în fapt, că reclamantul a suferit, în anul 1959, o condamnare penală, urmarea căreia a executat o măsură privativă de libertate pentru crima de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de dispoziţiile art.209 Cod penal, în vigoare la acel moment.

În timpul executării, acesta a fost supus unui regim inuman, prost hrănit, obligat la munci inumane, care i-au cauzat diferite afecţiuni cu caracter permanent, familia fiind lipsită de orice date despre locul încarcerării şi starea sănătăţii sale. În continuare, după eliberare, a fost lipsit de posibilitatea de a-şi continua studiile, fiind supus unor mari dificultăţi la încadrarea în muncă, promovarea în funcţie, dar şi măsurilor de restricţionare a libertăţii de mişcare, în sensul consemnării la domiciliu ori de câte ori conducătorii statului comunist se aflau în vizită în localitate, în mod permanent aflându-se sub supraveghere din partea organelor securităţii, fără posibilitatea de a depăşi graniţele ţării, în scop turistic.

Faţă de această stare de fapt, instanţa apreciază că reclamantul, într-adevăr, a suportat o gravă vătămare a vieţii sale sociale, familiale, profesionale, aşa încât, este îndreptăţit a primi daune morale atât pentru condamnarea suferită, dar şi pentru durerile fizice şi psihice, pentru încălcarea drepturilor fundamentale nepatrimoniale ale persoanei în timpul detenţiei şi după aceea, după eliberare.

În aceste condiţii, în aplicarea dispoziţiilor art.998 Cod civil şi art.41 ale CEDO, s-a considerat că indemnizaţia lunară acordată, deja, reclamantului, în temeiul Decretului-Lege nr.118/1990, prin hotărârea nr.15/1990 a Comisiei instituite pentru aplicarea acestui decret, nu are caracterul unei indemnizaţii de satisfacţie echitabilă, după cum însă, nici pretenţiile reclamantului de a primi 1.500.000 euro cu titlu de despăgubiri morale, fondate pe dispoziţiile art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009, nu s-au constatat în totalitate fondate, ele fiind reduse la suma de 1.000.000 lei.

Împotriva sentinţei, în termen, a formulat recurs Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Curtea de Apel Piteşti, prin decizia civilă nr.101/A din 22 iulie 2010, admiţând apelul, a schimbat sentinţa şi a redus cuantumul despăgubirilor de la 1.000.000 lei, la 10.000 euro în echivalent lei, la data plăţii, menţinând în rest sentinţa.

Pentru a se pronunţa astfel, Curtea a reţinut, în fapt, pe de o parte, drept nefondată critica privind caracterul politic al condamnării reclamantului, câtă vreme infracţiunea prevăzută de fostele dispoziţii ale art.209 Cod penal este, în mod expres, prevăzută în enumerarea cuprinsă la art.1 alin.2 lit.a din Legea nr.221/2009, ca având acest caracter.

Legat de inadmisibilitatea acţiunii, s-a constatat că instanţa fondului s-a pronunţat asupra acestei excepţii, neexistând o nepronunţare, aşa cum s-a pretins prin motivele de apel.

Fondată, însă, a fost găsită cea de a treia critică, constatându-se că instanţa a acordat despăgubiri într-o limită nepermisă de lege.

Astfel, s-a arătat că prin O.U.G. nr.62/30 iunie 2010, cuprinsul art.5 alin.1 lit.a) a fost modificat, prevăzându-se un cuantum de până la 10.000 euro pentru repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a condamnării cu caracter politic sau a unor măsuri administrative cu acest caracter.

Prin decizia civilă nr.3726 din 6 mai 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, apreciind că, în cauză, instanţa apelului nu a înscris, în considerentele sale, motivele de fapt şi de drept ce au format convingerea sa, sub aspectul opţiunii în favoarea sumei de 10.000 euro, care, prin lege, este plafonul maxim stabilit pentru despăgubirile morale permise victimelor faptelor de persecuţie politică enunţate de lege, a admis atât recursul declarat de către reclamant, cât şi pe cel declarat de către pârâtul Statul român..

A mai fost, de asemenea, constată fondată, critica adusă de reclamant aceleiaşi decizii dată în apel, cât priveşte aplicarea faţă de soluţia pronunţată de prima instanţă de fond, nedefinitivă încă, a dispoziţiilor art.II din O.U.G. nr.62/2010, respectiv unui proces în curs de soluţionare.

Sub acest aspect, decizia instanţei de recurs arată că cererii reclamantului îi erau aplicabile dispoziţiile legii materiale ce dădeau naştere în favoarea sa unui drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii şi, întrucât ordonanţa nu conţine norme de procedură spre a se invoca principiul aplicării sale imediate, pricinii îi este aplicabilă legea în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată.

Astfel reinvestită, prezenta Curte se constată sesizată cu judecata apelului formulat de către Statul Român împotriva soluţiei pronunţată de către prima instanţă de fond, după momentul declarării ca neconstituţionale a temeiurilor de drept material ce au permis primei instanţe de fond acordarea de despăgubiri morale reclamantului, dar şi după pronunţarea deciziei nr.12 din 19 septembrie 2011, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care statuează că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr.1358/2010 şi 1360/2010, dispoziţiile art.5 alin.1 lit.a teza I din Legea nr.221/2009, privind condamnările cu caracter politic şi măsuri administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridice pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.

În cauza de faţă, urmare a declanşării controlului jurisdicţional împotriva sentinţei primei instanţe de fond, se va observa că aceasta încă nu este una definitivă, prezenta instanţă fiind instanţă de control în apel.

Îndrumările obligatorii în drept ale deciziei de casare vizează inaplicabilitatea legii materiale noi în privinţa cauzei începute sub incidenţa legii materiale vechi, cu aplicaţie la survenirea actului guvernamental de plafonare a despăgubirilor eventual cuvenite din punctul de vedere al unei victime a represiunii în timpul vechiului regim politic.

În cauza de faţă, însă, nu se pune problema cercetării pricinii prin prisma unor dispoziţii legale nou apărute, ci problema însăşi a existenţei dispoziţiilor de drept material, ce constituie temeiul pretenţiilor reclamantului.

De aceea, nu se poate vorbi despre o eventuală înrăutăţire a situaţiei în propria cale de atac.

Or, cum se vede din cele de mai sus, acest text nu mai poate constitui, la data prezentei judecăţi, temei al condamnării statului de a aduce reparaţii prejudiciului moral încercat de către reclamant, pe timpul regimului politic anterior.

În apărare, prin întâmpinare, reclamantul-intimat a invocat, între altele, încălcări ale unor drepturi protejate prin norme de drept internaţional, devenite, prin asumarea lor, de către pârâtul Statul român, parte a dreptului intern respectiv, a dreptului la un proces echitabil, a principiului egalităţii în drepturi, a obligativităţii tratatelor internaţionale privind drepturile omului, a dreptului la libertate individuală şi siguranţă a persoanei, a art.1 din Primul Protocol adiţional al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, a dreptului la proprietate consacrat de art.17 alin.1 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, precum şi a dreptului persoanelor în vârstă de a duce o viaţă demnă şi independentă şi de a participa la viaţa socială şi culturală prevăzut de art.25 al aceleiaşi Carte, arătând că reglementările internaţionale au întâietate în faţa normelor interne, inclusiv în faţa Constituţiei României, aşa cum s-a statuat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, se solicită prezentei instanţe ca, şi în situaţia existenţei a unei decizii a Curţii Constituţionale, să fie analizată compatibilitatea textului naţional reţinut de Curtea Constituţională ca fiind constituţional, cu dispoziţiile Curţii Europene a Drepturilor Omului, aceasta având obligaţia să asigure preeminenţa normelor internaţionale devenite parte a dreptului intern faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, fără a aştepta abrogarea acesteia de către legiuitor.

Se invocă, totodată, jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene, în sensul obligaţiei constatate de aceasta în sarcina judecătorului naţional însărcinat să aplice, în cadrul competenţei sale, dispoziţiile dreptului comunitar, având obligaţia de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, împotriva oricărei dispoziţii contrare a legislaţiei naţionale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aştepta eliminarea prealabilă a acesteia, pe cale legislativă sau de instanţa de contencios constituţional, fără ca aceasta să însemne depăşirea limitelor puterii judecătoreşti şi arogarea de atribuţii specifice altor puteri în stat, prin crearea de noi norme juridice, atunci când aplică normele internaţionale în favoarea celor interne, atunci când ele, prin ratificare, au devenit parte a dreptului intern.

Mai arată reclamantul că, în favoarea sa, a funcţionat o speranţă legitimă de a-şi vedea dreptul la despăgubire concretizat, prin apariţia Legii nr.221/2009, care a figurat oportunitatea dobândirii unei despăgubiri patrimoniale pentru daunele morale, în condiţiile definite de această lege.

Totodată, în temeiul art.3 din Codul civil, solicită instanţei a constata că, în situaţia născută prin declararea neconstituţionalităţii textului ce a creat un asemenea drept la data introducerii acţiunii, instituţia juridică a despăgubirii sale nu îşi are rezolvare într-un text expres, motiv pentru care, se impune căutarea în alte norme a soluţiei, pentru rezolvarea cazului, prin analogie cu o dispoziţie asemănătoare, iar în cazul lipsei uneia, în baza principiilor dreptului, în caz contrar, instanţa făcându-se vinovată de denegare de dreptate, faptă contrară calităţii judecătorului de garant al legii pe care este chemat să o apere contra oricărui act de încălcare. În acest sens, se invocă, prin întâmpinare, dispoziţiile art.1349 Cod civil, fără a se indica în mod expres la care formă a acestui act se referă.

Întrucât dispoziţiile acestui text, în forma în vigoare la data sesizării instanţei, a producerii faptelor cauzatoare de prejudiciu, dar şi la data abolirii regimului totalitar comunist, privesc motive de desfiinţare a unui contract de vânzare-cumpărare imobiliară, se poate presupune că acesta a înţeles să invoce noile dispoziţii ale Codului civil, intrate în vigoare la data de 1 octombrie 2011.

Acest text, însă, precum şi cele referitoare la prescripţia extinctivă, nu se aplică situaţiei de faţă, aşa cum rezultă din dispoziţiile art.3 al Legii nr.71 din 3 iunie 2011.

De altfel, sub acest aspect, al prescripţiei extinctive, intimatul reclamant, în aceleaşi apărări, invocă dispoziţiile Decretului nr.167/1958, în sensul că dreptul său a acţiune s-ar fi născut, pentru daune morale, numai odată cu edictarea Legiinr.221/2009, prevederile anterioare nereglementând un astfel de drept, în mod expres, numai prin legea nouă dându-se calificarea drept politică, a represiunii săvârşite împotriva sa.

În cel mai îndepărtat caz, instanţa ar fi obligată să judece în echitate, dacă nu găseşte un alt suport legal pentru a da cuvenita satisfacţie drepturilor aceluia ce i se adresează. În privinţa sa, instanţei i se cere să se constata că i-au fost încălcate dreptul la viaţă, a fost supus torturii şi muncii forţate, i-au fost încălcate libertatea şi siguranţa, a fost victima unei arestări şi deţineri contrară dreptului său la un proces echitabil, cu încălcarea prezumţiei de nevinovăţie, a dreptului de a fi informat asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse, cu consecinţe asupra pregătirii apărării, a fost sancţionat fără a exista o lege care să-i interzică o activitate de un anumit tip, s-au produs intruziuni în viaţa sa privată şi de familie, în libertatea de gândire, conştiinţă şi religie, cea de exprimare, fiind supus unui mare abuz de drept.

Se depune, totodată, ca practică judiciară, copia sentinţei civile nr.303/2011 dată de Tribunalul Argeş, ca primă instanţă de fond.

Cât priveşte aceste apărări, Curtea a constatat că ele nu sunt de natură a înlătura statuarea făcută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii asupra drepturilor invocate de reclamant în prezenta cauză.

Astfel, acesta şi-a fondat pretenţiile exclusiv pe dispoziţiile art.5 alin.1 din Legea nr.221/2009, despre care decizia instanţei interpretative a legii arată că, în măsura în care într-o cauză nu a fost pronunţată o soluţie definitivă, nu pot constitui temei juridice al acordării drepturilor în reparaţia prejudiciului moral.

Un alt temei al unor asemenea drepturi, nu a fost invocat în prezenta cauză de către reclamant, aşa încât, schimbarea lui direct în calea de atac formulată la adresa sentinţei, ar fi inadmisibilă.

Aceasta, cu trimitere la decizia de practică judiciară depusă, care se fondează pe lipsa acţiunii Statului Român de a legifera în sensul obligaţiilor asumate prin diverse acorduri şi tratate internaţionale, în scopul reparării prejudiciilor aduse de regimul politic anterior persoanelor persecutate de acesta sau urmaşilor lor.

Reclamantul în prezenta cauză invocă un prejudiciu moral cauzat sieşi, într-adevăr, prin activitatea statului de regim politic totalitar.

Ca şi apărări, în cauză se invocă diverse drepturi a căror încălcare a suferit-o în timpul acestui regim, precum şi o prezentă încălcare a dreptului la un proces echitabil, în măsura în care nu se dă satisfacţie cererilor reclamantului.

Cât priveşte încălcările şi urmările acestuia, produse sub regimul politic anterior, urmează a se observa că ele au o reflexie patrimonială, însuşi reclamantul solicitând acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite.

Sub acest aspect, în lipsa unei legi speciale de despăgubire, sunt operante dispoziţiile art.998-999 Cod civil.

Dreptul însă la o astfel de despăgubire ar curge de la momentul la care dreptul putea fi invocat, respectiv de la momentul abrogării regimului dictatorial totalitar, sfârşitul anului 1989.

Până la momentul formulării unei asemenea cereri în despăgubiri, termenul general de prescripţie, aşa cum era el reglementat de dispoziţiile Decretului 167/1958, s-a încheiat, astfel încât ea nu poate fi primită la momentul de faţă.

Aplicarea excepţiei prescripţiei extinctive nu constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil, aşa cum a arătat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa, edictarea unei astfel de norme în privinţa pretenţiilor patrimoniale fiind o instituţie juridică fondată pe principiul asigurării stabilităţii juridice în orice stat de drept.

De aceea, încălcările despre care face vorbire recurentul, spre a putea fi cercetate, era necesar să fie invocate în interiorul acestui termen de prescripţie.

Nu se poate pretinde că, în lipsa declarării drept politică a represiunii suportate de reclamant, nu ar fi putut fi solicitate daune morale, încălcările în fapt pretinse fiind înscrise în chiar acte internaţionale ce fac obiectul unor tratate interstatale, în vigoare la data producerii faptelor, fără a mai vorbi despre intervenirea decretului-lege nr.118/1990 care face chiar o asemenea recunoaştere, la modul generic, a săvârşirii unor asemenea represiuni, de către regimul anterior, neputându-se pretinde necesară, pentru naşterea dreptului la reparaţie, o detaliere expresă, prin act normativ, a acestora.

În acelaşi sens şi în privinţa eventualelor drepturi protejate în persoana reclamantului prin normele de acelaşi tip ale dreptului comunitar.

Or, încălcările se pretinde a fi survenit anterior intrării în vigoare a tuturor acestor norme.

În acest domeniu s-a arătat că, nici Curtea Europeană, precum nici instanţele naţionale nu se pot substitui voinţei legiuitoare posterioare regimului totalitar.

Ca atare, urmare a schimbării situaţiei dreptului material invocat de către reclamant, asupra căruia nu mai există la data pronunţării prezentei soluţii o hotărâre definitivă, instanţa a constatat că se impune admiterea, cu această motivare, a apelului declarat de către pârâtul Statul Român şi schimbarea în tot a sentinţei, în sensul respingerii acţiunii.