avocats.ro
jurisprudență
 
 
 
 


Dreptul de a obţine repararea unui prejudiciu cauzat de Statul Român. Incidenţa normelor privind prescripţia extinctivă.
 
Art.4 din Decretul-lege nr.118/1990
  Art.5 alin.(1) lit.a) teza întâi din Legea nr.221/2009
Hotărârea CEDO din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova şi Pinc contra Cehiei Hotărârea CEDO din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei
 
Cât priveşte fundamentarea pretenţiilor reclamatului pe dispoziţiile dreptului comun, se constată operantă excepţia prescripţiei extinctive.
Nu se poate pretinde că de la data intrării în vigoare a dispoziţiilor Legii nr.221/2009, respectiv a devenirii acestora inactive, ca o consecinţă a declarării lor neconstituţionale, s-ar fi născut dreptul său la despăgubirea în temeiul art.998 şi urm.Cod civil.
Ceea ce dă cauză demersului recurentului reclamant nu o constituie, însă, actul Statului român de a refuza legiferarea unui mecanism legal de despăgubire pentru prejudiciul încercat pentru suferinţa îndurată pentru convingerile sale contrare regimului politic anterior, ci, dimpotrivă, ci chiar această suferinţă.
Pentru reparaţia, unui prejudiciu cauzat de Stat, printr-o altă acţiune a sa, concretă, calculul termenului nu poate curge decât de la data cunoaşterii prejudiciului, a celui ce l-a cauzat şi, în cazul de faţă, cel al încetării violenţei care ar fi împiedicat acest demers.
Dacă, până în anul 1989, violenţa în acest sens este o stare de notorietate, regimul politic al acelor vremuri fiind continuatorul celui ce a ca supus pe reclamant situaţiei pentru care se pretinde reparaţia prejudiciului, după acest moment, nu se mai relevă vreo împiedicare, personală sau generală, pentru formularea pretenţiilor sale.
O asemenea raportare nu este de natură a aduce o atingere dreptului de acces la o instanţă, a celui la un proces echitabil, precum nici vreo discriminare, neinvocată, de altfel, de către recurent.
Necesitatea instituirii normelor privind prescripţia extinctivă, care configurează noţiunea de stabilitate a raporturilor juridice, este recunoscută tuturor sistemelor naţionale de drept.
Posibilitatea părţii de a aduce, în faţa unei instanţe legal constituite, a pretenţiilor sale, privind subzistenţa în timp a posibilităţii sale de a recurge la protecţia jurisdicţională a acestor drepturi este pe deplin recunoscută şi, de facto, realizată prin prezenta judecată, asupra prescripţiei neputându-se pronunţa decât instanţa de judecată, legal investită.
 
(Decizia civilă nr. 1685/R/04 octombrie 2011)
 
Prin sentinţa civilă nr.146/20 aprilie 2011, Tribunalul Argeş a respins cererea formulată de reclamantul P.V. prin care acesta a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român să se constate, în temeiul art.4 alin.2 din Legea nr.221/2009, că are calitatea de persoană ce a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic şi pe cale de consecinţă, acesta să-i plătească suma de 180.000 lei despăgubiri morale.
În motivare, tribunalul a constatat că, asupra Legii nr.221/2009, a operat controlul de constituţionalitate şi, în cadrul acestuia, au fost declarate ca neconforme legii fundamentale dispoziţiile art.5 alin.1 lit.a, aşa încât, acesta nu poate sluji drept temei acordării unor astfel de daune.
Împotriva sentinţei, în termen, a declarat recurs reclamantul P.V. criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate în sensul că, deşi a făcut dovada persecuţiilor politice ce au fost exercitate asupra sa, instanţa, trimiţând la textul constatat neconstituţional i-a respins cererea privind stabilirea caracterului politic al acestor persecuţii, concretizate în obligarea la muncă fizică forţată, condamnarea în baza unor situaţii familiale, vizite abuzive în domiciliu, supraveghere continuă, interogatorii şi altele asemenea.
În realitate, arată recurentul, cererea sa principală s-a fondat pe dispoziţiile art.4 din aceeaşi lege, care nu au făcut obiect al examinării pentru neconstituţionalitate.
Pe de altă parte, trimiterea făcută de instanţă în motivarea sa la dispoziţiile Legii nr.118/1990 prin prisma căreia s-ar fi dat o rezolvare despăgubirilor morale la care se consideră îndreptăţit, o apreciază ca eronată, întrucât acea lege reglementa situaţia deţinuţilor politici, a celor cu domiciliu forţat, a celor strămutaţi sau deportaţi, iar nu şi a celorlalte victime ale regimului politic, ce s-au manifestat într-un ansamblu de măsuri prin care se urmărea controlul total asupra conştiinţei şi libertăţii personale.
În final, solicită instanţei să observe că hotărârea dată de tribunal este lipsită de motivare, iar argumentele folosite sunt străine cauzei şi contradictorii.
La termenul de astăzi 4 octombrie 2011, recurentul a învederat instanţei că, într-o altă pricină în care a sesizat Curtea Constituţională cu examinarea aceloraşi dispoziţii ale art.5 din Legea nr.221/2009, cererea a fost respinsă.
Curtea a admis recursul, a casat sentinţa şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecare sub aspectul constatării caracterului politic al măsurii, menţinând în rest hotărârea atacată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de recurs a reţinut următoarele:
Aşa cum rezultă din petitele expres formulate de către reclamant în acţiunea sa, reluate de altfel şi de către instanţa de fond, acesta a solicitat pe de o parte, constatarea caracterului politic al măsurilor administrative cărora le-a fost supus în perioada de referinţă cuprinsă în art.4 alin.2 din Legea nr.221/2009.
Tribunalul, deşi face o succintă expunere a stării de fapt, invocată drept temei de către reclamant, nu se pronunţă asupra consecinţelor juridice, prin prisma legii invocate, ale acestei stări de fapt. Cu alte cuvinte, nu analizează dacă ea se constituie în măsuri administrative calificabile prin prisma noţiunii de persecuţie politică, ci trece direct la examinarea celui de-al doilea petit, referitor la plata daunelor morale, prin care reclamantul a solicitat actualului stat român să-i repare prejudiciul de asemenea, moral, cauzat de către precursorul său.
O asemenea neexaminare a primului capăt de cerere, se constituie într-o nepronunţare pe fondul pricinii, instanţa neafirmând că apreciază ca lipsită de interes această examinare, ca urmare a eventualei dispariţii a interesului material, în urma declarării drept neconstituţionale a dispoziţiilor art.5 alin.1 lit.a), ca şi a celor ale art.1 pct.1 şi 2 din Legea nr.221/2009.
Curtea nu poate considera că în cauză ar existenţa numai o lipsă de argumentare a soluţiei primei instanţe de fond, ci chiar o necercetare a acestui capăt de cerere, aşa încât urmează, pentru a nu lipsi părţile de dublul grad de jurisdicţie, ca, admiţându-se recursul în temeiul art.304 pct.9 şi art.312 alin.3 Cod procedură civilă, soluţionându-se procesul fără a se intra în cercetarea fondului acestuia, să fie casată sentinţa şi trimisă cauza spre rejudecare exclusiv cât priveşte cererea referitoare la înlăturarea menţiunilor din cazierul judiciar, cu consecinţe, evident, asupra capătului trei de cerere  privitor la plata cheltuielilor de judecată în condiţiile art.274 Cod procedură civilă, aceleiaşi instanţe de fond.
În ceea ce priveşte, însă, soluţia dată de către tribunal asupra cererii de despăgubire pentru prejudiciul moral, urmează a se observa că aceasta este fondată.
În considerentele sale, tribunalul a făcut într-adevăr vorbire despre Legea nr.118/1990, ca şi despre alte asemenea acte normative fără a le indica, însă, în contextul în care a examinat modalitatea potrivit căreia Curtea Constituţională a declarat neconformitatea art.5 alin.1 lit.a) ce constituie temei al pretenţiilor reclamantului, prin raportare la existenţa acestor acte normative, care ar atrage, potrivit contenciosului constituţional, o dublă dezdăunare pentru acelaşi prejudiciu.
Cum se poate observa, instanţa nu a arătat ea însăşi că ar fi existat o dublă dezdăunare, ci doar a reluat, parţial, considerentele instanţei de control constituţional.
Ca atare, instanţa a examinat acest capăt de cerere prin prisma consecinţelor pe care legiuitorul a înţeles să le dea dispariţiei temeiului juridic pe care iniţial partea şi-a fondat pretenţiile.
Asupra acestor efecte juridice, critica adusă prin recurs se constată nefondată.
Prin deciziile nr.1.354/20 octombrie 2010, nr.1.358/21 octombrie 2010, şi nr.1.360/21 octombrie 2010, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art.5 alin.(1) lit.a) teza întâi din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, publicate Monitorul Oficial nr.761 din 15.11.2010, s-a declarat neconstituţionalitatea textelor legale susmenţionate.
În motivare, Curtea Constituţională a reţinut că, în materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, există o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât şi social, ca urmare a persecuţiei politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătăţirea legislaţiei cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice şi etnice. Edificatoare în acest sens sunt: prevederile Decretului-lege nr.118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.631 din 23 septembrie 2009, prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, prevederile Legii nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Aceste acte normative stabilesc o serie de drepturi, cum ar fi: dreptul la o indemnizaţie lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenţie, strămutare în alte localităţi, deportare în străinătate sau prizonierat; dreptul la o indemnizaţie lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu (art.4 din Decretul-lege nr.118/1990); scutire de plata impozitelor şi a taxelor locale; asistenţă medicală şi medicamente, în mod gratuit şi prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât şi pe timpul spitalizărilor; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparţinând societăţilor cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douăsprezece călătorii gratuite, anual, pe calea ferată română, la clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale (art.8 din Decretul-lege nr.118/1990); soţul (soţia) celui decedat, din categoria celor dispăruţi sau exterminaţi în timpul detenţiei, internaţi abuziv în spitale de psihiatrie, deportaţi, prizonieri sau cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum şi soţul (soţia) celui decedat după ieşirea din închisoare, din spitalul de psihiatrie, după întoarcerea din strămutare, din deportare, din prizonierat sau după încetarea măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu au dreptul la o indemnizaţie lunară de 200 lei, neimpozabilă, dacă ulterior nu s-au recăsătorit (art.5 din Decretul-lege nr.118/1990); despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare [art.5 alin.(1) lit.a) din Legea nr.221/2009]; despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr.10/2001 [art.5 alin.(1) lit.b) din Legea nr.221/2009]; repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară [art.5 alin.(1) lit.c) din Legea nr.221/2009].
Curtea a mai constatat, însă, că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situaţie similară cu cea avută anterior - ceea ce este şi imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacţie de ordin moral, prin însăşi recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanţă cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Trecând în revistă jurisprudenţa CEDO în materie, Curtea a apreciat că nu poate exista decât o obligaţie „morală” a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă, pe de altă parte, despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile şi proporţionale cu gravitatea şi suferinţele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispoziţiile de lege criticate, având acelaşi scop ca şi indemnizaţia prevăzută de art.4 din Decretul-lege nr.118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile şi rezonabile.
Prin Decretul-lege nr.118/1990, legiuitorul a stabilit condiţiile şi cuantumul indemnizaţiilor lunare, astfel încât intervenţia sa prin art.5 alin.(1) lit.a) din Legea nr.221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu acelaşi obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esenţiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art.1 alin.(3) din Constituţie. Totodată, astfel cum a statuat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce priveşte restituirile de bunuri, este necesar a se face în aşa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăţi (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova şi Pinc contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei). De asemenea, nu s-ar putea susţine că prin adoptarea art.5 alin.(1) lit.a) din Legea nr.221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o „speranţă legitimă” (astfel cum este consacrată în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, aşa cum a statuat instanţa de la Strasbourg-de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne şi atunci când cererile reclamanţilor sunt respinse în mod irevocabil de instanţele naţionale, nu se poate vorbi despre o „speranţă legitimă” în dobândirea proprietăţii. Totodată, prin Decizia asupra admisibilităţii din data de 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov şi alţii contra Bulgariei, instanţa de contencios al drepturilor omului a acordat o „importanţă deosebită faptului că dispoziţia de lege referitoare la obţinerea compensaţiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operaţiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia”, ceea ce a condus la concluzia Curţii în sensul că reclamanţii nu au putut dobândi o „speranţă legitimă” în obţinerea compensaţiilor respective.
Având în vedere toate aceste considerente, precum şi altele vizând încălcarea normelor de tehnică legislativă şi lipsa preciziei şi previzibilităţii cerute de noţiunea de „legalitate”, care nu vor mai fi reluate, Curtea Constituţională a constatat că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foştii deţinuţi politici, astfel cum a fost reglementată prin art.5 alin.(1) lit.a) teza întâi din Legea nr.221/2009, contravine art.1 alin.(3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic şi social, în care dreptatea este valoare supremă şi prevederilor art.1 alin.(3) şi (5) din Legea fundamentală.
Potrivit art.31 din Legea nr.47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, decizia prin care se constată neconstituţionalitate unei legi sau a unei ordonanţe, ori dispoziţiei unei legi sau unei ordonanţe, în vigoare, este definitivă şi obligatorie, producând efecte de la data publicării sale asupra cauzelor în care îşi are incidenţa textul legal declarat neconstituţional.
Alin.3 al aceluiaşi text, face trimitere la situaţia în care, în termen de 45 zile de la comunicarea deciziei Curţii Constituţionale, Parlamentul sau Guvernul după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, primele fiind suspendate de drept în acest interval de timp, după care îşi încetează efectele juridice.
Pe cale de consecinţă, prezenta, Curte nu poate decât să constate că textul legal care a constituit temeiul juridic al pretenţiilor reclamantului, nu a fost modificat în perioada de 45 zile, care a urmat publicării deciziilor susmenţionate în Monitorul Oficial al României, prin urmare, acesta şi-a încetat efectele juridice.
Lipsa unei norme legale speciale care să tindă la protejarea unor anumite drepturi nu atrage, automat, inadmisibilitatea oricărei pretenţii verificabile juridic, cu condiţia respectării cerinţelor impuse pentru o asemenea acţiuni.
Cercetarea aceloraşi pretinse îndreptăţiri trebuie făcută în temeiul art.84 Cod procedură civilă, şi prin prisma normelor de drept comun potrivit cărora, acela ce a cauzat, prin fapta sa, un prejudiciu, este obligat a-l repara.
Or, şi cât priveşte fundamentarea pretenţiilor reclamatului pe dispoziţiile dreptului comun, se constată operantă excepţia prescripţiei extinctive.
Nu se poate pretinde că de la data intrării în vigoare a dispoziţiilor Legii nr.221/2009, respectiv a devenirii acestora inactive, ca o consecinţă a declarării lor neconstituţionale, s-ar fi născut dreptul său la despăgubirea în temeiul art.998 şi urm.Cod civil.
Ceea ce dă cauză demersului recurentului reclamant nu o constituie, însă, actul Statului român de a refuza legiferarea unui mecanism legal de despăgubire pentru prejudiciul încercat pentru suferinţa îndurată pentru convingerile sale contrare regimului politic anterior, ci, dimpotrivă, ci chiar această suferinţă.
Pentru reparaţia, unui prejudiciu cauzat de Stat, printr-o altă acţiune a sa, concretă, calculul termenului nu poate curge decât de la data cunoaşterii prejudiciului, a celui ce l-a cauzat şi, în cazul de faţă, cel al încetării violenţei care ar fi împiedicat acest demers.
Dacă, până în anul 1989, violenţa în acest sens este o stare de notorietate, regimul politic al acelor vremuri fiind continuatorul celui ce a ca supus pe reclamant situaţiei pentru care se pretinde reparaţia prejudiciului, după acest moment, nu se mai relevă vreo împiedicare, personală sau generală, pentru formularea pretenţiilor sale.
O asemenea raportare nu este de natură a aduce o atingere dreptului de acces la o instanţă, a celui la un proces echitabil, precum nici vreo discriminare, neinvocată, de altfel, de către recurent.
Necesitatea instituirii normelor privind prescripţia extinctivă, care configurează noţiunea de stabilitate a raporturilor juridice, este recunoscută tuturor sistemelor naţionale de drept.
Posibilitatea părţii de a aduce, în faţa unei instanţe legal constituite, a pretenţiilor sale, privind subzistenţa în timp a posibilităţii sale de a recurge la protecţia jurisdicţională a acestor drepturi este pe deplin recunoscută şi, de facto, realizată prin prezenta judecată, asupra prescripţiei neputându-se pronunţa decât instanţa de judecată, legal investită.
Pe cale de consecinţă, soluţia dată capătului de cerere privitor la dezdăunări s-a constatat a fi legală, cu completarea motivării, aşa cum a fost făcută de către instanţa de recurs.