avocats.ro
jurisprudență
 
 
 
 


Modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art.5 alin.1 lit.b din legea nr.
221/2009 privind obligaţia statului de acordare a despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare.

 
Drept civil
Art.5 alin.1 lit.b din Legea 221/2009.
 
Reţinând principiul de interpretare potrivit căruia unde legea nu distinge, nici
interpretului nu îi este îngăduit să distingă, dispoziţiile art.5 alin.1 lit.b din Legea 221/1009 sunt incidente şi în cazul bunurilor mobile nefiind stabilite regimuri juridice distincte.Împrejurarea că în cazul imobilelor a fost reglementată condiţia inexistenţei unor măsuri reparatorii în cadrul normativ reprezentat de Legea nr.10/2001 sau de Legea nr.247/2005 nu constituie o exceptare a bunurilor mobile confiscate de la măsura despăgubirilor recunoscute prin Legea nr.221/2009, ci o corelare a măsurilor reparatorii cu cele reglementate anterior pentru a se evita o despăgubire multiplă pentru pierderea acelor bunuri ca urmare a regimului politic existent în perioada anilor 1945-1989.

Curtea de Apel Bacău - Secţia I Civilă
Decizia civilă nr. 1368 din 12 octombrie 2011

      Prin sentinţă civilă nr.883/C/15.06.2011 pronunţată de Tribunalul Neamţ în dosar
4452/103/2010 a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamantul R.R.C. în
contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, fiind obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 11.300 lei cu titlu de despăgubiri materiale reprezentând contravaloarea bunurilor mobile confiscate defunctului său tată R.V.V. prin sentinţa penală nr. 312/15.07.1958 a Tribunalului Militar de Mare Unitate Iaşi, sumă actualizată de la data rămânerii definitive a hotărârii până la data executării efective.
      Prin aceeaşi hotărâre a fost respinsă ca nefondată cererea privind despăgubirile pentru prejudiciul moral şi cele reprezentând contravaloarea imobilelor confiscate. Totodată a fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 1300 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
      Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut următoarele:
Împotriva tatălui reclamantului a fost pronunţată sentinţa penală nr. 312/15.07.1958 a Tribunalului Militar Iaşi, prin care acesta a fost condamnat pentru săvârşirea delictului de uneltire contra ordinei sociale, la pedeapsa de 6 ani închisoare corecţională şi 5 ani interdicţie corecţională, dispunându-se totodată confiscarea totală a averii personale a inculpatului.
      Sentinţa a rămas definitivă prin respingerea recursului promovat de condamnat.
Faptele pentru care a fost condamnat erau prevăzute de art. 209 pct. 2 lit. a din Codul
penal în vigoare la acea dată. În raport cu dispoziţiile art. 1 al. 2 lit. a din Legea nr. 221/2009,condamnarea pentru această infracţiune ce era incriminată de Codul penal din 1936, republicat în Monitorul Oficial nr. 48 din 2 februarie 1948, constituie de drept condamnare cu caracter politic.
      Reclamantul şi-a întemeiat cererea în despăgubiri pe dispoziţiile art. 5 al. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, astfel cum erau reglementate la momentul introducerii cererii de chemare în judecată.
      La scurt timp după introducerea acţiunii, respectiv la data de 15.11.2010, în Monitorul Oficial nr. 761 au fost publicate deciziile nr. 1354, 1358 şi 1360 ale Curţii Constituţionale,referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 1 şi art. II din OUG nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009, respectiv la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 al. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Aşadar, temeiul juridic pe care reclamantul şi-a întemeiat acţiunea în despăgubiri morale a fost declarat neconstituţional.
      Potrivit art. 147 al. 1 şi 4 din Constituţie, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare,constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
      Termenul de 45 de zile stipulat de al. 1 al art. 147 s-a împlinit pe data de 30.12.2010, fără ca în acest interval, Parlamentul să fi adus vreo modificare la legea care constituia temeiul juridic al despăgubirilor solicitate prin prezenta acţiune. Faţă de caracterul obligatoriu erga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale, prevederea normativă a cărei neconstituţionalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată niciunui subiect de drept, încetându-şi de drept efectele. Astfel, despăgubirile solicitate de reclamant nu mai beneficiază de susţinerea acestui temei în drept care să îi dea posibilitatea obţinerii lor.
      În considerentele deciziei nr. 1358/2010, Curtea Constituţională a reţinut că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situaţie similară cu cea avută anterior – ceea ce este şi imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacţie de ordin moral, prin înseşi recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu în deplină concordanţă cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. A mai reţinut Curtea că, despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile şi proporţionale cu gravitatea şi suferinţele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispoziţiile de lege criticate, având acelaşi scop ca şi indemnizaţia prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr.
118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile si rezonabile, în plus, aceste reglementări încălcând şi normele de tehnică legislativă.
      În acelaşi timp, art. 3 din Codul civil stipulează că judecătorul nu poate refuza a
judeca, sub cuvânt ca legea nu prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare.
      Din acest punct de vedere, tribunalul reţine că reclamantul nu îndeplineşte nici condiţiile reglementate de alte texte de lege pentru acordarea de despăgubiri, după cum se va arăta în cele ce urmează.
      Astfel, art. 52 al. 3 din Constituţie garantează, ca principiu general, obligaţia statului de a răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.       Răspunderea statului, se stipulează că este stabilită în condiţiile legii.
      Codul civil reglementează la rândul său, în art. 998-999, condiţiile generale de atragere a răspunderii civile delictuale, dispoziţiile invocate constituind dreptul comun în această materie. Dispoziţiile legale menţionate nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului pentru erorile judiciare săvârşite în procese penale, întrucât pentru aceste situaţii există o reglementare legală specială, ce stabileşte în ce constau erorile judiciare pentru care poate fi angajată răspunderea statului şi condiţiile atragerii răspunderii, reglementare reprezentată de dispoziţiile art.504 Cod de procedură penală, aşa cum a fost reţinut ca fiind constituţional prin decizia nr. 45/1998 a Curţii Constituţionale.
      Faţă de acest temei de drept, admisibilitatea acţiunii civile în antrenarea răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate prin condamnarea pe nedrept, este condiţionată de existenţa unei hotărâri definitive dată în urma rejudecării cauzei penale, prin care s-a stabilit că persoana condamnată nu a săvârşit fapta imputată ori că acea faptă nu există, ori că a intervenit orice altă eroare judiciară ce nu ar fi imputabilă victimei. Asemenea hotărâre nu există în cauza de faţă, astfel că acţiunea în plata de despăgubiri civile nu poate fi întemeiată nici din perspectiva art. 504 Cod de procedură penală. Constatarea din art. 1 din Legea nr.221/2009 a acestor condamnări ca fiind de la lege condamnări cu caracter politic, precum şi dispoziţia din art. 2 aceeaşi lege, referitoare la înlăturarea de drept a tuturor efectelor acestor hotărâri judecătoreşti de condamnare cu caracter politic, nu echivalează cu o rejudecare a procesului penal şi cu o achitare a condamnatului, textul considerându-le doar a avea caracter politic, dat fiind contextul istoric în care au fost săvârşite respectivele fapte.
      Cât priveşte dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, dată fiind
ratificarea Convenţiei de către România, în luna iunie 1994, prin Legea nr. 30/1994, tribunalul a reţinut că în mod constant Curtea Europeană a statuat că această Convenţie nu le impune statelor contractante nicio obligaţie specifică de a repara nedreptăţile sau prejudiciile cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenţia (Kopecky împotriva Slovaciei).
      Sub acest aspect, tribunalul a mai reţinut că nu poate face nici aplicarea obligaţiei
stabilite în art. 20 al. 2 din Constituţie, potrivit căruia dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.
      Pentru toate aceste considerente, cererea în despăgubiri pentru prejudiciul moral
suferit de autorul reclamantului, vădindu-se a fi neîntemeiată, a fost respinsă, avându-se în vedere textele de lege analizate.
      Faţă de al doilea capăt de cerere, cel referitor la plata despăgubirilor materiale, instanţa a reţinut că acesta este în parte întemeiat. Alineatul 1 lit. b al art. 5 din Legea nr.221/2009 dă dreptul aceloraşi persoane arătate mai sus, care au suferit condamnări cu caracter politic sau au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi urmaşilor acestora până la gradul al II-lea inclusiv, de a solicita obligarea statului la despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri
prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.
      Cu opisul averii mobile şi imobile aparţinând învinuitului R.V.V., întocmit la data de
9.05.1958, aflat în copie la fila 172, extrasul de rol agricol precum şi cu declaraţiile martorilor audiaţi, reclamantul a făcut dovada că la momentul condamnării, autorul său avea în proprietate 2,80 ha teren arabil, o casă de locuit, un grajd, două vaci, 14 oi, un porc, un cal şi un mânz. La acea dată, bunurile au fost lăsate în custodia soţiei învinuitului, R. V. A., după cum rezultă din declaraţia aflată la fila 173.
      În privinţa terenului confiscat, din conţinutul sentinţei nr. 1258/2006 a Judecătoriei Târgu Neamţ, depusă în copie la filele 13-14 dosar, se deduce faptul că moştenitorilor le-a fost reconstituit dreptul de proprietate cu privire la acest bun imobil, în baza Legii fondului funciar 18/1991, având emis titlul de proprietate nr. 5/847/1995.
      În privinţa construcţiilor, declaraţiile martorilor audiaţi, coroborate cu notările efectuate pe fişa registrului agricol al soţilor R. pentru anii 1959-1963, aflată la fila 67,
converg către concluzia că imobilele construcţii au revenit în patrimoniul condamnatului ulterior eliberării. Ambii martori au declarat că după întoarcerea din închisoare, R.V.V. a locuit în casa sa, arătând că ar fi fost nevoit să plătească chirie.
      Martorul S. a arătat că actualmente în casă locuieşte un frate de-al reclamantului. Aşadar, de după eliberare şi până în prezent, construcţiile au fost stăpânite de condamnat şi familia sa, neputându-se considera că statul ar mai avea vreo obligaţie de dezdăunare pentru acestea. În plus, în fişa de rol agricol de la fila 67, după ce la rubrica VII referitoare la construcţii, în dreptul casei de locuit se face menţiunea "confiscată", în josul filei apare notarea: "1961 – casa devine proprietate în urma
H. Trib. Pop. Tg. Neamţ". Cum defunctul fusese eliberat din închisoare în 2.03.1960, se prezumă că a întreprins demersuri legale pentru redobândirea bunurilor confiscate, în baza unei hotărâri a Tribunalului Popular Târgu Neamţ, aceasta fiind explicaţia pentru care, aşa cum au arătat şi martorii, dânsul a putut locui în imobilul său, inclusiv urmaşii săi deţinând bunurile până în prezent.
      În aceste condiţii, întrucât textul din Legea 221/2009 condiţionează acordarea
despăgubirilor materiale de împrejurarea ca bunurile confiscate să nu fi fost restituite,
despăgubirile solicitate cu privire la construcţii şi teren nu sunt fondate, pretenţiile cu privire la acestea neputând fi admise. O altă interpretare ar conduce la existenţa unei duble reparaţii în patrimoniul autorului reclamantului, pentru aceeaşi pagubă, ceea ce este contrar principiilor de bază ale dreptului.
      Solicitarea de acordare a despăgubirilor materiale este însă întemeiată cu privire la contravaloarea bunurilor mobile ce au fost confiscate. Prin expertiza efectuată în cauză au fost evaluate bunurile mobile confiscate. Valorile stabilite au fost contestate de pârât, pe motiv că nu s-ar fi ţinut cont de vârsta, starea de întreţinere a animalelor, rasă şi greutate. Or, dat fiind faptul că nu au putut fi identificate prea multe dovezi referitoare la caracteristicile animalelor deţinute de condamnat în gospodărie, combinat cu trecerea unui număr de peste 52 de ani de la momentul confiscării bunurilor, perioadă îndelungată care exclude păstrarea în memoria
unor martori a unor date detaliate referitoare la rasa, vârsta, greutatea animalelor, tribunalul apreciază că obiecţiile pârâtului referitoare la valoare nu pot fi reţinute, expertul stabilind o valoare medie, care nu poate fi considerată exagerată.
      Deşi din înscrisul înaintat de C.N.S.A.S. la fila 192 rezultă că la momentul 1.12.1958 bunurile mobile confiscate nu au putut fi valorificate în întregime întrucât fuseseră înstrăinate de către custode – soţia R.A., din înscrisul aflat la fila 196 reprezentând un răspuns al Miliţiei Raionului Târgu Neamţ către Tribunalul Militar U.M. Iaşi, datat 23.01.1959, rezultă că R.A., cercetată pentru infracţiunea de sustragere de sub sechestru, a predat în întregime bunurile ce fuseseră înstrăinate. Prin urmare, reclamantul este îndreptăţit pe deplin a primi despăgubiri reprezentând contravaloarea acestor bunuri mobile, în valoare actualizată de la data rămânerii definitive a acestei sentinţe până la data plăţii efective, această solicitare a reclamantului fiind îndreptăţită în considerarea dispoziţiilor art. 3712 Cod de procedură civilă.
      În temeiul art. 276 Cod de procedură civilă, pârâtul căzut în pretenţii a fost obligat a plăti reclamantului parte din cheltuielile de judecată ocazionate de prezentul proces,
proporţional admiterii în parte a acţiunii, respectiv onorariul expertului bunuri mobile şi parte din onorariul avocatului, potrivit chitanţei aflată la fila 33.
      Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Statul Român
reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Neamţ, scutit de plata taxei judiciare de timbru conform dispoziţiilor art.5 alin.3 din Legea nr.221/1009.
      În motivarea recursului a fost criticată hotărârea primei instanţe pentru nelegalitate şi netemeinicie cu privire la admiterea capătului de cerere privind despăgubirile reprezentând contravaloarea bunurilor mobile confiscate ca urmare a condamnării suferite de către autorul reclamantului. Astfel, s-a considerat, în raport de dispoziţiile art.5 alin.1 lit.b din Legea 221/2009 că o asemenea cerere este inadmisibilă, excepţie considerată ca fiind de ordine publică. S-a apreciat că dispoziţiile menţionate stabilesc dreptul de acordare a despăgubirilor cu titlu de daune materiale doar în cazul bunurilor imobile confiscate, nu şi în cazul bunurilor mobile.
A fost criticată hotărârea primei instanţe şi sub aspectul cuantumului despăgubirilor
stabilite, apreciindu-se că valorile stabilite prin raportul de expertiză nu s-au raportat la criterii precum coeficientul de depreciere, vârsta şi starea de întreţinere a animalelor, rasa, greutatea acestora sau preţul mediu actual.
      Legal citat, intimatul-reclamant a fost prezent în faţa instanţei şi a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
      Examinând recursul promovat pentru motivele arătate, în condiţiile art.304, 304 ind.1 Cod procedură civilă, instanţa l-a apreciat ca fiind nefondat pentru considerentele următoare.
      Prin dispoziţiile art.5 alin.1 lit.b din Legea 221/2009 a fost reglementată obligaţia
statului de acordare a despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare. Dispoziţiile menţionate nu disting între natura bunurilor confiscate, după cum ar fi fost mobile sau imobile, în sensul stabilirii unui regim juridic distinct. Împrejurarea că în cazul imobilelor a fost reglementată condiţia inexistenţei unor măsuri reparatorii în cadrul normativ reprezentat de Legea nr.10/2001 sau de Legea nr.247/2005 nu constituie o exceptare a bunurilor mobile confiscate de la măsura despăgubirilor recunoscute prin Legea nr.221/2009, ci o corelare a măsurilor reparatorii cu cele reglementate anterior pentru a se evita o despăgubire multiplă pentru pierderea acelor bunuri ca urmare a regimului politic existent în perioada anilor 1945-1989.
      În consecinţă, reţinând şi principiul de interpretare potrivit căruia unde legea nu
distinge, nici interpretului nu îi este îngăduit să distingă, în mod legal prima instanţă a reţinut că sunt incidente dispoziţiile art.5 alin.1 lit.b din Legea 221/1009 şi în cazul bunurilor mobile.
Nici motivul referitor la cuantumul despăgubirilor nu este fondat.
La evaluarea bunurilor mobile criteriile avute în vedere prin expertiza efectuată au
constatat în preţurile practicate în prezent în comerţul organizat şi neorganizat pentru bunuri identice şi similare din punct de vedere al calităţii şi proprietăţilor, respectiv în gradul de uzură fizică şi/sau morală în corelaţie cu vechimea şi utilitatea bunurilor.
      De asemenea, prin răspunsul la obiecţiunile formulate expertul a arătat că a avut în vedere şi informaţiile primite direct de la cetăţenii din zona respectivă, care au făcut efectiv achiziţii de astfel de animale în acea perioadă, în condiţiile în care se cunoşteau prea puţine date de identificare care să permită stabilirea caracteristicilor bunurilor confiscate.
      În aceste împrejurări, ţinând seama şi de împrejurarea că odată cu obiecţiunile sau cu recursul promovat nu au fost depuse dovezi care să conducă la concluzia existenţei altor valori medii ale bunurilor confiscate, instanţa apreciază că evaluarea stabilită cu ocazia judecăţii în primă instanţă este corespunzătoare probatoriului cauzei.
      Aspectele referitoare la reţinerea unor criterii precum vârsta, rasa şi greutatea
animalelor la evaluare nu pot fi avute în vedere în cauză reţinând atât probatoriul administrat,cât şi perioada mare de timp care a trecut de la luarea măsurii confiscării, în anul 1959, până în prezent.
      Drept urmare, reţinând valorile medii ale animalelor indicate pe piaţa actuală în mediul reclamantului, în mod temeinic prima instanţă a apreciat că valoarea medie stabilită prin expertiză nu este exagerată.
      Faţă de aceste considerente în temeiul art. 312 alin.1 Cod procedură civilă a fost
respins recursul ca nefondat.