Menţinere arestare. Termen rezonabil.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,

Decizia penală nr. 1364  din 30 septembrie 2011.

Prin încheierea din data de 26.09.2011 pronunţată de Tribunalul Prahova, în dosarul nr.3428/105/2011, s-a respins ca neîntemeiată  cererea formulată de inculpatul G.M.  privind înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara, iar în baza art. 300² raportat la art. 160^b alin.1 şi 3 C.proc.pen., s-a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării  preventive şi s-a menţinut această măsura.

Pentru a pronunţa această încheiere instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin Rechizitoriul nr.157/D/P/2009 al Parchetului  de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.I.I.C.O.T.- SERVICIUL TERITORIAL PLOIEŞTI, înregistrat pe rolul acestei instanţe sub nr. 4474/105/2010, s-a dispus trimiterea în judecată a  mai multor inculpaţi, printre care se află şi inculpatul G.M..

            In sarcina inculpatului s-a reţinut săvârşirea infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art. 7 alin. 1 din Legea nr. 39/2003, art. 215 al. 1, 2, 3, 5 Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal şi art. 33 lit. a Cod penal.

S-a motivat în fapt că începând cu anul 2006, pe raza jud. Prahova, s-a constituit o grupare infracţională organizată, profilată pe înşelarea unor persoane în vârstă cu probleme psihice sau alcoolice.

Sub diferite pretexte, membrii grupului intră în contact cu părţile vătămate, după care prin diferite metode, le determină pe acestea să semneze anumite acte, în realitate acestea fiind procuri prin care partea vătămată mandatează pe unul dintre membrii grupului să facă toate demersurile necesare pentru vânzarea imobilului proprietatea sa. După aceasta, cei care sunt mandataţi prin procură, vând imobilul unui membru al grupului. În realitate este vorba despre o vânzare fictivă, nefiind dată nici o sumă de bani, părţile vătămate necunoscând faptul că imobilul le-a fost vândut. La rândul lui membrul grupului care a cumpărat,vinde imobilul unui cumpărător de bună credinţă care cumpără imobilul în schimbul unor sume de bani.

 În cadrul acestui grup, inculpatul G.M. avea rolul de a racola şi în acelaşi timp de a ajuta pe ceilalţi membri ai grupului la obţinerea documentelor necesare (finanţe, cadastru, notari, cadre medicale).

La data de 19.03.2010 Tribunalul Prahova prin încheierea nr. 9 a admis propunerea parchetului şi a dispus luarea măsurii arestării preventive faţă inculpaţi pe o durată de 29 de zile, cu începere de la 19.03.2010 şi până la  16.04.2010, inclusiv.

Tribunalul a constatat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 143 C.proc.pen., în sensul că există indicii temeinice că inculpaţii au săvârşit faptele pentru care sunt cercetaţi, precum şi  cerinţele prevăzute de art. 148 lit. f C.proc.pen., în sensul că  inculpaţii sunt  cercetaţi pentru  infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani ( de la 10 ani la 20  ani şi interzicerea unor drepturi) şi există probe certe că lăsarea lor în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, pericol ce rezultă  din împrejurările concrete ale săvârşirii faptelor.

  Ulterior această măsură a fost prelungită  succesiv cu câte 30 de zile de către Tribunalul Prahova, prin încheierea din 16.10.2009 dată în dosar nr. 4936/ 105/ 2009, respectiv de la 22.10.2009 şi până la 20.11.2009, prin încheierea de la 17.11.2009 dată în dosarul nr. 5514/105/2009, respectiv de la 21.11.2009 până la 20.12.2009 inclusiv prin încheierea din 18.12.2009, dată în dosar nr. 6103/105/2009, de la 21.12.2009 şi până la 19.01.2010 inclusiv şi prin încheierea din 12 02 2010 dată în dosarul nr. 679/105/2010  de la 19.02.2010 şi până la data de 20.03.2010, inclusiv.

Prin încheierea din data de 11.08.2010 a Tribunalului Prahova, a fost verificată măsura arestării preventive, în baza art. 300¹ C.proc.pen.

La termenul de judecată  din data de  18 martie 2011, inculpaţii B.C. şi V.M. în prezenţa apărătorilor au arătat că înţelege să se judece pe procedura simplificată prevăzută de art. 320¹ C.proc.pen., motiv pentru care faţă de ceilalţi inculpaţi, precum si cu privire la latura civilă a cauzei s-a dispus disjungerea cauzei,  formându-se dosarul nr. 3428/105/2011 cu termen de judecată la data de 10 mai 2011.

Potrivit dispoziţiilor art. 300² C.proc.pen., în cazul în care inculpatul este arestat, instanţa legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecăţii, legalitatea şi temeinicia arestării preventive, procedând potrivit art. 160^b.

Art. 160^b C.proc.pen. prevede că în cursul judecăţii, instanţa verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinica arestării preventive.

Dacă instanţa constată că arestarea preventivă este nelegală sau că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi  care să justifice privarea de liberate, dispune, prin încheiere motivată, revocarea arestării preventive şi punerea de îndată în libertate a inculpatului.

Când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, instanţa dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive.

Făcând aplicarea acestor dispoziţii legale în cauză, instanţa a constatat că temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive faţă de inculpatul G. M. impun în continuare privarea sa de libertate.           

Astfel, instanţa a constatat că măsura arestării preventive a fost legal şi temeinic dispusă, în cauză fiind îndeplinite toate condiţiile prevăzute de art. 143 C.proc.pen. si art. 148 lit. f  C.proc.pen.

Temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive impun în continuarea privarea de libertate a inculpatului, această măsură fiind necesară pentru buna desfăşurare a procesului penal.

Având în vedere probele existente la dosar, tribunalul a apreciat că în cauza sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art.143 C.proc.pen. , în sensul că exista indicii temeinice în a considera că  inculpatul a comis  faptele pentru care este cercetat şi pentru care s-a dispus luarea arestării preventive.

În cauză s-a constatat că sunt îndeplinite şi cerinţele prevăzute de art. 148 lit. f C.proc.pen. respectiv pentru infracţiunile reţinute în sarcina  inculpatului se prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea în libertate a acestuia  prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Pericolul concret pentru ordinea publica este dat în cazul inculpatului, de gravitatea faptelor comise de aceştia, infracţiunile comise prezentând un grad ridicat de pericol,  modalitatea de comitere a acestor fapte, greutatea cu care sunt depistaţi autorii unor asemenea fapte şi probate şi reacţia opiniei publice la comiterea unor asemenea fapte.

Instanţa a avut în vedere impactul negativ al unor astfel de activităţi asupra comunităţii dar si reacţia publică referitoare la atitudinea organelor de drept care sunt obligate să intervină ferm pentru stoparea unor astfel de activităţi.

           În cauză luarea măsurii arestării preventive faţă de  inculpat respectă şi dispoziţiile art.5 pct.1 lit. c din C.E.D.O., deoarece  acesta a fost reţinut în vederea aducerii în faţa autorităţii judiciare competente existând motive verosimile de a bănui că acesta a săvârşit infracţiunile pentru care este cercetat.

            Mai mult, din probele existente la dosar rezultă date şi indicii  că odată lăsat în libertate inculpatul, ar putea sa zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea coinculpaţilor şi a martorilor, ţinând seama şi de faptul că aceştia sunt cercetaţi pentru constituirea unui grup organizat, ceea ce presupune şi o puternică coeziune între inculpaţi.           

            Referitor la perioada arestului preventiv tribunalul a apreciat că o detenţie provizorie de  aproximativ 18 luni nu aduce atingere prezumţiei de nevinovăţie şi nu poate fi considerată un termen nerezonabil, avându-se în vedere că menţinerea arestării preventive este impusă pentru protejarea interesului public în cauză fiind trimişi în judecată mai mulţi inculpaţi constituiţi în grup infracţional.

            Faţă de aceste considerente instanţa, a  constatat că în cauză subzistă în continuare temeiurile avute în vedere cu ocazia luării măsurii arestării preventive faţă de inculpat, a apreciat ca neîntemeiată cererea formulată de acesta prin apărător de a se înlocui măsura arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitate sau ţara şi că este necesară cercetarea acestuia în stare de deţinere, pentru buna desfăşurare în continuare a procesului penal.

În raport de aceste considerente, tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea formulată de inculpatul G. M., privind înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu  părăsi localitatea sau ţara, iar în baza dispoziţiilor art. 300² C.proc.pen. raportat la dispoziţiile art. 160^b C.proc.pen. a constatat legalitatea şi temeinicia arestării preventive a inculpatului şi a menţine arestarea preventivă luată faţă de acesta.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul, care prin apărător desemnat din oficiu a arătat că, în prezent nu mai subzistă temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, nu se mai impune menţinerea acestei măsuri în continuare, este arestat de o perioadă destul de îndelungată, fiind depăşit termenul rezonabil iar pericolul pentru ordinea publică a fost diminuat.

Mai arată că, în această cauză recurentul este singurul inculpat care se mai află în stare de arest, ceilalţi fiind cercetaţi în stare de libertate iar pentru egalitate de tratament consideră că se impune ca şi acesta să fie judecat în stare de libertate.

De asemenea, arată că nu există date certe sau indicii din care să rezulte că odată lăsat în libertate acesta s-ar sustrage de la judecata cauzei.

Faţă de toate acestea solicită în principal, admiterea recursului, casarea încheierii atacate şi revocarea măsurii arestării preventive, iar în subsidiar înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.

Curtea, examinând încheierea recurată, în raport de criticile formulate, de actele şi lucrările dosarului şi sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform art. 385⁶ alin. 3 C.proc.pen., a constatat că recursul este fondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat cu valoare de principiu că în cursul desfăşurării procesului penal inculpatul trebuie să se afle în stare de libertate şi numai în cazuri deosebite, ca de exemplu atunci când fapta sau persoana făptuitorului prezintă un pericol social grav (cauza Contrada c. Italiei, hotărârea din 14 ianuarie 1997; cauza Dinler c. Turciei, hotărârea din 31 mai 2005), acuzatul să se afle în stare de deţinere, fără ca privarea de libertate să apară ca o anticipare a pedepsei închisorii (cauza Letellier c. Franţei, hotărârea din 26 iunie 1991).

În speţă, inculpatul G. M. a fost arestat preventiv la data de 19.03.2010, prin încheierea nr.9 a Tribunalului Prahova, prin care s-a admis propunerea parchetului şi s-a dispus luarea măsurii arestării preventive faţă de mai mulţi inculpaţi pe o durată de 29 de zile, cu începere de la 19.03.2010 şi până la  16.04.2010, inclusiv.

În sarcina inculpatului G. M., procurorul a reţinut săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 7 alin.1 din Legea nr. 39/2003 – aderarea la un grup infracţional organizat în vederea comiterii de infracţiuni şi de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, prevăzute de art. 215 alin.1, 2, 3 şi 5 cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, ambele cu aplicarea art. 37 lit. b Cod penal.

Tribunalul, cu ocazia luării măsurii arestării preventive, a constatat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.143 C.proc.pen., în sensul că există indicii temeinice că inculpaţii au săvârşit faptele pentru care sunt cercetaţi, precum şi  cerinţele prevăzute de art. 148 lit. f C.proc.pen., în sensul că  inculpaţii sunt  cercetaţi pentru  infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani ( de la 10 ani la 20  ani şi interzicerea unor drepturi) şi există probe certe că lăsarea lor în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, pericol ce rezultă  din împrejurările concrete ale săvârşirii faptelor.

  Ulterior această măsură a fost prelungită  succesiv cu câte 30 de zile de către Tribunalul Prahova, prin încheierea din 16.10.2009 dată în dosar nr. 4936/ 105/ 2009, respectiv de la 22.10.2009 şi până la 20.11.2009, prin încheierea de la 17.11.2009 dată în dosarul nr. 5514/105/2009, respectiv de la 21.11.2009 până la 20.12.2009 inclusiv prin încheierea din 18.12.2009, dată în dosar nr. 6103/105/2009, de la 21.12.2009 şi până la 19.01.2010 inclusiv şi prin încheierea din 12 02 2010 dată în dosarul nr. 679/105/2010  de la 19.02.2010 şi până la data de 20.03.2010, inclusiv.

Prin încheierea din data de 11.08.2010 a Tribunalului Prahova, a fost verificată măsura arestării preventive, în baza art. 300¹ C.proc.pen.

Aşa cum s-a arătat de fiecare dată în hotărârile menţionate, această măsură a fost luată cu respectarea dispoziţiilor legale în materie şi a fost necesară pentru buna desfăşurare a procesului penal. Având în vedere infracţiunile deduse judecăţii - prevăzute în art. 7 alin.1 din Legea nr. 39/2003 şi art. 215 alin.1, 2, 3 şi 5 Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal; presupusele modalităţi de comitere a acestor fapte (aşa cum sunt reţinute în actul de sesizare); pedepsele stabilite de lege pentru aceste infracţiuni, s-a considerat că în cauză erau incidente faţă de inculpat dispoziţiile art. 148 alin. (1) lit. f) C.proc.pen., justificându-se menţinerea acestei măsuri.

Persistenţa motivelor plauzibile de a bănui că o persoană privată de libertate ar fi comis o infracţiune este o condiţie sine qua non a regularităţii menţinerii în detenţie. O bănuială puternică privind comiterea de către inculpat a unor infracţiuni grave poate justifica iniţial detenţia. Totuşi, după o anumită perioadă de timp, ea nu mai este suficientă, fiind necesar ca instanţele să aducă alte motive care să justifice continuarea privării de libertate.

În situaţia în care motivele de menţinere a stării de arest se menţin o perioadă mai mare de timp şi se dovedesc suficiente şi pertinente, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că se impune şi verificarea diligenţelor depuse de instanţele naţionale pentru soluţionarea cu celeritate a cauzei (cauzele Naus c. Poloniei, hotărârea din 16 septembrie 2008; Hesse c. Austriei, hotărârea din 25 ianuarie 2007; Hass c. Poloniei, hotărârea din 7 noiembrie 2006; Kalay c. Turciei, hotărârea din 22 septembrie 2005).

Tot sub aspectul stabilirii caracterului rezonabil al măsurii arestării preventive, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 5 din Convenţie şi în situaţia în care instanţele naţionale nu au analizat posibilitatea aplicării unor măsuri alternative, pentru a asigura prezentarea inculpatului la proces, cum ar fi eliberarea pe cauţiune, interdicţia de a părăsi ţara sau oraşul (cauzele Khudoyorov c. Rusiei, hotărârea din 8 noiembrie 2005; Vrencev c. Serbiei, hotărârea din 23 septembrie 2008; Lelievre c. Belgiei, hotărârea din 8 noiembrie 2007; Kankowski c. Poloniei, hotărârea din 4 octombrie 2005 ).

În cauza de faţă se constată că, la finalul unei perioade de detenţie preventivă de 1 an şi 6 luni, timp în care a fost finalizată urmărirea penală, dosarul a fost înaintat instanţei de judecată, doi dintre inculpaţi au fost deja condamnaţi în primă instanţă, toţi inculpaţii arestaţi, cu excepţia inculpatului G. M., au fost puşi în libertate, nu mai subzistă condiţia reglementată în art. 148 alin. (1) lit. f) teza a II-a C.proc.pen., conform căreia lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta pericol pentru ordinea publică, sens în care temeiurile avute în vedere la luarea şi, respectiv, menţinerea până în prezent a acestei măsuri s-au schimbat, iar în speţă nu au intervenit elemente sau aspecte noi care să conducă la incidenţa altor temeiuri prevăzute în art. 148 C.proc.pen. ce ar impune menţinerea inculpatului în stare de arest.

Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prevede, în art. 5 paragraf 3 că „Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.”

Termenul rezonabil prevăzut de norma mai sus menţionată se calculează de la data la care persoana acuzată este reţinută sau arestată (dies a quo) şi se sfârşeşte la momentul pronunţării unei hotărâri de condamnare în primă instanţă, chiar nedefinitivă (dies ad quem).

Durata rezonabilă a detenţiei conform art. 5 paragraf 3 se apreciază în concret, instanţele naţionale având obligaţia să prezinte argumentele prelungirii măsurii prin raportare la probe şi, întrucât persistenţa motivelor plauzibile cu privire la săvârşirea unei infracţiuni după trecerea unei anumite perioade de timp nu mai este suficientă în motivarea măsurii, acestea trebuie să evidenţieze existenţa, fie a pericolului de fugă, fie a riscului săvârşirii unor noi infracţiuni, fie protejarea ordinii publice sau să prezinte modul în care a fost instrumentată cauza de către autorităţi, prin sublinierea complexităţii (restituiri, perioadele de stagnare ale anchetei).

La art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană se stipulează că „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărâ fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa (...).”

Termenul rezonabil în cazul acestei din urmă prevederi are ca moment de început (dies a quo) „formularea unei acuzaţii în materie penală” a cărei semnificaţie a fost stabilită pe calea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Eckle c. R.F.G., hotărârea din 15 iulie 1982, în § 73, şi anume „notificarea oficială provenită de la o autoritate competentă a învinuirii de a fi săvârşit o faptă penală, ceea ce corespunde ideii de consecinţe importante cu privire la situaţia persoanei suspectate”, iar ca moment final (dies ad quem) tot pe cale jurisprudenţială s-a stabilit că termenul se raportează la pronunţarea unei hotărâri definitive de condamnare sau de achitare, respectiv încetare a procesului penal.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Allenet de Ribemont c. Franţei, hotărârea din 10 februarie 1995, în § 47 a stabilit că durata rezonabilă a procedurii se apreciază în fiecare cauză în parte, în funcţie de circumstanţele sale, după următoarele criterii: complexitatea cauzei în fapt şi în drept, comportamentul părţilor, comportamentul autorităţilor şi importanţa pentru cel interesat a obiectului procedurii.

Dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţia României, precum şi art. 10 din Legea nr. 304/2004 prevăd că toate persoanele au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.

În Codul de procedură penală nu există nicio dispoziţie cu privire la dreptul persoanei la un proces penal desfăşurat într-un termen rezonabil, spre deosebire de materia arestării preventive, unde este reglementată instituţia termenului rezonabil al arestării.

Astfel, în ceea ce priveşte măsura arestării preventive a învinuitului sau inculpatului, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, în primă instanţă, în apel sau în recurs, Codul de procedură penală, cu modificările succesive începând cu anul 2003, reglementează prin dispoziţii concrete, previzibile şi accesibile luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea măsurii arestării preventive, conţinând numeroase garanţii procesuale, printre care şi cele referitoare la durata măsurii cu distincţiile specifice fazelor procesuale.

În lipsa unei reglementări exprese a legiuitorului referitoare la sancţiunea privind încălcarea duratei rezonabile a arestării preventive, fiind însă îndeplinită cerinţa prevăzută în art. 143 C.proc. pen., respectiv existenţa probelor sau indiciilor temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, nu s-ar putea reţine inexistenţa vreunui temei care să justifice menţinerea măsurii preventive, în scopul dispunerii revocării măsurii, ci numai că temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării s-au schimbat, ceea ce ar atrage aplicabilitatea dispoziţiilor art. 139 alin. (1) C.proc.pen. privind înlocuirea măsurii arestării cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.

În contextul concret al prezentei cauze, Curtea a considerat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 139 alin. (1) C.proc.pen., privind înlocuirea măsurii arestării preventive luată faţă de inculpatul G. M. cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, prevăzută în art. 145 C.proc.pen..

În sensul celor arătate, Curtea a apreciat ca fiind justificată iniţial măsura arestării preventive a inculpatului pentru buna desfăşurare a procesului penal, în raport cu activitatea infracţională desfăşurată în perioada 2007 - 2008, modalităţile de comitere a faptelor, pedepsele stabilite de lege pentru aceste infracţiuni, măsură a cărei finalitate s-a estompat, însă, prin trecerea timpului,  ceea ce atenuează pericolul pentru ordinea publică, în cazul lăsării sale în libertate, şi anume cea de-a doua condiţie prevăzută în art. 148 alin. (1) lit. f) C.proc.pen., neexistând probe de sustragere de la judecată, nici că inculpatul ar putea comite alte infracţiuni, că ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului, prin influenţarea unei părţi din proces sau a unui martor sau că va exercita presiuni asupra vreunei părţi din cauză.

În consecinţă, Curtea a considerat că, prin prisma dispoziţiilor Codului de procedură penală şi a dispoziţiilor din Convenţie menţionate, astfel cum au fost interpretate în jurisprudenţa CEDO, se impune înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea, apreciind că faptele pretins a fi comise în perioada şi deduse judecăţii, în raport cu probele administrate, se circumstanţiază cerinţei prevăzută în art. 143 C.proc.pen. şi conferă, în mod legal, termenului (de peste 18 luni) şi scopului (buna desfăşurare procesului penal) pentru care măsura a fost luată, accepţiunea schimbării temeiului prevăzut în art. 148 alin. (1) lit. f) din acelaşi cod, şi anume a condiţiei privind pericolul pentru ordinea publică, ceea ce atrage incidenţa art. 139 alin. (1) C.proc.pen. şi înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, prevăzută în art. 145 C.proc.pen.. Această  măsură oferă suficiente garanţii scopului legitim urmărit.

Detenţia  trebuie să aibă un caracter excepţional, starea de libertate fiind cea normală  si ea nu trebuie să se prelungească  dincolo de limitele  rezonabile, mai ales atunci când nu sunt temeiuri noi care să justifice menţinerea arestării.         

 Astfel, Curtea a apreciază că şi în privinţa acestui inculpat, punerea sa în libertate prin înlocuirea măsurii arestării cu obligarea de a nu părăsii localitatea reprezintă o măsură alternativă în sensul arătat mai sus, măsură ce garantează buna desfăşurare a procesului penal în continuare.

(Judecător Daniel Dinu)