Decăderea.  Excepţia nulităţii  raportului  de expertiză.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,

Decizia civilă nr. 572 din 8 septembrie 2011. 

Prin decizia nr. 572/8 septembrie 2011 Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondat recursul .

            Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut că Tribunalul Prahova investit cu soluţionarea apelului împotriva hotărârii pronunţată de prima instanţă a dispus prin încheierea de şedinţă din data de 30 octombrie 2008 (fila 26 dosar apel) completarea probatoriului cu o expertiză în specialitatea inginerie-sanitară pentru verificarea susţinerilor din acţiunea promovată de reclamanţi.

             Lucrarea a fost efectuată de ing. CM (filele 138-141 dosar apel) şi cu privire la constatările şi concluziile expertului, părţile nu au formulat obiecţiuni.

             Anterior depunerii raportului de expertiză, intimaţii-reclamanţi au formulat o cerere de recuzare a expertului motivat de faptul că prin modalitatea în care expertul s-a deplasat la faţa locului fără a convoca părţile în vederea efectuării lucrării, există suficiente motive pentru intimaţi să considere că expertul nu este imparţial.

             Cererea de recuzare a fost respinsă, reţinându-se că în speţă nu s-a dovedit incidenţa cazurilor prevăzute de art.27 pct.7 şi 8 Cod procedură civilă.

             Aşadar, neformulând obiecţiuni cu privire la expertiza întocmită în apel de un expert considerat de reclamanţii-recurenţi „necompetent”, faţă de dispoziţiile înscrise în art.212 (2) Cod procedură civilă care stabilesc că „ expertiza contrarie va trebui cerută motivat la primul termen după depunerea lucrării”, recurenţii nu pot valorifica direct în recurs excepţia privind nulitatea raportului de expertiză, astfel încât, sub acest prim aspect, recursul este nefondat.

             Nefondată este şi critica vizând aplicarea dispoziţiilor art.274 Cod procedură civilă.

             Potrivit art.274 (1) Cod procedură civilă „ partea care cade în pretenţii va fi obligată la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”.

             La baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată, deci temeiul juridic al restituirii se află culpa procesuală dedusă din expresia „ partea care cade în pretenţii”.

             Cheltuielile de judecată se acordă numai în măsura în care au fost dovedite sens în care, la încheierea dezbaterilor părţile vor prezenta instanţei un decont al cheltuielilor făcute, însoţite de acte doveditoare.

             În speţă, instanţa de apel dând câştig de cauză pârâţilor a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că pe fond a respins acţiunea ca neîntemeiată şi făcând aplicarea dispoziţiilor art.274 Cod procedură civilă a obligat pe intimaţii – reclamanţi la plata sumei de  6245 lei cheltuieli de judecată – fond şi apel către pârâţi.

             Au fost avute în vedere pe de o parte, culpa procesuală a reclamanţilor care  au  pierdut procesul  dar  şi actele  doveditoare  prezentate de pârâţi, chitanţele privind plata onorariului de expert şi a onorariului de avocat (filele 98 dosar fond şi filele 153,154 dosar apel).

             Invocarea de către recurenţi a pretinsei legături de rudenie între avocatul pârâţilor şi aceştia nu poate fi avută în seamă şi în nici un caz nu ar justifica o eventuală exonerare a reclamanţilor de la plata cheltuielilor de judecată astfel cum au fost formulate.

             În considerarea celor mai sus arătate, Curtea a constatat că legalitatea deciziei atacate nu este afectată, motiv pentru care a respins recursul ca nefondat.