Anulareacte juridice încheiate în dauna creditorilor.
Legea nr. 85/2006 privind procedura
insolvenţei, art. 80 alin. 1 lit. b şi c
Administratorul judiciar
sau, după caz, lichidatorul poate introduce la judecătorul-sindic acţiuni
pentru anularea constituirilor ori a transferurilor de drepturi patrimoniale
către terţi şi pentru restituirea de către aceştia a bunurilor transmise şi a
valorii altor prestaţii executate, realizate de debitor prin operaţiuni
comerciale în care prestaţia debitorului depăşeşte vădit pe cea primită,
efectuate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii, cu intenţia tuturor părţilor
implicate în acestea de a sustrage bunuri de la urmărirea de către creditori
sau de a le leza în orice alt fel drepturile.In acest fel, legea sancţionează tocmai
reaua-credinţă în exercitarea de către debitor a drepturilor sale, prin acte
juridice încheiate în dauna creditorilor.
Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, deContencios Administrativ şi Fiscal,
Decizia nr. 1644din 4 august
2011.
Prin cererile
formulate de lichidatorul judiciar s-a solicitat anularea contractului de
vânzare cumpărare autentificat sub numărul 371 din data de 25.02.2010 şi repunerea
părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului, respectiv obligarea
pârâtului cumpărător, R R V, la restituirea către SC P SRL în insolvenţă, a
imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare precum şi
anularea contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 174 din data de
02.03.2010
şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului, respectiv
obligarea pârâtei cumpărătoare, la restituirea către debitoarea în insolvenţă,
a fondului de comerţ ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare.
În motivarea
cererii s-a învederat faptul că în intervalul de timp cuprins între momentul
sesizării instanţei şi momentul deschiderii procedurii insolvenţei debitoarea
prin reprezentantul său legal a urmărit prin toate mijloacele posibile
sărăcirea patrimoniului falitei în dauna evidentă a creditorilor cunoscuţi la
acel moment.
Dincolo de
împrejurarea că nu există nicio dovadă a plăţii preţului menţionat în contract,
notarul public neavând în posesia sa vreo factură fiscală şi dovada de achitare
a acesteia, în cauză operează şi prezumţia de fraudă instituită de art. 84
alin. 2 din Legea nr. 85/2006.
În drept,
cererea s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 80 lit. b, c din Legea 85/2006.
Prin sentinţa
nr. 515 din 28.04.2011,
Tribunalul Buzău – Secţia comercială şi de Contencios Administrativ, a admis
cererile formulate de lichidatorul judiciar şi a dispus anularea contractului
de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 371 din 25.02.2010şi repunerea părţilor în situaţia anterioară
încheierii contractului de vânzare cumpărare, respectiv obligarea pârâtului
cumpărător la restituirea către debitoare a imobilului ce a făcut obiectul
contractului.
Prin aceeaşi
sentinţă s-a dispus anularea contractului de vânzare cumpărare autentificat sub
nr. 174 din 02.03.2010
şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului, respectiv
obligarea pârâtei cumpărătoare la restituirea către debitoare a fondului de
comerţ ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare.
Împotriva
sentinţei au declarat recurs .
Curtea a
reţinut că recursurile sunt nefondate potrivit considerentelor ce urmează:
Lichidatorul
judiciar si-a întemeiat cererea in anulare pe dispoziţiile art. 80 alin 1 lit.
b) şi c) din Legea nr. 85/2006, potrivit cărora administratorul judiciar sau, după caz, lichidatorul poate
introduce la judecătorul-sindic acţiuni pentru anularea constituirilor ori a
transferurilor de drepturi patrimoniale către terţi şi pentru restituirea de
către aceştia a bunurilor transmise şi a valorii altor prestaţii executate,
realizate de debitor prin operaţiuni comerciale în care prestaţia debitorului
depăşeşte vădit pe cea primită, efectuate în cei 3 ani anteriori deschiderii
procedurii, cu intenţia tuturor părţilor implicate în acestea de a sustrage
bunuri de la urmărirea de către creditori sau de a le leza în orice alt fel
drepturile.
In acest fel, legea sancţionează tocmai reaua-credinţă în
exercitarea de către debitor a drepturilor sale, prin acte juridice încheiate
în dauna creditorilor. Dacă scopul părţilor contractante sau cel puţin al
debitorului la încheierea actului juridic respectiv l-a constituit fraudarea
creditorilor, atunci actul are o cauză ilicită, iar potrivit art. 966 din Codul
civil, acesta nu poate avea niciun efect.
Obligaţia instanţei de a-şi
motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art.261 cod
procedură civilă, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a
situaţiei de fapt expusă în detaliu încadrarea în drept, examinarea
argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare
argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a
fundamentat soluţia adoptată.
Aceste cerinţe legale impuse de
însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, au fost respectate de instanţa de fond,
iar faptul că soluţia adoptată îi nemulţumeşte pe recurenţi nu poate înlătura
raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.
În cauză motivarea hotărârii
recurate răspunde tuturor exigenţelor legale deoarece examinează efectiv
apărările şi susţinerile părţilor, explicând în termeni accesibili situaţia de
fapt şi dezlegarea în drept statuată de instanţă.
Cu alte cuvinte, concluzia
instanţeieste precedată de o examinare
a chestiunilor de fapt şi de drept ridicate care vizau actele incheiate
fraudulos.
În ceea ce priveşte aplicarea greşită a legii, motiv de
nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, cu privire la
dispoziţiile art. 80 alin.1 lit. b) şi c) din legea nr.
85/2006, Curtea reţine că judecătorul-sindic a făcut o
justă aplicare a dispoziţiilor precitate, dată fiind ipoteza legală, aşa cum
aceasta a fost instituită de legiuitor. Astfel, deşi se susţine că în cauză nu
ar fi fost făcută dovada complicităţii terţilor şi a debitoarei, la fraudarea
creditorilor, acest lucru este dovedit deplin, în primul rând datorită
relaţiilor de rudenie dintre părţi şi a faptului că actele s-au incheiat după
introducerea cererii de deschidere a procedurii insolvenţei. Or, în acest caz,
nu se poate susţine cu suficient temei că tocmai aceste transferuri
patrimoniale, de o valoare relativ ridicată, nu au determinat un dezechilibru
major în situaţia financiară a falitei. În aceste condiţii, în opinia
Curţii, aspectele prezentate de lichidator şi reţinute de
judecătorul-sindicsunt suficiente
pentru a proba complicitatea terţilor, cu falita pentru fraudarea intereselor
sau drepturilor creditorilor acesteia din urmă.
Aşadar, complicitatea pârâţilor, în fraudarea creditorilor
falitei, nu poate fi pusă la îndoială, de altfel, ambele operaţiuni a căror
anulare s-a solicitat în prezenta cauză impunându-se a fi analizate din acest
punct de vedere împreună, pentru că ambele au preţ derizoriu faţă de valoarea
reală, probată de lichidator.
Curtea constată căîn
ambele cazuri aplicarea ipotezei legale cuprinsă înarticolul invocat asupra stării de fapt este
corectă.
Din analiza amănunţită a actelor ce fac obiectul litigiului, rezultă
că părţile contractante au încheiat cu rea-credinţă aceste acte, în dauna
intereselor creditorilor, cu finalitatea diminuării masei active a debitoarei
şi a obţinerii unui avantaj injust de către acestea.
Astfel, toate părţile implicate în această operaţiune juridică se
aflau în legături de strânsă rudenie şi cunoşteau situaţia societăţii
debitoare, în sensul că aveau cunoştinţă de existenţa cererii de deschidere a
procedurii şi de starea de insolvenţă a debitoarei şi de împrejurarea că, prin
scoaterea imobilului în litigiu, din proprietatea societăţii, datoriile către
creditori nu vor mai fi achitate.