avocats.ro
jurisprudență
 
 
 
 


Anulareacte juridice încheiate în dauna creditorilor.

 

Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, art. 80 alin. 1 lit. b şi c

 

Administratorul judiciar sau, după caz, lichidatorul poate introduce la judecătorul-sindic acţiuni pentru anularea constituirilor ori a transferurilor de drepturi patrimoniale către terţi şi pentru restituirea de către aceştia a bunurilor transmise şi a valorii altor prestaţii executate, realizate de debitor prin operaţiuni comerciale în care prestaţia debitorului depăşeşte vădit pe cea primită, efectuate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii, cu intenţia tuturor părţilor implicate în acestea de a sustrage bunuri de la urmărirea de către creditori sau de a le leza în orice alt fel drepturile.In acest fel, legea sancţionează tocmai reaua-credinţă în exercitarea de către debitor a drepturilor sale, prin acte juridice încheiate în dauna creditorilor.

 

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal,

Decizia nr. 1644  din 4 august 2011.

 

Prin cererile formulate de lichidatorul judiciar s-a solicitat anularea contractului de vânzare cumpărare autentificat sub numărul 371 din data de 25.02.2010 şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului, respectiv obligarea pârâtului cumpărător, R R V, la restituirea către SC P SRL în insolvenţă, a imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare precum şi anularea contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 174 din data de 02.03.2010 şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului, respectiv obligarea pârâtei cumpărătoare, la restituirea către debitoarea în insolvenţă, a fondului de comerţ ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare.

În motivarea cererii s-a învederat faptul că în intervalul de timp cuprins între momentul sesizării instanţei şi momentul deschiderii procedurii insolvenţei debitoarea prin reprezentantul său legal a urmărit prin toate mijloacele posibile sărăcirea patrimoniului falitei în dauna evidentă a creditorilor cunoscuţi la acel moment.

Dincolo de împrejurarea că nu există nicio dovadă a plăţii preţului menţionat în contract, notarul public neavând în posesia sa vreo factură fiscală şi dovada de achitare a acesteia, în cauză operează şi prezumţia de fraudă instituită de art. 84 alin. 2 din Legea nr. 85/2006.

În drept, cererea s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 80 lit. b, c din Legea 85/2006.

Prin sentinţa nr. 515 din 28.04.2011, Tribunalul Buzău – Secţia comercială şi de Contencios Administrativ, a admis cererile formulate de lichidatorul judiciar şi a dispus anularea contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 371 din 25.02.2010  şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului de vânzare cumpărare, respectiv obligarea pârâtului cumpărător la restituirea către debitoare a imobilului ce a făcut obiectul contractului.

Prin aceeaşi sentinţă s-a dispus anularea contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 174 din 02.03.2010 şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului, respectiv obligarea pârâtei cumpărătoare la restituirea către debitoare a fondului de comerţ ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare.

Împotriva sentinţei au declarat recurs .

Curtea a reţinut că recursurile sunt nefondate potrivit considerentelor ce urmează:  

Lichidatorul judiciar si-a întemeiat cererea in anulare pe dispoziţiile art. 80 alin 1 lit. b) şi c) din Legea nr. 85/2006, potrivit cărora administratorul judiciar sau, după caz, lichidatorul poate introduce la judecătorul-sindic acţiuni pentru anularea constituirilor ori a transferurilor de drepturi patrimoniale către terţi şi pentru restituirea de către aceştia a bunurilor transmise şi a valorii altor prestaţii executate, realizate de debitor prin operaţiuni comerciale în care prestaţia debitorului depăşeşte vădit pe cea primită, efectuate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii, cu intenţia tuturor părţilor implicate în acestea de a sustrage bunuri de la urmărirea de către creditori sau de a le leza în orice alt fel drepturile.

In acest fel, legea sancţionează tocmai reaua-credinţă în exercitarea de către debitor a drepturilor sale, prin acte juridice încheiate în dauna creditorilor. Dacă scopul părţilor contractante sau cel puţin al debitorului la încheierea actului juridic respectiv l-a constituit fraudarea creditorilor, atunci actul are o cauză ilicită, iar potrivit art. 966 din Codul civil, acesta nu poate avea niciun efect.

Obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art.261 cod procedură civilă, are în vedere  stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. 

Aceste cerinţe legale impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, au fost respectate de instanţa de fond, iar faptul că soluţia adoptată îi nemulţumeşte pe recurenţi nu poate înlătura raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

În cauză motivarea hotărârii recurate răspunde tuturor exigenţelor legale deoarece examinează efectiv apărările şi susţinerile părţilor, explicând în termeni accesibili situaţia de fapt şi dezlegarea în drept statuată de instanţă.

Cu alte cuvinte, concluzia instanţei  este precedată de o examinare a chestiunilor de fapt şi de drept ridicate care vizau actele incheiate fraudulos.

În ceea ce priveşte aplicarea greşită a legii, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, cu privire la dispoziţiile art. 80 alin.1 lit. b) şi c) din legea nr. 85/2006,  Curtea reţine că judecătorul-sindic a făcut o justă aplicare a dispoziţiilor precitate, dată fiind ipoteza legală, aşa cum aceasta a fost instituită de legiuitor. Astfel, deşi se susţine că în cauză nu ar fi fost făcută dovada complicităţii terţilor şi a debitoarei, la fraudarea creditorilor, acest lucru este dovedit deplin, în primul rând datorită relaţiilor de rudenie dintre părţi şi a faptului că actele s-au incheiat după introducerea cererii de deschidere a procedurii insolvenţei. Or, în acest caz, nu se poate susţine cu suficient temei că tocmai aceste transferuri patrimoniale, de o valoare relativ ridicată, nu au determinat un dezechilibru major în situaţia financiară a falitei.  În aceste condiţii, în opinia Curţii, aspectele prezentate de lichidator şi reţinute de judecătorul-sindic  sunt suficiente pentru a proba complicitatea terţilor, cu falita pentru fraudarea intereselor sau drepturilor creditorilor acesteia din urmă. 

Aşadar, complicitatea pârâţilor, în fraudarea creditorilor falitei, nu poate fi pusă la îndoială, de altfel, ambele operaţiuni a căror anulare s-a solicitat în prezenta cauză impunându-se a fi analizate din acest punct de vedere împreună, pentru că ambele au preţ derizoriu faţă de valoarea reală, probată de lichidator.

Curtea constată că  în ambele cazuri aplicarea ipotezei legale cuprinsă în  articolul invocat asupra stării de fapt este corectă.

Din analiza amănunţită a actelor ce fac obiectul litigiului, rezultă că părţile contractante au încheiat cu rea-credinţă aceste acte, în dauna intereselor creditorilor, cu finalitatea diminuării masei active a debitoarei şi a obţinerii unui avantaj injust de către acestea.

Astfel, toate părţile implicate în această operaţiune juridică se aflau în legături de strânsă rudenie şi cunoşteau situaţia societăţii debitoare, în sensul că aveau cunoştinţă de existenţa cererii de deschidere a procedurii şi de starea de insolvenţă a debitoarei şi de împrejurarea că, prin scoaterea imobilului în litigiu, din proprietatea societăţii, datoriile către creditori nu vor mai fi achitate.