Rolul şi valoarea prezumţiilor în soluţionarea procesului civil.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,

Decizia civilă nr. 647 din 28 septembrie 2011. 

Prin decizia civilă nr.647/28.09.2011 Curtea de Apel Ploieşti a respins recursul  formulat de pârâţii I.M. şi I.D. împotriva deciziei civile nr. 61 pronunţată la 10 februarie 2011 de Tribunalul Dâmboviţa, în contradictoriu reclamanta R.E. şi cu autoritatea tutelară P.Ş. având în vedere următoarele considerente:

Din  interpretarea dispoziţiilor art. 59 Codul familiei, rezultă că  acţiunea în stabilirea paternităţii copilului născut din afara căsătoriei are scopul de a reglementa statutul civil al acestuia, vizând, astfel, un  interes major al copilului.

Pentru stabilirea paternităţii în afara căsătoriei, este necesar să se  dovedească, prin orice  mijloace de probă admise de lege, nu numai legătura dintre mama copilului şi presupusul tată în perioada concepţiei, ci şi că tatăl copilului este,  în mod cert,  bărbatul cu care ea a avut  asemenea legături.

În speţa dedusă judecăţii, prin decizia instanţei de apel, nr. 61/10.02.2011, s-a stabilit că  autorul pârâţilor este tatăl minorei A.M., născută la data de 28 aprilie 1999,  încuviinţându-se ca, pe viitor, copilul să poarte numele de familie al tatălui.

Se critică de către recurenţi prin calea de atac formulată, împrejurarea că instanţa a interpretat în mod greşit  legea, respectiv dispoziţiile art. 59 Codul Familiei  şi art. 1199 Cod civil, invocate  în  motivarea hotărârii din apel.

Raţiunea instituirii prezumţiilor (aşa cum  sunt reglementate în art. 1199 Cod civil) rezidă în necesitatea de a descoperi adevărul şi  în acele cazuri în care judecătorul nu are la dispoziţie probe directe. Ele reprezintă, practic, consecinţe pe care magistratul, întemeindu-se pe propria sa putere de judecată şi experienţă, le trage de la un fapt cunoscut la un fapt necunoscut. Aceste prezumţii se întemeiază pe raţionamente  logice pe care  instanţa le foloseşte pentru a determina existenţa sau inexistenţa unui fapt, iar potrivit art. 1203 Cod civil,  prezumţia stabilită de judecător trebuie să aibă „o greutate şi  puterea de a  naşte probabilitatea”.

În cauză, raportat la specificul pricinii deduse judecăţii,  la principiul interesului superior  al copilului,  pe baza interpretării  probelor administrate , tribunalul a stabilit că numitul I.M. este  tatăl minorei R.A.M. În acest sens,  pe baza analizei coroborate a declaraţiilor de martori cu atitudinea procesuală a pârâţilor, instanţa a reţinut că s-a dovedit convieţuirea părţilor în perioada concepţiei copilului, faptul că relaţia reclamantei cu autorul pârâţilor era una de durată, I.M. recunoscând public că minora era fiica sa , de creşterea căreia s-a ocupat efectiv.

Cert este că, la stabilirea acestei soluţii,  instanţa a uzitat şi de prezumţie ca  mijloc de probă, interpretând  faptul că împiedicarea de către pârâţi a administrării unei probe ( respectiv refuzul categoric al acestora de a se prezenta la INML Mina Minovici în  vederea efectuării expertizei ADN) şi a stabilirii adevărului, face să se  presupună că adevărul ce trebuia stabilit este unul cu consecinţe negative în ceea ce îi priveşte pe pârâţi,  şi anume, faptul că autorul acestora este tatăl minorei din cauza de faţă.

În raport de situaţia expusă în precedent, nu a  putut fi  primită critica recurenţilor  în sensul că tribunalul ar fi făcut  o greşită interpretare  a dispoziţiilor art. 59 Codul familiei  şi art. 1199 Cod civil.

Pe de altă parte, susţinerile pârâţilor în sensul că hotărârea nu ar fi motivată în drept şi astfel s-au încălcat dispoziţiile art. 261 alin. 5 C.pr.civilă,  au fost înlăturate, întrucât lecturând conţinutul deciziei atacate, s-a constatat că instanţa a fundamentat şi explicat, în detaliu,  măsurile adoptate,  oferind instanţei de control judiciar o înlănţuire logică a faptelor şi regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia  prezentată în dispozitiv. Totodată, s-au expus clar şi concis argumentele  de fapt  şi de drept care au format convingerea  instanţei, precum  şi cele pentru care  s-au înlăturat anumite cereri ale părţilor,  s-a făcut referire la opinii  din doctrină  în materia supusă judecăţii, astfel încât motivarea răspunde, pe deplin, exigenţelor instituite de art. 261 alin. 5 C.pr.civilă.

În ceea ce  priveşte nemulţumirea recurenţilor referitoare la modul în care   instanţa a interpretat depoziţiile martorilor audiaţi în cauză Curtea nu a mai procedat la  analizarea acesteia, având  în vedere că vizează motive de netemeinicie, iar recursul, în actuala reglementare, poate fi exercitat numai pentru unul din cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C.pr.civilă.

            În raport de aceste considerente, Curtea a apreciat, că în cauză  nu sunt incidente  dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C.pr.civilă, invocate de recurenţi în susţinerea căii de atac, motiv pentru care,  în baza art. 312 alin. 1 C.pr.civilă, a respins, ca nefondat, recursul  menţinând ca legală şi temeinică  decizia atacată.

(Judecător Veronica Grozescu)