Stabilirea
cuantumului indemnizaţiei de concediu. Principiul neretroactivităţii în timp a
legii civile.
Art.145
din Codul muncii
Art.1
din legea nr.118/2010
Art.1
din Codul civil
Dreptul la
plata indemnizaţiei de concediu, era reglementat în favoarea reclamanţilor prin
dispoziţiile art.145 din Codul muncii, potrivit cărora pentru perioada
concediului de odihnă, salariatul beneficiază de o indemnizaţie calculată în raport de media zilnică a
drepturilor salariale din ultimele 3 luni anterioare celei în care este
efectuat concediul, multiplicată cu numărul de zile de concediu. Plata
indemnizaţiei urmează a se face de către angajator cu cel puţin 5 zile
lucrătoare înainte de plecare în concediu.
De asemenea,
Curtea a reţinut că dreptul reclamanţilor la plata indemnizaţiei de concediu
s-a născut anterior intrării în vigoare Legii nr.118/2010, privind unele măsuri
necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.
Potrivit art.1
din legea nr.118/2010, „Cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizaţiilor
lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizaţii şi alte drepturi salariale,
precum şi alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu
prevederile Legii cadru nr.330/2010, privind salarizarea unitară a
personalului plătit din fonduri publice şi ale OUG nr. 1/2010 privind
unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din
sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în
domeniul bugetar, se diminuează cu 25%”.
Aceste
prevederi de diminuare a veniturilor bugetare s-au aplicat începând cu data
intrării în vigoare a legii, respectiv începând cu data de 03.iulie 2010.
Diminuarea
indemnizaţiei de concediu în condiţiile Legii nr.118/2010, intrată în vigoare
la o dată anterioară în care s-a născut dreptul reclamanţilor de a primi o sumă
calculată în raport de media zilnică a drepturilor salariale din ultimele 3
luni anterioare celei în care este efectuat concediul, este de natură să
încalce principiul reglementat de art.1 din Codul civil al neretroactivităţii
legii în timp, pentru următoarele argumente.
Reclamanţii au
intrat în concediu de odihnă în luna iulie 2010, iar indemnizaţia de concediu
trebuia calculată raportat la drepturile lor salariale din cele trei luni
anterioare. Data plăţii acestei indemnizaţii trebuia să se facă cu 5 zile
lucrătoare înainte de plecare în concediu, moment ce se situa înainte de
intrarea în vigoare a Legii nr.118/2010, astfel că aplicându-se o diminuare de
25% s-au aplicat retroactiv dispoziţiile acestui act normativ, argument în
raport de care, în mod corect instanţa de fond a apreciat dreptul reclamanţilor
la plata diferenţei dintre suma încasată în mod efectiv şi aceea rezultată în
urma diminuării.
(Decizia civilă nr. 1658/R-CM/03 octombrie
2011)
Prin cererea
înregistrată la data de 10.02.2011, Sindicatul Învăţământ M., pentru C.I. ş.a.,
a chemat în judecată Şcoala cu clasele I-VIII nr.1 „O.I.” şi Municipiul C.
pentru a fi obligaţi la plata diferenţei indemnizaţiei de concediu rezultată
din suma efectiv încasată ca urmare a reducerii cu 25% şi a ceea ce s-ar fi
cuvenit, actualizată în raport de rata inflaţiei la data plăţii.
În motivarea
acţiunii s-a arătat că reclamanţii au beneficiat de o indemnizaţie de concediu,
care trebuia plătită cu 5 zile înainte de plecarea în concediu de către
unitatea angajatoare, potrivit art.145 din Codul muncii şi art.7 din HG
nr.250/1992, însă această indemnizaţie în mod greşit a fost plătită după
intrarea în vigoare a Legii nr.118/2010, fiind diminuată cu 25%.
Prin sentinţa
civilă nr.935/06.05.2011 a fost admisă acţiunea în sensul că Şcoala cu clasele
I-VIII nr.1 „O.I.” a fost obligată să calculeze şi să plătească fiecărui
reclamant indemnizaţia de concediu de odihnă aferentă anului 2010 în cuantum
integral, nediminuată cu 25%, respectiv să plătească diferenţa dintre suma
efectiv încasată şi aceea nediminuată, actualizată în raport de indicele de
inflaţie.
Municipiul C.
prin Primar a fost obligat să asigure fondurile necesare plăţii acestor
drepturi.
Pentru a
pronunţa o astfel de soluţie, instanţa de fond a reţinut în esenţă că
reclamanţii sunt salariaţii Şcolii cu clasele I-VIII nr.1 „O.I.”, care pe
durata concediului de odihnă au dreptul la o indemnizaţie calculată în raport
cu numărul de zile de concediu, înmulţite cu media zilnică a salariului de
bază, sporului de vechime, indemnizaţiei pentru funcţia de conducere după caz,
corespunzătoare fiecărei luni calendaristice, aceasta urmând să se plătească cu
5 zile înainte de concediu.
Reclamanţii au
intrat în concediu înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.118/2010, însă în
mod nelegal indemnizaţia a fost diminuată cu 25%, măsură de natură să încalce
prevederile art.1 alin.1 din protocolul Adiţional la Convenţia pentru
Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale, precum şi a prevederilor
Declaraţiei Universale a Drepturilor omului, ale Cartei Drepturilor
Fundamentale a Uniunii Europene, norme ce se aplică cu prioritate faţă de
regulile de drept intern.
Împotriva
hotărârii a formulat recurs Municipiul C., pentru motivul prevăzut de art.304
pct.9 Cod procedură civilă, în dezvoltarea căruia s-a arătat că în mod greşit
instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive, iar pe
fond a admis acţiunea încălcând dispoziţiile Legii nr.118/2010, privitoare la
reducerea drepturilor salariale cu 25%, pentru personalul angajat şi plătit cu
sume provenind din bugetul de stat.
Examinând
actele şi lucrările dosarului şi sentinţa recurată, prin prisma motivelor de
recurs invocate de recurent, Curtea a respins ca nefondat recursul pentru
următoarele considerente:
Dreptul la
plata indemnizaţiei de concediu, era reglementat în favoarea reclamanţilor prin
dispoziţiile art.145 din Codul muncii, potrivit cărora pentru perioada
concediului de odihnă, salariatul beneficiază de o indemnizaţie calculată în raport de media zilnică a
drepturilor salariale din ultimele 3 luni anterioare celei în care este
efectuat concediul, multiplicată cu numărul de zile de concediu. Plata
indemnizaţiei urmează a se face de către angajator cu cel puţin 5 zile
lucrătoare înainte de plecare în concediu.
Dreptul
reclamanţilor la plata indemnizaţiei de concediu s-a născut anterior intrării
în vigoare Legii nr.118/2010, privind unele măsuri necesare în vederea
restabilirii echilibrului bugetar.
Potrivit art.1
din legea nr.118/2010, „Cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizaţiilor
lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizaţii şi alte drepturi salariale,
precum şi alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu
prevederile Legii cadru nr.330/2010, privind salarizarea unitară a
personalului plătit din fonduri publice şi ale OUG nr. 1/2010 privind
unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din
sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în
domeniul bugetar, se diminuează cu 25%”.
Aceste
prevederi de diminuare a veniturilor bugetare s-au aplicat începând cu data
intrării în vigoare a legii, respectiv începând cu data de 03.iulie 2010.
Diminuarea
indemnizaţiei de concediu în condiţiile Legii nr.118/2010, intrată în vigoare
la o dată anterioară în care s-a născut dreptul reclamanţilor de a primi o sumă
calculată în raport de media zilnică a drepturilor salariale din ultimele 3
luni anterioare celei în care este efectuat concediul, este de natură să
încalce principiul reglementat de art.1 din Codul civil al neretroactivităţii
legii în timp, pentru următoarele argumente.
Reclamanţii au
intrat în concediu de odihnă în luna iulie 2010, iar indemnizaţia de concediu
trebuia calculată raportat la drepturile lor salariale din cele trei luni
anterioare. Data plăţii acestei indemnizaţii trebuia să se facă cu 5 zile
lucrătoare înainte de plecare în concediu, moment ce se situa înainte de
intrarea în vigoare a Legii nr.118/2010, astfel că aplicându-se o diminuare de
25% s-au aplicat retroactiv dispoziţiile acestui act normativ, argument în
raport de care, în mod corect instanţa de fond a apreciat dreptul reclamanţilor
la plata diferenţei dintre suma încasată în mod efectiv şi aceea rezultată în
urma diminuării.
Cel de-al
doilea motiv de recurs se referă la soluţia greşită asupra excepţiei calităţii
procesual pasive a municipiului Câmpulung.
Tribunalul a
obligat recurentul să asigure fondurile necesare plăţii drepturilor salariale
stabilite în favoarea fiecărui reclamant, având în vedere calitatea de
autoritate publică care are competenţa săvârşirii unor operaţiuni de alocare a
fondurilor necesare plăţii drepturilor salariale potrivit art.104 alin.2 din
legea nr.1/2011, privind educaţia naţională, în sensul că finanţarea de bază
pentru cheltuielile de personal se asigură din bugetul de stat, din sume
defalcate din taxa pe valoarea adăugată şi alte venituri ale bugetului de stat,
prin bugetele locale.
Obligaţia Municipiului C.
de a aloca fondurile finanţate din bugetul de stat pentru plata drepturilor
salariale ale personalului didactic a constituit argumentul justificării
calităţii procesual pasive a acestui reclamant, motiv pentru care în baza
art.312 Cod procedură civilă recursul a fost respins ca nefondat.