Competenţa în materia contractelor
individuale de muncă este reglementată prin secţiunea 5, art. 18, 19, 20 din
Regulamentul (CE) nr. 44/22.12.2000 al Consiliului privind competenţa
judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi
comercială.
Prin art.18 alin.(1) din Regulament se
prevede că: „în materia contractelor individualede muncă, competenţa se determină în
conformitate cu dispoziţiile din prezenta secţiune, fără a se aduce atingere
art.4 şi art.5 punctul 5 – alin.(2) : Dacă un angajat încheie un contract
individual de muncă cu un angajator care nu are domiciliul pe teritoriul unui stat
membru însă are o sucursală, agenţie sau altă unitate pe teritoriul uneia
dintre statele membre, se consideră în cazul contestaţiilor privind exploatarea
sucursalei, agenţiei sau unităţii, că angajatorul are domiciliul pe teritoriul
statului respectiv.
Art.19 din Regulament stipulează că: „un
angajator domiciliat pe teritoriul unui stat membru poate fi acţionat în
justiţie:
1) înaintea instanţelor din statul membru pe
teritoriul căruia este domiciliul sau
2) în alt stat membru:
a) înaintea instanţelor din locul în care
angajatul îşi desfăşoară în mod obişnuit activitatea sau înaintea instanţelor
din ultimul loc în care acesta şi-a desfăşurat activitatea sau
b) dacă angajatul nu-şi desfăşoară sau nu
şi-a desfăşurat în mod obişnuit activitatea pe teritoriul aceleaşi ţări,
înaintea instanţelor din locul unde este sau a fost situată întreprinderea care
l-a angajat pe acesta.
Art.20 din Regulament prevede următoarele:
alin. 1) Acţiunea angajatorului poate fi
introdusă decât înaintea instanţelor din statul membru pe teritoriul căruia
angajatul îşi are domiciliul;
alin. 2) Dispoziţiile prezentei secţiuni nu
aduc atingere dreptului de a introduce o cerere reconvenţională la instanţa
sesizată cu cerere iniţială, în conformitate cu prezenta secţiune.
Art. 18, 19, 20 din Regulamentul (CE) nr. 44/2000
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub
nr.2651/118/2010, reclamantul G.I., în contradictoriu cu pârâta O.B. GMBH &
CO.KG, a solicitat instanţei, ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se
dispună obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale datorate, în sumă de 13
425 $.
În motivarea cererii se arată că reclamantul a
fostangajat al pârâtei, în baza
contractului individual de muncă din data de 29.06.2009, în funcţia de
comandant al navei P. Reclamantul susţine că şi-a îndeplinit toate obligaţiile
contractuale, dar angajatorul nu i-a achitat toate drepturile băneşti, rămânând
un rest de plată în sumă de 13 425 $, reprezentând drepturi salariale pentru
lunile octombrie şi noiembrie 2009.
În motivare se mai arată că pentru luna noiembrie suma
datorată este de 6525,24 $, iar pentru luna octombrie suma este de 6900$.
Pârâta, legal citată, a formulat întâmpinare, prin
care a invocat excepţia necompetenţei instanţelor din România, iar pe fondul
cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată. În motivare se susţine că
angajatorul nu datorează sumele solicitate cu titlu de salariu, invocând art.13
alin 1 pct.7 şi alin 2 din contractul de angajare, care prevăd că în cazul unei
delapidări, a unor daune provocate prin fraudă de către un membru de echipaj,
angajatorul este îndrept a reţine orice sume datorate angajatului în vederea
recuperării prejudiciului creat.
Prin întâmpinare se susţine că la data de 20.08.2009,
reclamantul, în calitate de comandant, a primit ordin să alimenteze nava P. cu
1000 tone de combustibil, iar acesta – după ce a consultat opinia şefului
mecanic, care a apreciat că doar o cantitate de 750 tone mai poate fi încărcată
– a comandat totuşi încărcarea a 1000 tone de combustibil. Ulterior, nava a
continuat voiajul spre America de Sud, unde a trebuit să se alimenteze din nou
pentru a ajunge în siguranţă la destinaţie. Pe drum reclamantul a informat
societatea pârâtă că nu-i ajunge combustibilul de la bord, astfel încât nava a
trebuit să devieze de la cursul firesc, pentru a se aproviziona cu 300 tone de
combustibil.
Pârâta a dispus o anchetă cu privire la alimentările
cu combustibil, ca urmare a faptului că s-au creat suspiciuni faţă de modul în
care reclamantul gestionează nava aflată sub comanda sa, care a generat
cheltuieli suplimentare. Pârâta apreciază că reclamantul a creat o pagubă în
valoare de 238 041,24 USD, în patrimoniul său, ca urmare a acţiunilor sale
frauduloase.
Pârâta a formulat şi o cerere reconvenţională, prin
care a solicitat obligarea reclamantului la plata sumei de 238 041,24 USD, în
temeiul disp.art.969 şi urm. din Codul civil.
Ulterior, pârâta a formulat o cerere prin care aduce
la cunoştinţa instanţei că îşi micşorează câtimea obiectului cererii
reconvenţionale la suma de 30.795,54 USD, în echivalentul monedei naţionale,
reprezentând valoarea prejudiciului cauzat ca urmare a devierii navei de la
cursul de destinaţie. În motivare se susţine că există dificultăţi de
probaţiune, fiind vorba despre o cauză cu elemente de extraneitate, precum şi
faptul că pretenţiile pârâtei fac obiectul unei cercetări penale, pe rolul
parchetului din Hamburg.
Asupra
excepţiei de necompetenţă a instanţei
Instanţa a pronunţat încheierea din data de
21.06.2010, prin care a respins, ca nefondată, excepţia necompetenţei generale
a instanţelor române în soluţionarea cauzei, excepţie invocată de pârâtă,
pentru următoarele considerente:
Potrivit art.19 din Legea nr.187/2003 privind competenţa de
jurisdicţie, recunoaşterea şi executarea în România a hotărârilor în materie
civilă şi comercială pronunţate în statele membre ale Uniunii
Europene „(1) Un angajator nu poate
introduce acţiuni decât la instanţele de pe teritoriul României sau ale
statului membru în care angajatul îşi are domiciliul.
(2) Dispoziţiile prezentei secţiuni nu aduc atingere dreptului
angajatorului de a introduce o cerere reconvenţională la instanţa la care, în
conformitate cu prezenta secţiune, acţiunea iniţială este în curs.”
În cauză, pârâta a
formulat cerere reconvenţională, a cărei soluţionare este de competenţa
exclusivă a instanţelor române, respectiv a Tribunalului Constanţa, potrivit
art.284 din Codul muncii, cerere reconvenţională ce a fost introdusă la
instanţa la care acţiunea iniţială este în curs.
Dispoziţiile legale
sunt aplicabile întrucât ţările în care părţile îşi au sediul, respectiv
domiciliul sunt state membre ale Uniunii Europene.
Încauză au
fost administrate: proba cu înscrisuri şi cu interogatoriul reclamantului.
Prin sentinţa civilă nr.2961 din data de 17 mai 2011,
pronunţată în dosarul civil nr.2651/118/2010, Tribunalul Constanţa a admis acţiunea
principală formulată de reclamantul G.I.în contradictoriu cu pârâta reconvenientă O.B. GMBH & CO KG.
A obligat pârâta, către reclamant, la plata drepturilor
salariale cuvenite pentru perioada octombrie – noiembrie 2009, în cuantum
de13.425 $ şi a respins ca nefondată, cererea reconvenţională.
În temeiul dispoziţiilor art.274 Cod procedură civilă
a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2000 lei, în
favoarea reclamantului.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima
instanţăa reţinut următoarele:
Asupra
acţiunii principale
Conform contractului de angajare încheiat între părţi
la data de 29.06.2009, reclamantul a fost angajat pentru o perioada de 5 +/- 1
luni, în funcţia de comandant, cu un salariu lunar de 7134 USD.
Potrivit dispoziţiilor din art.11 al acestui contract,
raportul de muncă încetează la iniţiativa angajatorului în cazul în care
comandantul îşi neglijează constant îndatoririle, comite o infracţiune,
prejudiciază cu bună ştiinţa proprietatea angajatorului sau marfa de la bordul
navei; comandantul este răspunzător a acoperi cheltuielile generate de acestea,
iar angajatorul poate reţine/confisca salarii neplătite în vederea acoperirii
prejudiciului creat.
Prin răspunsurile date la interogatoriul formulat de
către pârâtă, reclamantul recunoaşte că alimentarea navei cu combustibil nu
este sarcina sa şi a dispus alimentarea la solicitarea şefului mecanic şi ca
urmare a calculelor efectuate de către acesta. De asemenea, reclamantul
recunoaşte că a avut suspiciuni cu privire la sinceritatea raportărilor date de
şeful mecanic şi a informat proprietarul navei, care a dispus devierea de la
cursul firesc.
Poziţia procesuală a pârâtei a fost de recunoaştere a
faptului că nu a efectuat plata restului de drepturi salariale către reclamant,
prevalându-se de prevederile contractuale invocate, apreciind că în această
modalitate prejudiciul pe care susţine că reclamantul l-a creat, poate fi parţial
acoperit.
Dispoziţiile art. 39 din Codul muncii prevăd că
salariatul are dreptul la salarizare pentru munca depusă.Potrivit art.154 alin.2 „pentru munca prestată in baza contractului
individual de muncă fiecare salariat are dreptul la un salariu exprimat in
bani.”
Modalitatea de plată a salariului este stabilită prin
dispoziţiile art. 161 alin.1 din legea nr.53/2003 in sensul că acesta se
plăteşte in bani cel puţin o dată pe lună, la data stabilită in contractul
individual de muncă, in contractul colectiv de muncă aplicabil sau in
regulamentul intern, după caz.
În temeiul art.163 alin.1 din acelaşi act normativ
executarea obligaţiei de plată a salariului se dovedeşte prin semnarea statelor
de plată sau prin orice alte documente justificative.
Deşi, potrivit art.287 din Legea nr.53/2003 in
conflictele de muncă sarcina probei incumbă angajatorului, se constata ca
pârâta nu a făcut dovada achitării efective a tuturor drepturilor salariale
cuvenite reclamantului pentru perioada de referinţă prin documente
justificative. De altfel, aşa cum s-a menţionat, pârâta recunoaşte că datorează
o diferenţă de drepturi băneşti de natură salarială, către reclamant.
În aceste condiţii, instanţa constată că reclamantul
şi-a îndeplinit obligaţia de a presta muncă, justificând astfel remunerarea
potrivit textelor de lege enunţate.
În raport de considerentele expuse, instanţa a
admisacţiunea reclamantului, iar pârâta
va fi obligată la plata drepturilor salariale, aferente perioadei solicitate de
reclamant.
Asupra
cererii reconvenţionale
Din probele administrate în cauză, instanţa a
constatatcă nu s-a făcut dovada
îndeplinirii condiţiilor impuse prin dispoziţiile art.11 din contractul de
angajare încheiat între părţi la data de 29.06.2009, invocate de către pârâta
reconvenientă.
Astfel, nu s-a dovedit că reclamantul, în calitate de
comandant, şi-a neglijează constant îndatoririle, atâta timp cât, pe de o
parte, atribuţiile legate de aprovizionarea navei şi completarea documentelor
de aprovizionare sunt în sarcina şefului mecanic, iar dispoziţia de deviere a
navei de la cursul stabilit iniţial a fost dată de către compania angajatoare,
iar pe de altă parte, reclamantul a dispus aprovizionarea navei ca urmare a
verificărilor şi cererii făcute de către şeful mecanic.
În acelaşi timp nu s-a făcut dovada comiterii unei
infracţiuni de către reclamant, acţiune care trebuie constatată de către o
instanţă penală specializată, pentru a se putea stabili cu certitudine că
reclamantul este cel care a prejudiciat cu bună ştiinţa proprietatea
angajatorului sau marfa de la bordul navei.
În consecinţă, s-a constatatcă nu sunt incidente în prezenta cauză
dispoziţiile contractuale care permit angajatorului să refuze plata drepturilor
de natură salarială, în vederea acoperirii eventualului prejudiciului creat de
către angajatul său.
Având în vedere aceste considerente, instanţa a
respins cererea reconvenţională, întrucât nu este fondată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta O.B.
GMBH & Co.KG.
Critica
sentinţei prin motivele de recurs a vizat în esenţă următoarele:
1. În conformitate cu dispoziţiile art.304 pct.3
modificat Cod procedură civilă, apreciază că hotărârea recurată a fost
pronunţată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe,
invocată în condiţiile legii.
Tribunalul Constanţa, Secţia Civilă (ca
de altfel orice altă instanţă din România), nu era competent a soluţiona cauza,
pentru motivele invocate de pârâtă încă de la primul termen de judecată în
fond, în susţinerea excepţiei de necompetenţă generală a instanţelor române,
raportată la situaţia de fapt relevată în dosar.
Astfel cum a mai arătat, apreciază că
legea aplicabilă contractului de angajare încheiat între pârâtă, ca angajator
(operator al navei P.) şi reclamantul G.I. (comandant al navei menţionate) nu
este legea română, ci legea germană, contractul fiind încheiat la data de
29.06.2009 la Hamburg,
Germania.
În cazul de faţă, conform dispoziţiilor
art.102 lit.”b” din Legea nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor
de drept internaţional privat, apreciază că legea aplicabilă contractului de
angajare a numitului G.I. este cea germană, sediul pârâtei, ca angajator, fiind
în Hamburg, Germania, dat fiind şi faptul că reclamantul, în calitate de
comandant al navei P. (Pav.Liberia).
Privitor la legea germană, aceasta
stabileşte competenţa instanţelor de la sediul angajatorului, adică al pârâtei,
în soluţionarea unui conflict de muncă având un obiect patrimonial (art.17 alin.1
coroborat cu paragraful 29 alin.1 din Codul german de procedură civilă – ZPO: ”jurisdicţia
generală în cazul municipalităţilor, corporaţiilor, companiilor,
cooperativelor, asociaţiilor, fundaţiilor şi instituţiilor ce pot sta în
justiţie, este determinată de sediul lor principal. Sediul este, cu excepţia
unor prevederi contrare, acolo unde se efectuează administrarea lor”).
Instanţa de fond, trecând peste
motivele de mai sus, dar şi peste argumentele în apărare prezentate de către
reclamant, în mod vădit nefondate (se susţinea competenţa instanţelor române,
determinată de sediul societăţii de crewing/recrutare prin intermediul căreia
reclamantul a fost angajat de pârâtă), a soluţionat în mod greşit excepţia
acesteia, respingând-o ca nefondată prin încheierea de şedinţă din data de
21.06.2010, pe considerentul prevederilor art.19 din Legea nr.187/2003 privind
competenţa de jurisdicţie, recunoaşterea şi executarea în România a hotărârilor
în materie civilă şi comercială pronunţate în statele membre ale Uniunii
Europene. Acestea dispun că: „1) Un angajator nu poate introduce acţiuni decât
la instanţele de pe teritoriul României sau ale statului membru în care
angajatorul îşi are domiciliul; 2) Dispoziţiile prezentei acţiuni nu aduc
atingere dreptului angajatorului de a introduce o cerere reconvenţională la
instanţa la care, în conformitate cu prezenta secţiune, acţiunea iniţială este
în curs”.
În primul rând, Legea nr.187/2003, pe a
cărei prevederi se sprijină analiza sa, nu mai era în vigoare la data
introducerii acţiunii şi a pronunţării soluţiei privind excepţia necompetenţei
generale ale instanţelor din România. Acest act normativ a fost abrogat în mod
expres prin O.U.G.nr.119/28.12.2006 privind unele măsuri necesare pentru
aplicarea unor regulamente comunitare de la data aderării României la Uniunea Europeană.
În al doilea rând, chiar raportat la
aceste norme abrogate, analiza nu este corectă. Nu se poate aprecia asupra
competenţei judecătoreşti în soluţionarea cauzei, pornind de la competenţa
privind cererea reconvenţională, consecinţă a demersului iniţiator, acţiunea principală
formulată de reclamantul G.I.
În atari condiţii (abrogarea
reglementărilor avute în vedere de instanţa de fond, şi incorectitudinea
interpretărilor sale), apreciază că în cauză sunt incidente dispoziţiile
art.102 lit.”b” din Legea nr.105/1992, potrivit căreia unui contract individual
de muncă cu elemente de extraneitate (în cazul pârâtei, naţionalitatea
angajatorului), i se va aplica legea statului pe al cărui teritoriu se află
sediul întreprinderii angajatoare, dacă acesta îşi îndeplineşte munca în mai
multe state (n.n. performând voiaje internaţionale labordul unei nave maritime arborândun alt pavilion). De asemenea, cele mai
puternice legături ale contractului de muncă, în cazul pârâtei, se creează în
Germania şi nu cu un alt stat.
În consecinţă, legea aplicabilă fiind
cea germană, trebuie urmate prevederile acesteia, care dispus, astfel cum a
arătat, că litigiile de muncă se soluţionează de instanţa de la sediul
angajatorului – în cazul pârâtei, Tribunalul civil din Hamburg.
2. Pe fondul cauzei, consideră că
instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală, motivul de
recurs circumscriindu-se dispoziţiilor art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
Astfelcum a arătat pe parcursul judecăţii în prima fază judiciară, pârâta s-a
opus în mod nejustificat plăţii către reclamant a sumei pretinse cu titlu de
salarii restante aferente perioadei de îmbarcare octombrie-noiembrie 2009,
invocând excepţia neexecutării contractului de angajare/înrolare perfectat de
părţi, în temeiul clauzelor sale care îndrituiesc pârâta, în calitatea sa de
angajator, să reţină din salariul datorat angajatului (în speţă G.I., comandant
al M/N P.) orice sume de bani destinate acoperirii unor prejudicii pe care
acesta le-a cauzat angajatorului prin fraudă.
Concret, pârâta precizează că a
comandat şi achiesat la plata unei cantităţi de 1000 tone păcură în timpul
escalei din Portul Fujairah, în condiţiile în care cunoştea faptul că în
tancurile navei nu pot intra decât 750 tone, compania plătind astfel un surplus
fictiv, de 250 tone, înţelegându-se sub acest aspect atât cu şeful mecanic Y.S.A.,
cât şi cu reprezentantul companiei greceşti de livrare a combustibilului – A.M.P.
LLC. Mai mult, ulterior, în plin marş, a permis ca nava de sub comanda sa să
rămână în mod periculos aproape fără combustibil, punându-se astfel în iminentă
primejdie nava, prin mobilitate şi astfel starea sa de navigabilitate,
echipajul şi marfa transportată, impunându-se astfel o deviere de la curs, în
vederea aprovizionării urgente cu combustibil.
Toate aceste fapte, odată cunoscute de
către pârâtă, au generat în continuare pierderi însemnate, prin cheltuielile
antamate cu anchetarea firească a cazului.
În mod cu totul incorect se apără
reclamantul, declarând că nu el, ci şeful mecanic răspunde de situaţia
combustibilului de la bord, de urmărirea consumului şi solicitarea necesarului
de păcură, numitul Y. fiind blamabil pentru cele întâmplate.
Potrivit regulamentelor maritime
internaţionale general acceptate, a bunei practici marinăreşti şi de ce nu, a
tuturor studiilor avute de numitul Gheorghe Ilie, în baza cărora a ajuns la
funcţia actuală, comandantul navei este răspunzător a tot ceea ce se întâmplă
cu nava sub comanda sa, fiind cel în ultimă instanţă responsabil în faţa
armatorului pentru faptele prejudiciabile săvârşite atât de sine, cât şi de
membrii echipajului din subordine.
Din întregul probatoriu administrat în
cauză, din declaraţia şefului mecanic Y., şi în special din declaraţia olografă
a lui G.I., precum şi în răspunsul său din interogatoriu, rezultă fără dubiu,
în accepţiunea pârâtei, neglijenţa, ba chiar reaua credinţă cu care actualul
reclamant şi-a îndeplinit funcţia de comandant al navei Palawan, consecinţele
acţinilor/inacţiunilor sale fiind extrem de prejudiciabile pentru pârâtă.
Prin
întâmpinarea formulată, reclamantul G.I. a solicitat respingerea recursului şi
menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei civile recurate, având în vedere
următoarele:
1. În ceea ce priveşte excepţia
necompetenţei generale a instanţelor române în soluţionarea cauzei,
solicitărespingerea acesteia pentru
următoarele motive:
Conform prevederilor art.149 alin.1
pct.2 din Legea 105/1992 „Instanţele judecătoreşti române sunt competente dacă
(…) sediul pârâtului, persoană juridică, se află în România; în sensul
prezentului articol, persoana juridică străină este socotită cu sediul în
România şi în cazul în care are pe teritoriul ţării o filială, o sucursală, o
agenţie sau o reprezentanţă”.
În situaţia de faţă, agenţia de
angajare personal a intimatei se află în România. Aceasta este F.S.S. SRL, Bdul
E. nr.3, Constanţa, condiţiile prevăzute de art.149 alin.1 pct.2 din Legea
105/1992 fiind astfel îndeplinite, competenţa instanţelor judecătoreşti române
fiind atrasă în cauză.
Legea germană nu are nicio relevanţă în
prezenta cauză, având în vedere faptul că reclamantul este cetăţean român, cu
domiciliul în România, prevederile Convenţiilor internaţionale în materie
invocate mai sus precum şi prevederile Legii nr.105/1992 cu privire la
reglementarea raporturilor de drept internaţional privat având deplină
aplicabilitate.
2. În ceea ce priveşte fondul cauzei,
solicită a se observa faptul că instanţa de fond în mod corect a admis acţiunea
formulată de reclamant şi a dispus obligarea acestora la plata drepturilor
salariale cuvenite pentru perioada octombrie-noiembrie 2009, în cuantum de
13.425 USD, la plata cheltuielilor de judecată şi arespins cererea reconvenţională formulată de
recurentă.
În temeiul art.39 din Codul muncii
salariatul are „dreptul la salarizare pentru munca depusă” iar în temeiul art. 40
alin.2 angajatorul are obligaţia „să acorde salariatului toate drepturile ce
decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil şi din contractele
individuale de muncă”.
Reclamantul precizează că, iniţial,
societatea pârâtă printr-o cerere reconvenţională a solicitat obligarea sala plata sumei de 238.041 USD ce reprezintă
un prejudiciu creat prin comportament fraudulos avut în calitateasa de comandant al navei Palawan, acuzaţii
nefondate şi care nu au putut fi probate. Ulterior, realizând că nu intră în
atribuţiunile comandantului operaţiunea de aprovizionare cu combustibil şi că
nu-şi pot întemeia cererea nici măcar pe neglijenţă darămite pe fraudă,
reconvenienţii au renunţat la pretenţia reprezentând contravaloarea
combustibilului, aceştia limitându-şi pretenţiile solicitate prin cererea
reconvenţională la suma de 30.795,54 USD.
Societatea pârâtă prin întâmpinarea
depusă la dosarul cauzei, prezintă anumite aspecte, total eronate, cu privire
la situaţia de fapt de la bordul navei Palawan, motivând prin acestea tocmai
neplata drepturilor salariale cuvenite.
Precizează expres că, comandantul navei
nu poate dispune aprovizionarea navei cu combustibil, solicitarea de
aprovizionare fiind transmisă companiei ca urmare a verificărilor şi cererii
făcute de şeful mecanic, precum şi că doar compania decide şi este
răspunzătoare de devierea navei către Portul Victoria pentru realimentare,
comandantul doar executând ordinele primite de la companie. O eventuală culpă
la alimentarea navei cu combustibil, dacă există, aparţine şefului mecanic al
navei şi nu comandantului acesteia, în condiţiile în care singurul responsabil
pentru alimentarea navei cu combustibil este şeful mecanic. Reclamantul nu a semnat
nici un document în acest sens, neavând nici un fel de atribuţie în primirea şi
gestionarea combustibilului de la bordul navei.
Analizând sentinţa recurată din prisma
criticilor formulate, Curtea a admis recursul ca fondat pentru următoarele
considerente:
Între reclamantul G.I. şi pârâta O.B.
GMBH & Co.KG, cu sediul în Hamburg, G.E. 227, 22767, s-a încheiat un
contract de angajare la data de 29.06.2009 pentru funcţia de comandant,
stabilindu-se un salariu lunar de 7134 USD.
Prin cererea formulată, reclamantul a
solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 13.425 USD, reprezentând drepturi
salariale.
Pârâta a formulat cerere
reconvenţională prin care a solicitat obligarea reclamantului I.G. la plata
sumei de 238.041,24 USD, reprezentând prejudiciu creat angajatorului prin fapta
salariatului.
Recurenta pârâtă a invocat excepţia
necompetenţei generale a instanţei române în soluţionarea cauzei, în temeiul
dispoziţiilor art.102 lit.”b” din Legea nr.105/1992 cu privire la reglementarea
raporturilor de drept internaţional privat, sediul pârâtei fiind în Hamburg –
Germania.
Cu privire la excepţia invocată,
reclamantul a arătat că în conformitate cu prevederile art.148 al.1 pct.2 din
Legea nr.10571992, instanţele judecătoreşti române sunt competente dacă sediul
pârâtului persoană juridică se află în România. În sensul prezentului articol,
persoana juridică străină este socotită cu sediul în România şi în cazul în
care are pe teritoriul ţării, o filială, o sucursală, o agenţie sau o
reprezentantă. În situaţia de faţă, agenţia de angajare personal respectiv F.S.S.
SRL, se află în România (Constanţa), fiind atrasă competenţa instanţelor
româneşti.
La termenul de judecată din 06.12.2011,
curtea a pus în discuţia părţilor, incidenţa prevederilor art.18 şi art.19 din
Regulamentul (CE) nr.44/22.12.2000 al Consiliului privind competenţa judiciară,
recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială.
Reclamantul a arătat că prevederile puse în discuţie
de curte ar atrage tot competenţa instanţei române, întrucât potrivit art.18 şi
19 din Regulament, întreprinderea care l-a angajat pe reclamant se află în
România.
Pârâta a apreciat că în lumina prevederilor
Regulamentului (CE) nr.44/2000 (art.19 al.2, pct.b), instanţa competentă este
cea din locul situării sediului angajatorului, adică instanţa din Hamburg –
Germania şi nu Tribunalul Constanţa.
Cu privire la excepţia necompetenţei generale a
instanţei române invocată de către recurenta pârâtă, curtea a apreciat că
aceasta este fondată pentru următoarele considerente:
Competenţa în materia contractelor individuale de
muncă este reglementată prin secţiunea 5, art.18, 19, 20 din Regulamentul (CE)
nr. 44/22.12.2000 al Consiliului privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi
executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială.
Prin art.18 al.(1) din Regulament se prevede că: „în
materia contractelor individualede
muncă, competenţa se determină în conformitate cu dispoziţiile din prezenta
secţiune, fără a se aduce atingere art.4 şi art.5 punctul 5 – alin.(2) : Dacă
un angajat încheie un contract individual de muncă cu un angajator care nu are
domiciliul pe teritoriul unui stat membru însă are o sucursală, agenţie sau
altă unitate pe teritoriul uneia dintre statele membre, se consideră în cazul
contestaţiilor privind exploatarea sucursalei, agenţiei sau unităţii, că
angajatorul are domiciliul pe teritoriul statului respectiv.
Art.19 din Regulament stipulează că: „un angajator
domiciliat pe teritoriul unui stat membru poate fi acţionat în justiţie:
1) înaintea instanţelor din statul membru pe
teritoriul căruia este domiciliul sau
2) în alt stat membru:
a) înaintea instanţelor din locul în care angajatul
îşi desfăşoară în mod obişnuit activitatea sau înaintea instanţelor din ultimul
loc în care acesta şi-a desfăşurat activitatea sau
b) dacă angajatul nu-şi desfăşoară sau nu şi-a
desfăşurat în mod obişnuit activitatea pe teritoriul aceleaşi ţări, înaintea
instanţelor din locul unde este sau a fost situată întreprinderea care l-a
angajat pe acesta.
Art.20 din Regulament prevede următoarele:
alin. 1) Acţiunea angajatorului poate fi introdusă
decât înaintea instanţelor din statul membru pe teritoriul căruia angajatul îşi
are domiciliul;
alin. 2) Dispoziţiile prezentei secţiuni nu aduc
atingere dreptului de a introduce o cerere reconvenţională la instanţa sesizată
cu cerere iniţială, în conformitate cu prezenta secţiune.
Având în vedere faptul că reclamantul nu şi-a
desfăşurat activitatea în România iar angajatorul nu are sediul în România şi
nicio sucursală, agenţie sau unitate pe teritoriul Statului român, în cauză
sunt incidente prevederile art.19 al.2 lit.”b” din Regulament.
Prin urmare, în lumina prevederilor Regulamentului nr.
44/22.12.2000, instanţa competentă este cea din locul situării angajatorului,
adică instanţa din Hamburg – Germania.
Nu poate fi primită susţinerea reclamantului că
angajatorul are o sucursală, agenţie sau unitate pe teritoriul României,
întrucât agenţia de crewing prin intermediul căreia reclamantul a fost angajat
nu are caracterul unei sucursale, agenţii sau unităţi care aparţine
angajatorului.
Recurenta pârâtă nu are nici un dezmembrământ societar
în România, filială, sucursală, agenţie, astfel cum sunt definite prin legea
nr.31/1990 republicată.
S.C. „F.S.A.” SRL nu este un dezmembrământ al
recurentei pârâte ci o simplă societate de crewing, de plasare a forţei de
muncă, fiind un simplu intermediar în procesul de recrutare personal, societate
care nu este nici măcar co-semnatară a contractului de angajare, fiind un terţ
faţă de acest contract.
În plus, din contractul de angajare rezultă că plata
salariului se făcea prin virament, banii intrând direct în contul salariatului
(art.5). Firma de crewing primea doar un comision pentru plasarea forţei de
muncă.
De asemenea, nu poate fi reţinută susţinerea
reclamantului că în cauză sunt aplicabile prevederile art.20 alin.(1) din
Regulament întrucât acţiunea principală a fost formulată de salariat, nu de
către angajator, iar cererea reconvenţională este de competenţa instanţei
competente să soluţioneze cererea principală, astfel cum rezultă din alin.(2)
al aceluiaşi articol.
În ceea ce priveşte cererea reclamantului de a
solicita Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene să se pronunţe cu titlu
preliminar asupra interpretării noţiunii de întreprindere, din cuprinsul art.19
al.1 pct.2 lit.”b” din Regulament, această cerere a fost formulată abia prin
concluziile scrise, după rămânerea în pronunţare, moment la care nu mai puteau
fi formulate cereri noi.
Pentru considerentele arătate mai sus, potrivit
art.312 al.6 Cod procedură civilă, curtea a admis recursul formulat şi a
modificat în tot sentinţa recurată în sensul respingerii cererii principale şi
reconvenţionale ca inadmisibile.
