Încetarea contractului de muncă în baza art. 65 din Codul muncii. Condiţii care trebuie să fie îndeplinite atunci când se dispune o atare măsură.

Încetarea contractului de muncă în baza art. 65 din Codul muncii. Condiţii care trebuie să fie îndeplinite atunci când se dispune o atare măsură.

Codul muncii, art. 65

Potrivit art. 65 din Codul muncii (în forma în vigoare la data emiterii deciziei de concediere şi atacării acesteia în instanţă) angajatorul poate dispune concedierea salariatului pentru motive care nu ţin de persoana acestuia, ca urmare a desfiinţării locului său de muncă, desfiinţare care trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.

Legiuitorul a lăsat la latitudinea angajatorului să facă selecţia acelor posturi pe care le desfiinţează în cazul în care apreciază că o atare măsură este de natură să conducă la o mai bună desfăşurare a activităţii sale, acesta fiind liber să gestioneze politica de personal in direcţiile pe care le consideră oportune.

Prin urmare, singurul îndreptăţit să decidă în ceea ce priveşte modificarea structurii sale interne şi a măsurilor de ordin organizatoric vizând creşterea performanţelor în activitate, este angajatorul, iar cenzurii instanţei este supusă numai legalitatea măsurii concedierii, nu şi oportunitatea acesteia.

În condiţiile în care la nivelul angajatorului a avut loc în anul 2010 o reorganizare a departamentului în care îşi desfăşura activitatea recurenta, hotărâtă de societate în scopul de a-şi păstra competitivitatea şi de a reduce pierderile financiare, nu înseamnă că desfiinţarea postului său de muncă nu a avut o cauză reală şi serioasă, fiind lipsit de relevanţă faptul că în urmă cu un an societatea avusese profit în activitate.

Pe de altă parte câtă vreme postul contestatoarei nu se mai regăseşte în organigrama societăţii în lunile ulterioare încetării raportului său de muncă, fiind suprimat din structura angajatorului şi, totodată, nu s-a probat împrejurarea că acelaşi post ar fi fost reînfiinţat, rezultă că desfiinţarea lui a fost efectivă.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,

Decizia civilă nr. 1008 din 14 martie 2012.

Prin decizia civilă nr. 1008 din 14 martie 2012 Curtea de Apel Ploieşti a respins, ca nefondat, recursul formulat de

contestatoarea N.I.S. împotriva sentinţei civile nr.2390 pronunţată la 19 octombrie 2011 de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimata S.C.K.R.S.C.

Pentru a dispune astfel instanţa a reţinut că nemulţumirea exprimată de reclamantă prin calea de atac promovată vizează împrejurarea că desfiinţarea locului său de muncă nu a fost efectivă şi nu a avut la bază o cauză serioasă şi reală, în conformitate cu art. 65 alin. 2 din Codul muncii.

În scopul asigurării stabilităţii raporturilor de muncă, Codul Muncii prevede numeroase garanţii menite să împiedice comportamentul abuziv al angajatorilor, iar printre acestea, se numără stricta reglementare a condiţiilor de încetare a contractului de muncă din iniţiativa angajatorului pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului sau pentru motive legate de funcţionarea în bune condiţii a unităţii, salariatul putând contesta în justiţie legalitatea şi temeinicia motivelor concedierii.

Prin decizia nr. 2254/14.06.2010 a încetat contractul de muncă al contestatoarei, în temeiul art. 65 alin. 1 din CM, iar în cuprinsul acesteia s-a menţionat că s-a desfiinţat postul de asistent manager în cadrul Departamentului Logistică cauzat de reorganizarea acestui departament, ca urmare a fluctuaţiilor pieţei şi scăderii vânzărilor, în contextul crizei generale apărută la finele anului 2008, nevoia unităţii de a-şi păstra competitivitatea şi de a reduce pierderile financiare şi faptul că departamentul Logistică urma a fi reorganizat pentru a răspunde nevoilor nou apărute.

Deşi se susţine de către contestatoare că rezultatele financiare ale societăţii în cursul anului 2009 au fost unele foarte bune, care i-au permis realizarea unui profit substanţial, iar în acest context rezultă că desfiinţarea locului său de muncă nu a avut o cauză reală şi serioasă apărările sale nu pot fi primite.

Angajatorul, fiind un agent economic cu capital privat, are posibilitatea să-şi organizeze activitatea în conformitate cu cerinţele unei funcţionări eficiente, iar în raport cu aceasta, să dimensioneze numărul de personal angajat pe diferite posturi pentru nevoile sale reale.

În condiţiile în care la nivelul angajatorului a avut loc în anul 2010 o reorganizare a departamentului în care îşi desfăşura activitatea recurenta, hotărâtă de societate în scopul de a-şi păstra competitivitatea şi de a reduce pierderile financiare, nu înseamnă că desfiinţarea postului de muncă al contestatoarei nu a avut o cauză reală şi serioasă, fiind lipsit de relevanţă faptul că în urmă cu un an societatea avusese profit în activitate. În acest context, raportat la considerentele expuse anterior, Curtea a apreciat că nu pot fi primite criticile recurentei.

O altă nemulţumire a vizat împrejurarea că desfiinţarea postului nu a fost efectivă.

Este de necontestat că anterior emiterii deciziei atacate pe calea prezentei acţiuni societatea angajatoare a emis o altă decizie, cu nr. 2212/7.06.2010, având un conţinut identic cu cea de faţă, care nu a fost comunicată contestatoarei, precum şi o convenţie de încetare a contractului de muncă în baza art. 55 lit. b din Codul muncii, convenţie care nu şi-a produs efecte, întrucât nu a fost semnată de contestatoare.

Existenţa acestor două înscrisuri nu denotă împrejurarea că desfiinţarea postului ocupat de contestatoare nu a fost efectivă.

Din înscrisurile existente la dosar, reiese că în cadrul societăţii intimate, contestatoarea a ocupat funcţia de asistent manager în cadrul Departamentului Logistică, superiorul ei direct fiind Directorul Naţional Logistică. Dacă în Organigrama Centrului Logistică K.P. la data de 1.06.2010 figura funcţia de Director Naţional Logistică, ocupată de domnul S.K. (al cărui asistent manager era recurenta) urmată de funcţia de Director Logistică, în lunile următoare, aşa cum reiese din organigramele societăţii, respectiv la 1.07.2010 , 1.09.2010 şi 1.10.2010 funcţia de Director Naţional Logistică şi de asistent manager al acestuia, nu mai figurau.

De altfel, adeverinţa nr. 3290/19.01.2011 emisă de intimată confirmă faptul că domnului S.K., care a ocupat funcţia de director naţional logistică la K.R., începând cu 1.06.2009, ca urmare a detaşării sale de la K.G., i-a încetat detaşarea la data de 20.05.2010, ca urmare a necesităţii optimizării rezultatelor financiare ale societăţii, iar o atare situaţie a impus şi reorganizarea departamentului logistică.

Aspectele manageriale ce pot determina reducerea unor posturi din structura de personal pot fi din cele mai diverse, întrucât activitatea unui agent economic trebuie permanent eficientizată, fie global, fie în privinţa anumitor sectoare şi diviziuni, indiferent de rezultatele financiare înregistrate.

În condiţiile în care postul contestatoarei nu se mai regăseşte în organigrama societăţii în lunile ulterioare încetării raportului său de muncă, fiind suprimat din structura angajatorului şi, totodată, nu s-a probat împrejurarea că acelaşi post ar fi fost reînfiinţat, rezultă că desfiinţarea postului acesteia a fost efectivă.

Împrejurarea că în cursul lunii septembrie 2010 ar fi fost dat un anunţ de societatea angajatoare, pentru recrutarea unui asistent manager Administraţie, nu înseamnă că desfiinţarea postului contestatoarei nu a fost efectivă, din moment ce anunţul privea un alt departament decât cel unde lucrase contestatoarea (administrativ, şi nu logistică) şi, totodată, nu s-a făcut dovada că anunţul respectiv s-a concretizat prin ocuparea postului de către o altă persoană.

Pe de altă, preluarea atribuţiilor postului desfiinţat de către persoanele care au rămas, nu fac dovada menţinerii vechiului loc de muncă, ci reprezintă un mecanism de eficientizare a muncii.

Având în vedere faptul că din probele administrate a rezultat, fără dubiu, că, în speţă, desfiinţarea postului contestatoarei a fost efectivă şi nu s-a făcut în scopul înlăturării acesteia, instanţa a considerat că nu pot fi primite criticile recurentei sub acest aspect.

Pe cale de consecinţă, în raport de argumentele expuse în precedent, Curtea a apreciat că soluţia primei instanţe este legală şi temeinică, motiv pentru care în baza art. 312 C.pr.civilă, a respins recursul formulat, ca nefondat.

(Judecător Veronica Grozescu)